Se poate! Pedagogia Alba functioneaza!
Doi copii educati acasa integral pana la 20 de ani, respectiv 18. N-au fost niciodata la gradinita, nici la scoala. Au fost inscrisi fiecare cate doar 5 ani la un liceu la distanta ca sa aiba totusi o diploma pentru orice eventualitate.
Unul a fost acceptat la o universitate din Londra, cealalta la un conservator in Haga.

Nu mi-a parut niciodata rau ca am educat acasa, ca nici unul nu a trebuit sa dea examene idioate si inutile, ca au putut invata la ritmul lor si au avut posibilitatea sa isi autogestioneze educatia. Niciodata nu m-am gandit sa ii bag in sistemul oficial de educatie bazica obligatorie – nu vorbim de cea superioara, ci doar de cea primara si secundara. Nu am dorit pentru ca era inutil, chiar mi se parea daunator. Asa ca niciodata nu mi-am pus problema sa ii pregatesc pentru vreun salt in liceu sau vreun examen absurd asa-zis „obligatoriu”.
Dimpotriva, m-am bucurat ca au avut aceasta libertate si ca am putut sa impart viata mea cu ei si ne-am insotit reciproc de-a lungul anilor in viata de zi cu zi. Examenele noastre au fost zilnice, dar placute si naturale – examene rezultate din reactiile la probleme, la cautari, la conflicte, la noi provocari…

Iar acum ma bucur si mai mult de ceea ce am facut.
A meritat si merita din plin din toate punctele de vedere.

Sunt mandra de ce am facut, de faptul ca am tinut cu dintii de o optiune care mie mi se pare naturala, sa-ti imparti viata cu proprii tai copii si sa inveti impreuna cu ei si ei cu tine. Si sunt mandra si de ei, desi in mod sigur ei sunt si mai mandri de ei insisi, caci nu imi apartin mie, ci lor insisi.
Am vrut doar sa va spun ca se poate, ca nu e nimic magic sau misterios; e vorba de rabdare, de iubire, de respect si de chef nebun de a fi impreuna cu copiii tai atat cat e nevoie.
Sunt tare bucuroasa. Visurile si dorintele mele s-au implinit: copiii mei isi urmeaza drumul ales de ei, cu bucurie, sanatate si autonomie.

In urma unui indemn dat de Andreea, o prietena, ma uit stupefiata la emisiunea „Romania, te iubesc – Pregatiti pentru esec”. Si nu ma pot abtine de la cateva comentarii:

Invatamantul romanesc e impietrit in sistemul de acum 60 de ani, spune comentatoarea. Se face o comparatie intre sistemul romanesc si cel finlandez. In mod curios nu numai in Romania se face aceasta comparatie; am stat in Spania timp de 20 de ani si plangerile sunt aceleasi si acolo, iar comparatiile cu sistemul finlandez sunt aceleasi.

In mare parte a Europei se preda ca acum 100 de ani, iar „ceea ce se invata nu foloseste la integrarea in economia societatii” (Gheorghe Onut, profesor universitar si sociolog la universitatea Transilvania). Suntem indoctrinati de cultura castrativa care nu te lasa sa vii in contact cu propriile tale dorinte si gusturi si care corupe educatia si manipuleaza notiunea in sine pana la limite nebanuite.

Am avut diferite divergente cu anumiti prieteni in legatura cu felul asta de a preda aproape compulsiv pe care il au scolile din sistem. Unul spunea in mod naiv ca e bine sa fie asa, ca altfel copiii nu invata, iar mie imi venea sa lesin, pentru ca tocmai de asta nu invata copiii, nu au nici timp, nici chef, nici posibilitati fizice sa asimileze cantitatea asta de materie umflata cu pompa cu tot felul de materii inutile. Junk-subjects (cum sunt numite de anglo-saxoni), materii-gunoaie. Exact ca si mare parte din alimentele pe care le mancam acum (junk-food, mancare-gunoi), pline de chimicale si ingrediente care doar umfla produsul (ca de exemplu, paté de ficat unde se baga si gluten si amidon… ce cauta asa ceva acolo? doar ca sa inmulteasca masa produsului, fara a imbunatati sau macar fara sa altereze calitatea nutritiva).

Asa si cu materiile din scoala, sunt lungite si inmultite cu informatii fara rost si fara logica, uneori prea abstracte, si plasate in manuale pentru copii probabil prea imaturi, iar ei sunt obligati sa le memoreze ca papagalul pentru ca altfel iau note proaste la teze.

Copiii din ziua de azi nu invata pentru ei si pentru viata lor, invata pentru examene… La ce le poate folosi asta mai tarziu??

De ce atunci multi copii scolarizati ar prefera – daca e sa ne luam dupa spusele unora – compania copiilor de aceeasi varsta?
In primul rand e vorba de joaca si anumite afinitati, si asta e valabil si la copiii educati acasa deoarece e valabil oricarui pui de mamifer de la o anumita varsta in sus. Copiii intr-adevar se bucura de compania altor copii (nu neaparata o „prefera” – cand e vorba de o situatie de conflict sau de pericol un copil sanatos, cu o dezvoltare comportamentala corecta, fug langa adultii care au grija de ei pentru ca stiu ca vor fi in siguranta alaturi de ei) pentru ca sunt la varste la care invata prin explorare, prin joaca, prin impartasirea anumitor experiente. Majoritatea se fac impreuna cu alti copii – si nu neaparat de aceeasi varsta. Toti copiii educati acasa pe care i-am cunoscut personal (vreo cateva zeci) sau indirect, aveau si au in comun ceea ce eu as numi socializarea perfecta/completa: se inteleg perfect si cu copiii de varsta lor, dar si cu cei mai mici sau mai mari ca ei (indiferent de diferenta de varsta) si, inutil sa mai spun, cu adultii cu care vin in contact. Evident, intra in joc si factorul afinitatii – factor normal intre toate mamiferele de pe planeta – si se poate intampla ca doi copii de aceeasi varsta sa nu socializeze prea mult intre ei pentru ca nu au afinitatea necesara, in schimb fiecare sa se inteleaga perfect cu alti copii de varste diferite deoarece ii apropie anumite interese asemanatoare.

Am fost intrebata deja de cand fiica-mea avea un an sau doi cand am s-o duc la gradinita ca sa „socializeze”. Nici prin cap nu imi trecea sa o duc la o gradinita pentru asa ceva, si orice mama suficient informata si cu ceva bun simt isi da seama ca bebelusul ei are nevoie in mod exclusiv de ea in primii 3 ani, nu de „socializare” cu alti bebelusi. Exista si studii in legatura cu acest fapt, exista si evidenta: nici un mamifer nu se desparte de puiul lui pana ce acesta nu devine cat de cat independent/autonom fizic, pana nu are o dezvoltare adecvata mediului in ceea ce priveste motricitatea, mai ales.
Cum am spus, un copil sanatos sta pe langa mama lui si ii solicita atentia incontinuu deoarece nu e inca pregatit nici emotional, nici fizic, si nici nu are inca motricitatea necesara ca sa stea prea mult timp in compania altor copii, la fel de imaturi ca si el.

Atunci, de ce tip de socializare au nevoie copiii? Pentru ca evident, au nevoie de socializare. Daca tin cont de definitia oficiala si depinzand si de personalitatea copilului, o socializare corecta si sanatoasa implica un spatiu sigur (lipsit de pericole), implica doar putine ore pe zi de interactiune cu alti copii de diferite varste (sau chiar mai rar – in nici un caz nu 10 ore pe zi cum se intampla acum in majoritatea cazurilor de copii scolarizati), implica joaca, explorare, o anumita maturitate emotionala (care se obtine prin copiere si imitatie de-a lungul primilor 10-12 ani de viata doar in urma socializarii cu adulti, din motive evidente) si destul de multa libertate de actiune, de gandire si de miscare. Implica o inlantuire de relatii de toate tipurile cu copiii si adultii de toate varstele din anturajul copilului, si o supraveghere non-invaziva din partea adultilor.

 Aceasta ar trebui sa fie o socializare armonioasa pentru copiii nostri, o interactiune continua intr-un ambient sigur cu lumea inconjuratoare, indiferent de tipul fiintelor cu care vin in contact, varstele lor, stratul socio-economic din care provin etc. Aceasta interactiune sigura si continua le ofera copiilor si conditii pentru a se maturiza si a asimila reguli de comportament in mod corect, ofera si o bogatie de stimuli extrem de ampla si foarte necesara pentru o dezvoltare optima a personalitatilor lor, si, mai ales, ofera ambientul afectuos si sigur necesar pentru asimilarea unor valori morale, etice, culturale si intelectuale adecvate. Copiii in realitate, si de fapt toti oamenii, au nevoie de contactul uman, dar si de cel cu natura sau cu viata de zi cu zi care se desfasoara in comunitatea apropiata in care traiesc – nu in institutii in care stau inchisi timp de opt ore sau mai mult – pentru ca suntem o mamifere sociale si nu am putea supravietui altfel. Avem nevoie de o cooperare zilnica rezultata din nevoile noastre specifice individuale si colective.

Intrebarea mea este: credeti ca acest tip de socializare exista in institutiile de invatamant?

Parerea mea, dupa tot ce am trait eu insami in aceste institutii si dupa ceea ce am vazut apoi de-a lungul vietii, este ca genul de „socializare” (ca sa folosesc un eufemism din nou) care are loc in ele nu este decat o convietuire fortata si masificata si extrem de saraca in stimuli de toate tipurile, extrem de agresiva in punerea ei in practica caci nu se accepta exceptiile de la regula, desi – in mod surprinzator – ni se spune ca la scoala se invata cooperarea si „diferentele” sociale si nu se accepta nici cooperarea reala intre ei, si, in orice caz, nu corespunde din nici un punct de vedere definitiei oficiale a notiunii in sine.
Rezolvarea conflictelor prin negociere e complet absenta in aceste institutii. Ori acesta ar trebui sa fie unul din obiectivele principale ale socializarii adevarate.

Ne intoarcem iar la mult controversata tema a socializarii.

De cand am inceput sa educ acasa – adica practic de 20 de ani – diversi oameni din anturajul meu si-au tot dat cu parerea si m-au sfatuit in privinta asta in legatura cu copiii mei, desi trebuie sa remarc ca au facut-o in mod absolut gratuit si fara ca eu sa le fi cerut nici parerea, nici sfaturile. Pe cei care isi dau opinia neceruta i-am numit „opinologi” pentru ca nu fac altceva decat asta, sa-si dea cu parerea netam-nesam, fara sa aiba argumente sau bun-simt.
Unii, mai respectuosi, pur si simplu au cerut informatii, ca sa fiu sincera. Altii, foarte interesati de bunastarea copiilor MEI (de ce oare? nu era si nu este responsabilitatea lor) s-au simtit obligati sa se manifeste intr-un mod mai activ (ca sa folosesc un eufemism – unii dintre ei aproape ca ma amenintau).

In primul rand vreau sa stabilesc definitia oficiala a termenului.
DEX on-line:

Proces de integrare socială a unui individ într-o colectivitate.

Wikipedia:
Nu da o definitie generala a termenului, ci una in concret, cea a socializarii de gen.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Socializare_de_gen
Asa cum e definita si explicata acolo insa, se poate extrapola si generaliza ca termen. Pun intre paranteze cuvintele referitoare la cazul concret al genului, caci, cum am spus, definitia se poate generaliza.

Socializarea (de gen) este o componentă a procesului general de socializare prin care se învață, se asimilează și se transmit normele (de gen) ale momentului și ale locului încurajându-se sau descurajându-se anumite comportamente și atitudini (de gen) considerate potrivite din punct de vedere social și cultural.
Prin intermediul proceselor complexe de socializare și auto socializare de gen indivizii își dobândesc (învață și își interiorizează) identitatea (de gen).

 Avand acum notiunea mai clara – sper – o putem explica si in perspectiva educatiei acasa.
Daca prin socializare intelegem un proces de integrare sociala a unui individ intr-o colectivitate nu e greu sa ne imaginam ca un copil educat acasa nu are absolut nici un fel de problema in aceasta privinta. Daca extindem putin definitia si includem si un proces de asimilare a unor norme de convietuire in colectivitate, a unor elemente socioculturale din anturajul respectiv si integrarea lor la structura personalitatii sub influenta experientelor vitale si a interactiunii cu agenti sociali semnificativi ajungem la aceeasi concluzie – acest proces poate avea loc chiar mult mai corect in familie si in comunitatea apropiata decat la scoala. De fapt pe lista agentilor sociali semnificativi primul loc il are familia, desi in anumite definitii sunt incluse si scoala si mediile de comunicare si grupurile politice (!) – deoarece se considera ca au capacitatea de a transmite si a impune elementele culturale, cunostinte si valori etice si morale adecvate. In acest fel un individ interiorizeaza cultura sa, cea a unei societati determinate. Prin socializare se transmit si modele comportamentale care ajuta ca un copil sa se maturizeze in mod emotional de-a lungul anilor pe masura ce creste.

Intrebarea mea este: atunci cand sunt intrebata, sfatuita sau amenintata de catre diversi „experti” sau „opinologi” despre socializare, ce inteleg ei prin acest termen?
Am verificat de-a lungul anilor ca intelesul dat de ei e urmatorul: convietuirea zilnica fortata in incinte inchise cu alti copii covârstnici si, eventual, joaca impreuna cu ei.
S-au scris milioane de pagini despre asa-zisele preferinte ale copiilor pentru cei de varsta lor. Nu sunt bazate nici pe evidenta, nici pe un studiu stiintific. In unele articole se afirma fara pic de rusine si fara a se aporta date stiintifice ca „Este un lucru dovedit ca in toate culturile copiii petrec mult timp in compania altor copii, iar de la o varstă destul de timpurie ajung sa o prefere companiei adultilor.” Eu personal, astept inca sa mi se dovedeasca cu date verificate aceasta enormitate. Astept iarasi cu nerabdare sa mi se dovedeasca in mod clar cu probe obiective ca homeschooling-ul produce copii „asociali”. Deocamdata nimeni nu a reusit performanta asta.
Absolut toti prietenii si cunoscutii si „expertii” care mi-au prezis un viitor negru in care copiii mei vor fi niste monstri asociali, egoisti, lipsiti de simtul cooperarii etc. etc. etc. nu se bazau pe evidenta sau pe o cercetare stiintifica riguroasa cand imi faceau aceste afirmatii.

Evident, mi-ar placea sa ii adun acum pe toti si sa ii prezint pe copiii mei, copiii cei mai cooperanti, mai putin egoisti, mai comunicativi, muncitori, responsabili, glumeti, sociabili, disciplinati si seriosi pe care mi-i puteam dori.
Dar in afara de copiii mei si multi altii pe care ii cunosc dupa atatia ani de homeschooling, exista deja mai multe studii si statistici facute pe familii care educa acasa si rezultatele au fost pozitive per total: si din punct de vedere academic, si din cel al abilitatilor sociale, toti copiii homeschoolers studiati aveau ori acelasi nivel cu covarstnicii din scoala, ori erau deasupra nivelului scolar.

(va urma)

Tot in legatura cu acest articol mai am cateva comentarii legate de legalitatea optiunii de a educa acasa.

In ceea ce priveste legalitatea in Romania se afirma undeva la inceputul articolului ca:

Chiar dacă în cele mai multe dintre statele occidentale această alternativă pentru şcoala tradiţională este o opţiune legală, la noi este mai mult decât controversată. Asta pentru că, pe de o parte, nu este reglementată de niciun fel în Legea Educaţiei, iar pe de altă parte, în Constituţia României scrie că „Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine”.

In mod interesant, in definitiv legea e clara in privinta drepturilor pe care le au parintii sau tutorii legali: pot asigura, potrivit propriilor convingeri, educatia copiilor minori a caror raspundere le revine – adica parintii sunt in mod legal responsabilii principali ai educatiei copiilor lor si sunt cei care decid ce tip de educatie trebuie sa primeasca acestia. Au dreptul sa aleaga si sa nu fie obligati sa foloseasca serviciile oferite de scoli.

Faptul ca educatia acasa nu este reglementata de Legea Educatiei mi se pare mai mult decat normal. Legea Educatiei ar trebui sa reglementeze doar cadrul centrelor educative care ofera un serviciu parintilor care nu pot asigura educatia bazica obligatorie copiilor lor. In rest nu ar trebui sa aiba nici un fel de competenta in ceea ce priveste dreptul parintilor de a alege o educatie personalizata pentru copiii lor, educatie care poate avea loc acasa si dupa o programa individualizata, complet straina de cea oferita de stat. Caci ceea ce decid parintii in legatura cu educatia copiilor lor e strict de competenta lor in mod legal.

Cu toate acestea se afirma in alt paragraf ca

Frecventarea şcolii e obligatorie potrivit Legii Educaţiei.

• In urma unui articol despre educatia acasa am citit comentarii de tot felul pe Facebook si alte site-uri asemanatoare. Parinti care sunt de acord cu ideea in sine, profesori care se simt atacati de optiunea aceasta, parinti si profesori care incearca sa impace si capra si varza, altii care se oripileaza doar gandindu-se la posibilitatea educatiei acasa…

  

  Cei care incearca sa impace si capra si varza vin cu extraordinara afirmatie ca depinde foarte mult si de cum sunt copiii crescuti si educati de familie, caci responsabilitatea principala a educatiei lor tot a parintilor e. Si ca ar trebui cautat un echilibru in toate si ar fi minunat daca fiecare parinte ar avea grija sa ia cea mai buna decizie pentru copiii lui.

  Am mai auzit teoria asta si e corecta: ca parintii sa-si educe copiii acasa si sa ii aduca educati la scoala. Admirabil. Dar toti cei care spun asta stiu exact CÂT dureaza educatia copiilor? Educatia lor emotionala? Stiu de CE e nevoie pentru asta? Au idee de CÂT timp zilnic ia treaba asta?? Am copii de 18 si 20 de ani, stiu despre ce vorbesc. STIU. I-am crescut eu, am stat dupa ei tot timpul pentru ca mi s-a parut datoria mea si nu imi pare rau de nimic, ma bucur ca am putut sa o fac… ideea insa nu e asta, ci doar ca eu stiu despre ce vorbesc, mai mult decat asa zisii „experti”, niste oameni ignoranti care nu stiu nimic despre inteligenta emotionala pentru ca in realitate au fost formati in sistemul conventional care nu ajunge in nici un caz sa aprofundeze subiectul, si nu sunt interesati de bunastarea sau educatia copiilor, ii intereseaza doar aspectul exterior si superficial al educatiei, privind-o mai degraba ca pe un „dresaj” decat altceva. Astfel incat problema cu „expertii” de genul asta este ca sunt periculosi pentru ca ridica la rang de lege ignoranta lor si o impun in mod public si in mediile profesioniste.
  Majoritatea oamenilor cred ca copiii cresc ca buruienile pe langa casa omului. Nu isi dau seama ca cei mici au nevoie de afectiune neconditionata, de exemple comportamentale adulte, de rabdare si nutrienti emotionali, de respect pentru felul lor de a fi; echivalez felul lor de a fi cu notiunea de comportament IN FORMARE. E ca si cum as dori sa confectionez un calculator si cand nu l-am terminat nici de asamblat sa pretind sa functioneze imediat. Daca e in formare nu poate functiona ca atare, e nevoie de timp si rabdare pentru a astepta pana il asamblez cu totul ca sa poata da randamentul maxim prevazut.
  

  Copiii au nevoie de timp ca sa creasca, sa se educe, sa se maturizeze, au nevoie de timp petrecut in preajma familiei … EXPUNERE, va spune ceva treaba asta? Cu cat e mai mult expus un copil unui anturaj cu atat invata si copiaza mai mult din el. Nu avem ce face, asa suntem fabricati de Mama Natura. Avem coduri inscrise in ADN care ne dirijeaza felul de a invata si absolut toate mamiferele invatam la fel, prin copiere, imitare, explorare, joaca… si toate astea trecute prin filtrul emotiilor. Nici o invatatura nu se asimileaza fara emotii, fie ele negative sau pozitive.

  Asa ca… despre ce vorbim?
  Ce tip de educatie vrem pentru copii si cum sa-i aducem deja „educati” la scoala? Ce anturaje vrem pentru copiii nostri? Asa zisa „societate” artificiala din scoli?? Sau familia si comunitatea apropiata familiei? Din pacate, mi se pare ca scoala e o inchisoare unde nu inveti practic nimic pentru ca anturajul tau e sarac in relatii sociale (unde e bogatia in grupurile de copii de aceeasi varsta??), sarac in stimulenti intelectuali, emotionali si informationali in general, ca sa nu mai spun ca, daca e la o adica, nu e bogat nici macar in stimulenti in miscare fizica!!
  Cine mai poate afirma cu convingere ca scoala socializeaza si educa?!? Unde, ce, pe cine, cum? Toti iesim cu traume din scoala, unele recunoscute, altele nerecunoscute, dar vizibile in toti. Pentru ca in scoala noi nu am fost educati in realitate, ci doar inchisi in ea, indoctrinati si eventual dresati. Si indepartati cu buna stiinta de unicul anturaj care ne-ar fi putut ajuta mai mult in educatia noastra, familia si comunitatea.  Atat. Nimic mai mult.
• Concluzia mea este ca parintii nu pot sa-si educe copiii daca nu stau in contact cu ei. Punct. Un copil care petrece 10 ore pe zi la scoala si la afterschool si – cu un pic de noroc – doar 4 ore cu parintii acasa, nu e copilul parintilor, ci al scolii. Si ceea ce a absorbit in cele 10 ore din scoala va cantari mai greu in educatia lui decat in cele 4 ore petrecute acasa – chestie de logica.

  Evident, exista parinti care au copii si ii arunca prin crese, gradinite, scoli de cand sunt mici, caci sunt ocupati sa lucreze si sa munceasca pe brânci si practic nu se ocupa de propriile lor odrasle – da, stiu, acestia nu sunt potriviti sa fie parinti in realitate, si faptul ca pe copiii lor ii creste scoala poate ca e un avantaj – nu e cel mai bun in definitiv, dar fiind unicul, e mai bine decat nimic. Stiu ca exista si cazurile astea, dar nu sunt chiar atat de raspandite; majoritatea familiilor au timp sa se ocupe de copiii lor, insa nu doresc sa o faca. Am auzit de nenumarate ori urmatoarea exclamatie: „Doamne, stai cu copiii tai 24 de ore din 24?!?!? Aoleu, eu nu ii suport pe ai mei nici doua ore, cum rezisti?”.

• Asa ca acum stim de ce educatia reala a copiilor nostri e aproape nula. Stim de ce unii dintre ei – putini – sunt brilianti din punct de vedere academic, dar niste autentici esuati in viata personala. Stim si de ce au probleme de comportament si de socializare autentica. Si de ce se simt straini de parintii lor. De ce termina liceul complet debusolati. Sau dependenti inca de parinti si lipsiti de maturitate emotionala. Incapabili sa se descurce in societate pana la varste adulte. Incapabili sa profite din plin de viata si de propriile lor talente si resurse personale.

• Intrebarea ar fi: ce facem pentru a indrepta aceasta stare de lucruri odata ce stim de ce are loc? (va urma o serie de articole legate de acesta in privinta legalitatii educatiei acasa)

Acum un timp vorbeam pe FB despre televiziune si despre tehnologia comunicarii in urma lecturii unui articol aparut de curand in care se vorbea de „sindromul gandirii accelerate” si de rolul negativ al televiziunii in aceasta privinta. Unii comentatori adauga chiar si rolul calculatorului in problema acestui sindrom si, evident, dau vina pe parinti caci copiilor le lipsesc „cei sapte ani de acasa”.

Nu stiu daca sa rad sau sa plang cand citesc articole de acest gen pentru ca e clar ca nu televiziunea sau alte mijloace de comunicare sunt de vina pentru un asemenea „sindrom” – in cazul in care exista asa ceva!! – ci lipsa prezentei unor adulti afectuosi care sa ii acompanieze pe copiii respectivi in viata lor de zi cu zi, in necesitatile lor educative si emotionale.

Nu exista „sindromul gandirii accelerate” (de fapt, nu am mai auzit de acest termen in afara de acest articol) si, in cazul in care ar putea sa existe, vina este a societatii in care traim si care permite copiilor sa creasca singuri, fara modele adulte in preajma lor, in scoli masificate si cu un sistem de educatie dezumanizant.

De fapt „simptomele” prezentate ca rezultat al acestui sindrom ar corespunde mai degraba educatiei deficitare pe care o primesc copiii in general in ziua de azi in scolile conventionale:

1) Neputinţa de a duce la bun sfârşit activitatea începută.
E de mirare oare ca multi copii nu termina anumite activitati cand sunt invatati sa se opreasca din orice activitate cand suna soneria la sfarsitul lectiei?

2) Incapacitatea de a asculta şi urmări.
De a asculta si a urmari ce? Nu am vazut niciodata un copil care sa nu fie pasionat de ceea ce il intereseaza cu adevarat. Copiii sunt in stare sa petreaca ore in sir practicand o activitate care il satisface sau cautand informatii care il intereseaza.

3) Dificultatea de a sta concentrat sau conectat la o activitate.
Cum am spus, depinde de activitate. Daca activitatea e impusa de adulti si e obligatorie aceasta dificultate e perfect normala; de fapt, daca stau sa ma gandesc bine si eu pot suferi aceasta dificultate cand mi se impune o activitate care nu ma intereseaza.

5) Tendinţa de a acţiona înainte de a gândi.
Din nou, sa ne gandim logic: oare se incurajeaza gandirea in sistemul nostru educativ? Sau se promoveaza raspunsurile automate, invatate pe de rost, cuvant cu cuvant, sub pedeapsa unei note mici daca nu se repeta exact ca la carte?

6) Alternarea rapidă a unei activităţi cu alta.
In scoli se alterneaza la fiecare 60 de minute o materie cu alta. Pe de alta parte felul in care se predau aceste materii, identic si plictisitor, face ca majoritatea copiilor sa fie plictisiti pana la satietate de aceasta „activitate” (ca s-o numim intr-un fel) si sa doreasca sa alterneze rapid alte activitati.

7) Dificultatea organizării şi planificării acţiunilor.
Din moment ce copiii sunt obligati sa accepte organizarea propriei lor educatii si planificarea propriilor lor actiuni  din partea adultilor de care depind, ne mai miram oare ca nu sunt in stare sa se organizeze singuri si sa isi planifice un minim de actiuni? Pentru a invata sa fii organizat trebuie sa iti exersezi aceasta abilitate de mic, putin cate putin. Cati parinti le permit copiilor lor sa isi planifice si organizeze propria lor educatie?

8) Dificultatea de a-şi aştepta rândul.
A avea rabdare tine mai degraba de maturitatea emotionala care, cum stim cu totii, vine cu anii si numai daca cei mici au exemple zilnice de adulti maturi emotionali de la care sa invete cum sa-si gestioneze in mod eficient frustrarile si conflictele de toate tipurile. Un adult nervos si nerabdator, de exemplu, nu va fi cel mai bun model de urmat, si copiii care vor copia de la acesta raspunsurile lui emotionale nu vor invata sa aiba rabdare si nici calm in fata situatiilor de stres din viata.

9) Pasivitatea –până la inactivitate, la lene.
Cum am spus mai sus, un copil caruia nu ii este permis sa isi aleaga nici macar orarul de invatare sau materiile preferate si deci, va interioriza ideea ca el nu are nici un fel de control asupra proprii lui vieti, devine in majoritatea cazurilor un copil pasiv si deprimat. De ce sa se zbata daca oricum rezultatul e acelasi si el trebuie sa faca ceea ce i se spune?

10) Tulburări de comunicare, vorbire incoerentă.
Majoritatea copiilor nu vorbesc ca niste adulti; pot trece ani buni pana cand un copil-adolescent sanatos si inconjurat de stimuli adecvati ajunge sa stapaneasca un vocabular si un limbaj apropiat de cel adult. Dar oricum, de ce le pretindem copiilor un nivel de comunicare pe care nu il au nici adultii in cele mai multe cazuri?!?

11) Insomnie şi somnolenţă.
Cand orarul scolar impune o anumita ora de trezire si de culcare, independent de bioritmul personal si individual al fiecarui copil oare e chiar asa de greu de ghicit ca acesta este mai degraba cauza insomniilor si somnolentelor decat un „sindrom de gandire accelerata”? In plus, sa adaugam si stresul legat de memorizarea mecanica a lectiilor (un instrument de „invatare” imposibil de folosit in realitate; nici adultii nu folosesc memorizarea mecanica, intotdeauna se fac legaturi de idei, se relationeaza un anumit cuvant sau o anumita notiune cu anumite imagini, miscari, detalii auditive etc.)

12) Dificultate de a-şi exprima ideile în scris.
Depinde de idei. Ne intoarcem la punctul de mai sus: se incurajeaza cu adevarat exprimarea si comunicarea ideilor proprii sau mai degraba repetarea unor idei pre-date, pre-mestecate de catre altii si pe care copiii doar trebuie sa le reproduca? E greu sa comunici si sa exprimi ideile altora cand tu nu stii nici cum sa le elaborezi pe ale tale din lipsa de exercitiu si timp.

13) Dependenţa de TV.
Traim intr-o epoca in care adultii nu isi mai acompaniaza copiii decat poate cateva ore pe seara, inainte de culcare. In rest, copiii sunt la scoala, parintii la servici, cu un agravant: orarul parintilor nu corespunde cu cel al copiilor, il depasesc cu mult pe cel scolar. Rezultatul e evident, copiii ajung acasa, sunt singuri si se simt singuri, simt nevoia unei prezente umane. De multe ori aceasta nevoie – rareori constientizata de copii, caci inca nu au maturitatea necesara pentru aceasta – se traduce in cautarea unui substitut al prezentei necesare: televizorul. Televizorul vorbeste, distreaza, acompaniaza (chiar daca o face in mod incorect), da informatii (chiar daca sunt nenecesare), pare activ si induce o stare de hipnoza care face sa dispara starea de singuratate si plictiseala.

Cum am spus, inainte de a inventa sindromuri si a da vina pe boli imaginare hai sa ne facem o mica autocritica si sa vedem sistemul nostru de invatamant asa cum e el: deficitar, dezumanizant, daunator si nesanatos. Si apoi mai vorbim.

Copiii au nevoie de invatare si activitati care sa ii implice fizic, emotional, senzorial si psihic. De-abia atunci pot incepe sa devina oameni. Avem nevoie de o schimbare urgenta a sistemului actual de invatamant si de intoarecerea la valori si activitati umane.