Înfăţişarea cerului sub o eşarfă albastră…
Ritmul paşilor se întoarce pe dos,
zdrobind frumos,
tot ce e jos.
Iar albul ochilor de om,
s-a îmbrăcat în cenuşiu,
lăsând culorile-n pustiu.
Petele sunt întunecate,
Încarcă norii cu trufie,
Dezbracă liniştea din munţi,
Ducând tot verdele-n câmpie.
Un fulger, nu timid din fire
A smuls eşarfa prinsă-n zare
Cu un cuvânt, cu o privire…
Albastru’ se topeşte-n mare…
În zborul lor, spre infinit…
Stoluri de păsări s-au oprit.
Şi s-au întors, dar nu zburând,
Mergând pe rând,
Pe rând mergând,
Lăsând Pământul ca mormânt.
Albastrul nu-i fotografie.
M-am îndoit crezând că rama,
Îţi lasă cerul, nu şi teama…
Denisa Aricescu 