Scoala anihileaza inteligenta?

Publicat pe de
5

Poză din 20-08-13 de la 16.41Azi am dat peste un articol scris de Raluca Ion care mi s-a parut extrem de lucid si interesant. Nu vreau sa il analizez, caci ar fi absurd, cine doreste il poate citi si trage propriile concluzii. Doresc insa sa raspund comentariilor (care mai de care mai scoase din context si mai absurde) si, cum nu am reusit sa o fac pe site-ul respectiv (desigur, comentariul meu era prea lung ca sa poata fi postat acolo) o fac aici.

Articolul pune puncte pe mai multe i-uri. Bravo Ralucai pentru ca are ochii deschisi si e in stare sa observe cu luciditate defectele sistemului. Atat ca nu e vorba aici doar de Romania, ci si de alte tari. Am trait 20 de ani in Spania si acolo scoala e la fel de idiot structurata, la fel de nesimtitoare vis-a-vis de necesitatile educative REALE ale copiilor, la fel de preocupata sa se auto-reproduca pe spinarea copiilor; nici o preocupare reala pentru ceea ce invata copiii, nici un interes pentru a le mentine (nu a imbunatati sau a stimula, ci a mentine!) curiozitatea si logica extraordinara naturala, cea cu care se nasc, care vine inscrisa in ADN in absolut toti copiii.
Lucrurile, cu mici exceptii, sunt aproape identice peste tot. O mare exceptie face probabil Finlanda (si vorbesc din auzite asa ca nu pot sa imi dau cu parerea cu adevarat, de asta spun „probabil”), in rest o apa si un pamant, poate in unele locuri mai putin ca in altele, dar acelasi sistem.
Cu sistemul masificat din scoli e imposibil sa se acopere cu adevarat necesitatile educative a tuturor copiilor. E ca si cum am pretinde sa le facem haine de buna calitate si care sa le stea bine la toti folosind acelasi tipar intr-o fabrica! Imposibil, nu-i asa? Daca vrei ceva pe masura te duci la croitor. Ei, in scoala nu e posibil asa ceva, nimeni nu se uita la ce ai talent; pune mana, neica, si toceste ce-ti spun eu, nu ce te intereseaza pe tine (de exemplu, de ce face zgomot aspiratorul, lucru care mai tarziu poate duce la studierea fizicii sau a designului sau chiar si a medicinei – prea mult zgomot poate fi daunator pentru sanatatea oamenilor, nu? o chestiune atat de simpla ca „de ce face zgomot aspiratorul?” se poate ramifica in viitor intr-o multime de posibilitati). Sigur ca cu acest sistem orice copil termina blazat, idiotizat, tâmpit pentru multa vreme (daca nu pentru tot timpul vietii)… si cei care au mai mult noroc, o data ce scapa din liceu pentru totdeauna, reusesc sa se remonteze si sa se auto-educe, in sfarsit, asa cum au nevoie. Ceilalti raman sa faca parte din masa cenusie plina de oi cu care ne intalnim uneori in societatea in care traim. Unii somatizeaza aceste probleme si ajung pe la psihiatri sau psihologi sau alti medici. Altii isi chinuie eventual familia.
Niciodata in istoria omenirii nu si-au dat intr-un asemenea procentaj ridicat oamenii copiii ca sa le fie „crescuti si educati” de catre terte persoane sau de un sistem. E un experiment sociologic fara precedent si nu stim unde ne va duce, desi deja se vad multe urmari destul de neplacute de mai multi ani incoace, urmari care ar trebui cel putin sa ne dea de gandit daca nu ne fac macar sa actionam.
Copilul e un mamifer, ca si noi toti, are nevoie de intelegere, de educatia primita de familia lui, de anturaje sanatoase si sigure, mai ales, de rabdare, bunatate, frumusete, probleme si nevoi reale rezolvate impreuna cu cei dragi, de posibilitatea de a explora si a invata cum e alcatuita lumea la ritmul lui, de a se maturiza pe masura ce incepe sa inteleaga cum se invarte universul. Are nevoie de adulti intelegatori care sa ii raspunda la intrebari cu drag si cu dorinta de a fi pe intelesul lui, mai ales. Procesul de invatare are loc altfel decat ne imaginam, sunt implicate emotii, hormoni, schimbari bio-chimice la nivelul creierului, miscari, atitudini, comportamente, imagini, senzatii si cele 5 simturi… Copilul nu e un recipient in care turnam ce-o fi ca ni se pare noua mai bun sau mai corect si el se umple in mod corespunzator.. Are trairile, talentele, preferintele lui, are limitele si emotiile lui; exista atatea variabile la fel de importante ca si capacitatea de a memora (singura evaluata si recunoscuta in ziua de azi in sistemul de invatamant actual).
Excelenta si inteligenta viitoare isi au originea in aceste raspunsuri date de adultii din jur, in atitudinea si comportamentul lor, in inteligenta si afectiunea cu care rezolva problemele, nevoile sau conflictele ivite in mod necesar in convietuirea zilnica, nu in violenta si obligatorietatea sistemului actual. Pentru ca nu conteaza doar ceea ce inveti, mai conteaza si CUM inveti!
Ca sa fie clar, scoala NU acopera aceste necesitati vitale educative, si nici nu o va face vreodata pentru ca nu e gandita pentru asa ceva. E gandita doar ca o enorma fabrica de idiotizat copii care, in acelasi timp, da si serviciul de „parcare” a copiilor in timp ce parintii sunt ocupati sa castige painea familiei.
Cei care scapa si pe deasupra reusesc sa mai si ajunga undeva sunt esecuri ale scolii, nu succese.
Daca ne uitam mai bine in istorie, multi dintre cei care au schimbat cu adevarat lumea, ori au fost niste elevi groaznici cu note mici si comportament evaluat ca „negativ”, ori pur si simplu, nu au fost la scoala!
Asa incat…. sa lasam evidenta sa vorbeasca si sa luam exemplu. Eu, una, mi-am educat copiii acasa, nu voiam sa risc sa imi fie distrusi copiii – sigur ca exista si exceptii, scoli de calitate, profesori umani si afectuosi, interesati cu adevarat de progresul elevilor lor, oameni care ii ajuta pe toate caile pe copii ca sa invete, oameni pasionati si smeriti in acelasi timp in fata copiilor, a fortei care ii impinge sa invete si sa ajunga sa exceleze in ceea ce le place, dar nu sunt multe, nici scolile, nici cadrele didactice din pacate. De atlfel, am considerat de datoria mea, ca parinte, sa o fac si a fost cea mai buna decizie pe care am putut sa o iau. Nu e datoria scolii sa imi educe copiii, intr-adevar, nu este datoria profesorilor sa se ocupe de ei, in mod legal responsabilitatea educatiei lor este a mea.
Problema incepe cand un asemenea sistem cum e invatamantul actual (repet, nu numai in Romania, ci in majoritatea tarilor) iti este bagat pe gat cu de-a sila si ti se spune ca e „obligatoriu”. Un sistem care doar in Spania are un procentaj de aproape 40% de esec scolar oficial?? Obligatoriu?? Orice alt sistem care ar functiona cu o rata de esec de aproape 40 % ar fi inchis si reformat de la baza pana sus – cui ii convine sa mentina un sistem deficitar?? Un asemenea sistem deficitar, obligatoriu?!?
De ce oare?
Mai degraba astea ar trebui sa fie intrabarile noastre si, daca ne tin curelele, sa facem greva ca parinti, sa cerem schimbarea totala a sistemului educativ, sa ne revindicam drepturile si sa ne recunoastem obligatiile ca parinti.
E bine sa ne plangem, dar degeaba o facem daca nu actionam.

Traim in secolul XXI sau….?

Publicat pe de
3

Tocmai am citit acum un articol aparut in adevarul.ro, Să învăţăm cum se moare! Exerciţii la limba şi literatura română.

Vad cu stupoare ca „Moartea caprioarei” de Labis, „Puiul” si „Moartea lui Castor” de Bratescu-Voinesti inca mai sunt incluse in manuale. Interesant. Am facut scoala acum 40 de ani; programa scolara nu a evoluat de loc??

Apoi, o intrebare pentru experti: chiar sunt adecvate aceste lucrari literare pentru copii?!?

Lasand insa deoparte „expertii”, eu, ca om de rand care a trecut prin scoala si a suportat o multime de absurditati, pot spune ca nu mi-au placut la vremea respectiva aceste lucrari. Acum le vad cu alti ochi, dar chiar si asa nu imi plac. Sunt lucrari bine scrise din punct de vedere literar si nimeni nu contesta valoarea lor si desigur ca sunt interesante pentru anumite persoane sau pentru profesionisti. Dar, sa fim seriosi, ce copil ar putea sa analizeze cu obiectivitate si sa valoreze aceste calitati ale textelor? Nici cei mai mari, de la 16 ani in sus, nu ar fi inca pregatiti si nu ar avea un criteriu adecvat ca sa le poata aprecia pentru ca inca nu au trait suficient si nu au experienta vitala care sa le permita sa le valoreze cu adevarat.

Deci, ce rost au aceste texte in manualele copiilor de – atentie! – 9-10 ani??

Cum reiese de mai sus, in orice caz, din punctul meu de vedere, sunt niste lucrari absolut nepotrivite pentru copii – oricare ar fi varsta lor – pot fi intelese cel mult de adulti (si doar de anumiti adulti, daca e sa fim sinceri). Sa incerci sa explici unui copil instinctul de supravietuire la pasari e absolut imposibil si oricum, daca e sa fie, mai bine cu ajutorul unui documentar; slava domnului, YouTube e plin de ele si acum toti avem Internet in case. Caci ceea ce povesteste autorul in „Puiul” face referinte la legea selectiei naturale – multe animale si pasari lasa sa moara puii care nu au sanse de supravietuire – si e real… dar asta nu inseamna ca subiectul trebuie adus la cunostinta copiilor in felul asta si cu morala „asculta de mamica” – zici ca vrea sa ii si ameninte cumva.

Iar afirmatiile invatatoarei cum ca trebuie sa „dezvolte emotiile copiilor” sunt total deplasate. In caz ca femeia respectiva inca nu si-a dat seama ca suntem mamifere si avem creier si hormoni, o scriu si aici: ne nastem cu emotii, reactii emotionale, actionam sub impulsul lor. Trebuie sa invatam sa le STAPANIM, cel mult, nu sa le dezvoltam, ne nastem deja cu ele in sistem si primul lucru care il face un bebelus e sa planga sau sa se bucure de caldura mamei – ambele emotii foarte puternice si foarte dezvoltate probabil dinainte de a ne naste.

Cred ca multa lume e deja debusolata. Sa studiem la scoli aceleasi si aceleasi texte ca acum aproape 50 de ani, cand am intrat deja in secolul XXI si timpurile s-au schimbat mi se pare deja rusinos si prea putin practic. Sa ne miram atunci ca scoala e cum e, ca educatia e cea care e si ca esecul scolar e in crestere?

Fratilor, sa ne uitam pe calendar, am intrat in a doua decada a secolului XXI, valorile morale au evoluat, obiceiurile au evoluat, tehnologia a evoluat. Stim mult mai multe despre cum se formeaza si evolueaza creierul omenesc, stim mai bine cum invata copiii, avem alte mijloace de a obtine cunostinte si informatii, oameni buni, haideti sa fim in pas cu timpurile pe care le traim, nu cu secolul XIX! Avem lucrari literare interesante de toate soiurile si oricum cred ca ar fi mult mai constructiv si instructiv ca fiecare copil sa citeasca ceea ce ii place, ceea ce il motiveaza – iata un bun sistem de a finisa reactiile emotionale la copii, nu bagandu-le pe gat si in creieri povesti adulte despre morti si mesaje manipulatoare. Moartea exista si e reala, dar exista mii de alte feluri mult mai constructive de a vorbi despre ea. Scoateti textele astea din manuale si puneti altceva, de aceeasi valoare, dar mai in acord cu mentalitatea copiilor si cu vremurile pe care le traim! Carti povesti

Intalnire Parinti Autentici

Publicat pe de
Răspunde

poster-3-600

Am aflat azi ca pe data de 26 noiembrie 2013 intre orele 18:30 si 21:30 la libraria Bastilia are loc ultima intalnire Parinti Autentici, cu tema „Model masculin si model feminin in cresterea copiilor”. O mare parte din banii de la eveniment vor merge la un proiect educational pentru niste copii sarmani din judetul Alba.

Iata aici informatiile legate de aceasta intalnire:

Pagina Parinti Autentici: http://www.parintiautentici.ro/

Pagina de FB a evenimentului: https://www.facebook.com/events/386518221480430

Orice ajutor e binevenit si cei interesati sunteti asteptati cu drag la eveniment!

Cele 10 porunci ale invatatului la copii

Publicat pe de
Răspunde

de Mireia Long, scriitoare, mama homeschooler, divulgatoare si editoare la revista digitala spaniola „Bebés y más”, si coach si co-directoare a cursurilor Pedagogía Blanca si Mujeres Empoderadas

http://www.pedagogiablanca.com/2013/10/26/los-diez-mandamientos-del-aprendizaje-infantil/

Miri si copiii

1.- Fiecare copil sanatos se naste cu propriul sau program de invatare.

2.- Jocul/Joaca este procesul natural prin care invata un copil.

3.- Fiecare copil are propriul sau mod de a invata, un mod personal si particular.

4.- Fiecare copil are un calendar propriu de invatare si dezvoltare.

5.- Copilul invata prin imitatie, astfel incat permitandu-i sa ne acompanieze si sa participe in viata zilnica ii oferim cel mai bun mediu educativ din toate cate exista.

6.- Cand un copil e pregatit sa invete ceva, il va invata. Nu se castiga nimic prin presionarea, fortarea, pedepsirea sau premierea invatatatului si, cu atat mai putin, prin accelerarea procesului.

7.- Increderea noastra in faptul ca cel mic e capabil sa invete este baza oricarei invataturi viitoare.

8.- Niciodata nu trebuie sa intrerupem un copil in momentele in care invata sau se joaca cu pasiune.

9.- Copilul are nevoie de un mediu sigur si de limite clare pentru a se putea dezvolta in mod deplin. Noi, adultii, trebuie sa garantam siguranta lor fizica si emotionala.

10.- Copiii invata atat din reusitele lor cat si din greselile lor.

Mireia Long

Un articol despre sistemul educativ spaniol

Publicat pe de
Răspunde

Articolul de mai jos a fost scris de Mireia Long, scriitoare, mama homeschooler, divulgatoare si editoare la revista digitala spaniola „Bebés y más” si coach si co-directoare a cursurilor Pedagogía Blanca si Mujeres Empoderadas. L-am tradus pentru ca mi s-a parut ca descrie o situatie atat de asemanatoare cu ceea ce traim in Romania incat merita sa fie citit de parintii romani.
niños-en-la-escuela

Sistemul educativ spaniol: un esec evident

Sistemul scolar si educativ spaniol este un esec evident, iar eu l-as califica drept total. Nu are rost sa ne mai ascundem dupa deget: vina nu e nici a părinților, nici a învățatorilor, nici a elevilor, nici a societății. Ori se schimba sistemul educativ, ori ne vom afunda si mai mult.

Spania e tara europeana cu cele mai slabe rezultate in ceea ce priveste esecul scolar si integrarea laborala juvenila. E ceea ce publica UNESCO in raportul sau „Tinerii si asimilarea competentelor”. Nu mai avem unde sa ne ascundem, suntem cea mai slaba tara din Europa in ceea ce privește studiul si invatatul.

Tinerii, învățătorii, familiile si societatea sunt victimele unui sistem educativ prost conceput, invechit, variabil, ideologizat si absurd care e responsabil probabil de incapacitatea Spaniei de a se înfrunta cu criza si care are niște rezultate rusinoase: nivele de esec școlar si de somaj juvenil extrem de mari.

Iți inmanezi copilul, un pui stralucit si curios, sistemului si ai multe șanse ca, dupa câțiva ani, sa-ti fie inapoiat fara viitor si, probabil, fara diploma. A scolariza într-un sistem prost nu este o alegere, nu este o decizie liberă. Cand sunt întrebata cum de risc sa nu folosesc sistemul școlar spaniol eu acum răspund: nu ti se pare ca e un risc mai degrabă sa il folosești? 

Mi-am recuperat fiul din sistemul educativ spaniol cand cel mic avea opt ani, dupa ce școala il făcuse sa creadă ca era „lent”. Un procentaj de 80% dintre copiii supradotati suferă si esueaza la școala. Si acum baiatul meu, cu 12 ani, a fost avansat un an fata de ce ii corespunde dupa vârsta si urmează un curs on line de Mitologie in engleza la Universitatea din Pensilvania. Lent nu era deloc, sistemul insa era prost, un sistem care pretindea in mod obligatoriu ca fiul meu sa învețe pe dinafara un manual plicticos de moarte.

Ce as schimba eu in sistemul educativ spaniol

Mie mi-e clar ce as face ca sa schimb sistemul educativ spaniol: as încuraja homeschoolingul, as da mai multă libertate părinților si cooperativelor de parinti pentru a crea centre educative cu pedagogii alternative, le-as da mai multă putere de decizie învățătorilor dându-le mai multă autonomie.

As da mai multă importantă creativitatii si învățăturii semnificative si traite ca experienta personala, as elimina memorizarea fara obiectiv si examenele, as flexibiliza programa, as reduce in mod radical proporția de elevi la un profesor in loc sa o măresc si as da un adevărat impuls educației emotionale, personalizarii învățăturii si atenție nestirbita necesitatilor individuale.

Sistemul educativ anacronic – cum l-a calificat Eduardo Punset (1)- trebuie abandonat si trebuie sa înceteze fabricarea școlilor care omoara creativitatea, cum ne spune Ken Robinson. Si trebuie sa înceteze anularea curiozitatii copiilor, cum ne indica Michio Kaku.

DIGITAL CAMERA

Greselile sistemului educativ spaniol: scoala secundara, scoala primara si gradinita

Căci greselile nu sunt doar in educatia secundară, deși sunt destule. Am obosit sa tot ascult profesori si parinti care se plâng ca nu au soluții, căci copiii ajung la învățătura fara dragoste, fara nici un impuls decât sa învețe pe dinafara, fara capacitatea de a crea sau de a gândi in mod critic. Unii ajung chiar niște analfabeti funcționali.

Sa fie ajutati e complicat; posibil, dar foarte complicat, mai ales pentru ca sistemul continua sa oblige la învățătura fara plăcere si fara o înțelegere/comprehensiune reala. E foarte greu sa recuperezi un copil care nu vrea sa învețe, care urăște studiul, care nu înțelege ce studiază, de ce o face, si care crede ca nu e bun de nimic.
Dacă pe deasupra se afla între cei 10% de supradotati din care mulți deja sunt cazuri de eșec școlar si au suferit violenta școlara (bullying), distrugerea e enorma. Dacă e un copil care a suferit violenta școlara, inima sa e lezionata. Dacă are greutati reale la învățat si a fost etichetat fara a fi primit un sprijin real adaptându-i învățătura si studiul la necesitatile lui educative, trebuie sa se dea deoparte tot si trebuie ajutat sa își recupereze încrederea in sine însuși si in procesul natural al învățării. Dar de multe ori e deja târziu, mai ales pentru ca sistemul continua sa ceara in mod obligatoriu îndeplinirea unor parametri pentru care copilul nu este facut chiar dacă are o minte brilianta.
Caci greșelile încep cu mult înainte: cu o proasta conciliere între necesitatile familiale, educative si laborale, cu grădinitele aproape universale, cu un model de școala infantila si primara bazate pe memoristica, nu pe intelegerea reala a notiunilor.

În primul rând, una din greselile importante este insistenta de a-i independiza pe bebelusi. In al doilea rând, alta greseala are loc in școala infantila/grădinita unde copiii sunt obligați in mod frecvent sa deseneze/picteze/coloreze fara sa depășeasca marginile desenului, sau sa îndeplinească norme absurde si sa învețe ce li se spune, nu ceea ce au ei nevoie cu adevărat. Pare ca fișele sunt lucrul cel mai important din lume, de parca așa se învață culoarea galbena, de exemplu, colorând fișe!

Fișele trebuie considerate un material optional, un fel de a se juca, dar nimic mai mult. Nu e nevoie sa cumpărăm fișe la grădinița. Sa obligi un copil sa le folosească e absurd, înseamnă sa arunci banii degeaba si sa chinui copilul.

Chiar ieri o mămică îmi povestea disperata ca fetița ei s-a întors distrusă de la școala, si da, i se lipise pe carnet o eticheta cu o fața trista (ca o nota rea la purtare). Își pătase uniforma-halat pictand cu acuarele. Mama ei povestea ca ele acasa picteaza liber, dacă se păteaza nu e nimic, nu exista margini sau limite in privința asta, ci doar culoare si libertate. Dar la scoala se poate picta doar între limitele impuse de desen, si fara sa se păteze, fara sa se distreze. Atât de micuță. Si deja trista suferind presiunea de a fi modelata dupa un sablon. I-am spus mamei, „de-abia ești la început. In sistem nu exista decât un mod de a face lucrurile: cel care ti se spune.” Ce sens are sa forțam creativitatea?

Iar in scoala primara deja nu concep ce se întâmpla. Copii de șapte ani care trebuie sa stea doua ore pe zi acasa sa își facă temele. O incapacitate totala de a asista in mod corect copiii cu necesitati educative speciale. Memorizare, învățat pe de rost, memorizare. Examene de control la fiecare săptămâna. Si mai multe teme. Noi si noi repetari de exercitii pana la satietate si senzatie de rau. Cărți de citit obligatorii si de multe ori plicticoase de moarte. Note, calificări, etichete/ categorisiri. Sa stea toți asezati, sa nu vorbească, prea putina joaca, sa stea in rânduri, prea multe norme.

Sa inveti ce ti se spune, sa nu răspunzi, sa taci din gura. Mai ales, sa taci. Si asta da, sa cheltui mulți bani pe manuale, pe rechizite, pe caiete pentru fiecare materie, pe caiete de exercitii. Pe prostii. Nu e nevoie de manuale, si dacă se folosesc, sunt doar un ghid si nimic mai mult. A le da examen elevilor întrebandu-i ce e scris in manual ar trebui sa fie interzis.

Bineinteles, exista profesori si scoli care nu sunt chiar așa cum am descris mai sus. Si exista copii care se adapteaza. Bineinteles. Dar rezultatele sunt clare: un esec total al sistemului educativ. O nota sub linia de trecere in Educație.

Factorii principali ai esecului si al schimbarii necesare in sistemul educativ spaniol.

In primul rând familia, adevăratul centru al educației copilului, trebuie sa își recupereze propriul rol. Nu un rol marcat de o perspectiva conservatoare, ci o adevărata constientizare a valorii proprii ca spațiu de convietuire si invatare. Insa in realitate concilierea noastră între familie si munca si concediului de maternitate sunt cele mai proaste din toată Europa.

Este necesar sa li se dedice timp real copiilor. Nu e valabilă povestea asta cu „timpul de calitate”, nici „parcarea” copiilor cu aparate electronice ca sa se joace si „sa stea linistiti” sau plimbatul lor prin centre comerciale ca sa consume si sa tacă din gura. E nevoie sa stai cu copiii, sa te joci cu ei, sa le vorbesti, sa ai grija de ei si sa ii cunoști. Dacă nu le oferim mai mult timp copiilor suntem pierduți. Ei sunt pierduți. Si dacă părinții si sistemul laboral nu înțeleg asta, dacă le impunem copiilor sa crească in centre școlare si sa-si vadă părinții doar doua ore pe zi, nu avem nici o iesire.

Si un factor fundamental la scoala nu este sa încarcăm si mai mult programa si sa înăsprim normele, nu este întoarcerea la metodele din secolul trecut. Nu este sa batem copiii la cap cu si mai multă memorizare si mai multe examene. Nu consta in a le pune podiumuri profesorilor, ci a le valora cu adevărat munca. Soluția nu este sa se facă diferentierea dupa note, ci dupa interese si capacitati. Soluția este ca scoala sa fie un loc unde sa se învețe si sa se experimenteze viața in mod direct, nu unde sa se trăiască pentru a învața ceea ce alții au hotărât ca trebuie sa înveți.

L1020542

Soluția este inovarea educativa reala, cea care pune obiectul educației in centrul experientei, cea care valorează copilul așa cum e el, valorează necesitatile sale evolutive si curiozitatea sa. Căci atat timp cât vom continua sa repetam aceeași metoda vom eșua. Si copiii si viitorul o vor plăti.

Educatia e cea mai buna inversiune, dar o Educație dupa modelul Finlandei: modernă, liberă, flexibila si personalizata, care sa pregătească niște copii fericiti, cu criteriu propriu si încredere in propriile talente. Dacă nu schimbam aceasta situație si nu începem sa luam in serios inversiunea si flexibilitatea, creativitatea si autonomia, sistemul școlar si educativ spaniol va continua sa fie un eșec total.

L1020118

(1) Eduardo Punset este avocat, economist, scriitor si divulgator stiintific. Pentru cine intelege spaniola aici e un program TV prezentat de el despre educatie: http://blip.tv/redes/redes-87-el-sistema-educativo-es-anacr%C3%B3nico-4877594

Conversatie in troleibuzul 86 si sistemul educativ actual

Publicat pe de
6

elevi-meditatii-8

Ieri veneam catre centru de la statia Agricultori in troleibuzul 86. Am petrecut cam 20 de minute in troleibuz si, cand am urcat si m-am asezat pe unul din locurile din spate, am picat in mijlocul unei conversatii zgomotoase intre 3 sau 4 liceeni. La inceput m-am simtit deranjata de volumul la care aveau loc replicile – troleibuzul avea toate scaunele practic ocupate cu persoane asezate, dar in rest era gol si toate frazele rasunau cu putere in urechile celorlalti.

Dar asta a fost doar la inceput pentru ca, dat fiind volumul conversatiei fara sa vreau am devenit parte din auditoriu. Despre ce vorbeau cei trei liceeni? Despre ce sa vorbeasca, despre viata de liceu. Despre lectiile pe care le predau profesorii. Despre nivelul de invatamant in definitiv. Am ciulit urechile mai mult.

Un baiat povestea ca aveau o profesoara care intra uneori in clasa si le spunea ca „azi nu are chef sa le predea si ca pot copia lectia din carte”. Alta fata relata cazul unui profesor care le asternea pe tabla cifre si date, umplea tabla cu ele, le spunea tuturor sa copieze si nu le explica nimic. Doar sa copieze. A treia spunea ca ei au profesori care nu vin la ore sau, pur si simplu, vin, dar pleaca la scurt timp pentru ca au treaba. Vorbeau de licee pe care le stiam si eu, licee faimoase, cunoscute, nu vreun liceu obscur din vreun cartier marginas. Si sunt convinsa ca nu minteau, nu aveau motiv, era o conversatie sincera intre prieteni care, pe un ton practic, se plangeau de cateva dintre cadrele didactice actuale si, in mod implicit, de calitatea educatiei pe care o primesc.

Conversatia a durat pana am coborat eu la Dorobanti. Am inceput sa rumeg cele auzite si mi-am adus aminte de comentariile din vara trecuta si de asta vara despre rezultatele de la examenul de bacalaureat. Acum 30 de ani, cam cand am dat eu bacalaureatul nu exista elev sa nu treaca, chiar si cei mai slabi treceau, cu nota mai mica, dar treceau. Si nota era luata pe drept – adica elevul respectiv chiar stia cat de cat anumite raspunsuri la subiectele date si isi scria examenul daca nu intr-un mod briliant, macar intr-unul decent. In seria mea din liceul pe care l-am facut nu imi aduc aminte sa fi existat vreun elev care sa nu fi luat bacalaureatul. Oricum nu pretind ca toti elevii din Romania de acum 30 de ani au luat bacalaureatul, nu am date statistice si nu stiu, dar la momentul respectiv cu cine vorbeam, mame, prieteni,rude, cunostinte, toti vorbeau de bacalaureat ca de ceva relativ usor de trecut; nu pentru ca subiectele erau mai usoare, ci pentru ca totusi ni se predasera toate cunostintele cu ceva mai multa rigoare ca acum.

Ca sa ma intorc la comentariile despre evaluarile nationale actuale, anul trecut mi se spunea ca trei sferturi din elevii care se prezinta la bacalaureat NU iau examenul. Nu stiu exact daca e adevarat, oamenii mai si exagereaza. Insa ca sa ajungi sa vorbesti de trei sferturi – 75 % din elevi! – inseamna ca cifra reala trebuie sa fie totusi pe undeva pe aproape. Poate e vorba de 50 %, nu de 75 %; oricum ar fi, e vorba de o cifra extrem de mare. Prima oara cand am auzit am zis ca se exagereaza. Apoi, cum multa lume repeta mai mult sau mai putin cam aceleasi procentaje si se plangeau de situatie, am inceput sa o iau ca pe un fel de legenda urbana. Dar ieri am inceput sa iau in serios tot si mi s-a strans inima ca apoi sa ma indignez de-a dreptul. Din nefericire situatia romaneasca nu e una singulara sau de exceptie. Am trait 21 de ani in Spania si acolo parintii se plang de aceleasi probleme. Am rude in Franta si nici acolo situatia invatamantului nu e mai roz. Si prieteni de prin alte tari de peste ocean sunt speriati de nivelul scazut al educatiei oferite de stat in regim OBLIGATORIU. Peste tot sunt probleme din nefericire.

Ani de-a randul am primit ori laude pentru ca imi educ copiii acasa, ori critici. Nu am tinut cont de nici unele, in definitiv de ce sa fiu laudata sau criticata ca imi iau in serios rolul de parinte si educator, e doar responsabilitatea mea! Ieri, dupa conversatia ascultata, eram fericita ca nu mi-am dus copiii la scoala si indignarea mea gandindu-ma la alti copii era maxima caci nici un copil nu se naste prost, nici un copil nu se naste rau, toti sunt inteligenti si creativi si curiosi, DORESC sa invete de cand se nasc. Si noi ii luam si ii ducem in sistemul de invatamant si primim inapoi dupa 12 sau 15 ani niste rebuturi, daca nu chiar epave a ceea ce ar fi putut fi daca aveau parte de o educatie decenta. Si zic”decenta” pentru ca nici macar educatia pe care am primit-o eu acum 30 de ani din partea sistemului (comunist, ca sa fim mai precisi) nu era cea mai buna sau mai adecvata, dar, in mod paradoxal, macar era „decenta”. Profesorii veneau la ore, se mai straduiau sa mai si explice ce predau si erau totusi constienti de o parte din responsabilitatea lor – poate de frica sau poate din profesionalism, nu stiu. Am avut parte si de profesori care veneau beti la ore sau care, pur si simplu, nu aveau talent pedagogic nici cat negru sub unghie… dar se straduiau! Cei beti, in mod curios, isi stiau materia si tot ne faceau niste lectii cu momente interesante. Cei fara talent pedagogic faceau efortul sa urmeze programa si tot mai intelegeai ceva din ceea ce povesteau. Dar copiii astia – cei din troleibuz si altii ca ei, cei de azi – nici macar asta nu mai primesc acum!

Nu vreau sa ma mai lungesc, va las sa reflectati. Avem nevoie de o schimbare, dar ea nu va veni dinauntrul sistemului, ci din afara. Nu cei care inventeaza legile absurde pe care le avem (despre asta mai am o poveste de spus, dar in alt articol), nici o mare parte din profesorii din sistem, si poate nici o parte din parinti – nu ei vor fi schimbarea; ci cei ca mine sau altii, cei care pun sub semnul intrebarii sistemul si, pur si simplu, NU IL FOLOSESC sau IL IGNORA (cunosc multe mame care se razboiesc efectiv cu profesorii si cu directorii de scoli pentru ca cei mici sa nu mai fie tratati ca niste roboti, sa fie lasati sa fie copii, sa aiba timp de joaca si de viata), ei sunt cei care vor determina schimbarea paradigmei de care vorbea Ken Robinson.

Sfaturi utile in practica Unschooling

Publicat pe de
1

In grupul de parinti interesati de Homeschooling din care fac parte si eu, acum trei zile, a inceput o conversatie interesanta despre cum sa faci Unschooling. Una dintre mamici era interesata de sfaturi care sa o ajute in abordarea acestuia si intrebarile ei m-au inspirat pentru a scrie acest post.

Unschooling – literal, Nescolarizare – se refera la faptul ca nu se urmeaza o programa scolara, cu structura de scoala, ci mai degraba se adapteaza procesul invatarii dupa interesele si talentele copiilor. Ca sa spun asa, termenul se refera la „nescolarizarea” mintala, la iesirea din structura, la acceptarea faptului ca exista milioane de feluri de a invata si milioane de materiale si posibilitati. Multa lume intelege gresit ca Unschooling inseamna lasarea copilului de izbeliste – nimic mai gresit!! – de asta si dau explicatia aceasta. De fapt punerea in practica a acestui curent implica mult mai multa dedicatie si atentie decat o simpla structura scolara, pentru ca inseamna ca trebuie sa fii disponibil ca ghid al invataturii copiilor, trebuie sa pregatesti materiale sau raspunsuri la orice ora, in orice zi, si trebuie sa fii alaturi de ei atunci cand e nevoie.

IMG_1079

Noi am practicat Unschooling cu copiii timp de 13 ani, pana ce am considerat ca ar fi o idee buna sa ii inscriem pe copii la un liceu la distanta. Desigur ca din acel moment structura de invatare a fost mult mai aproape de cea scolara, desi, fiind vorba de un liceu la distanta, exista o anumita flexibilitate, adica exact ce cautam noi. In felul acesta am profitat de pe urma acestei perioade aparent „haotice”.

Precizez ca se poate trece oricand de la Unschooling la o structura mai scolara sau invers, dar din experienta mea, cea mai potrivita perioada pentru a invata liber este de cand te nasti pana la pubertate; e exact structura ideala pentru copii caci au nevoie de joaca, experimentare, libertate si creativitate, si un mod liber de invatare le permite sa potenteze exact aceste activitati si abilitati, atat de necesare mai tarziu in viata de adult. Toate marile descoperiri s-au facut in urma jocului sau a experimentelor (tot o forma de a se juca).

Ce a fost util pentru noi au fost urmatoarele linii de conduita:

1 – sa fii pregatit sa raspunzi la tot felul de intrebari, la orice ora, si in orice loc :-).
2 – sa nu explici prea multe daca vezi ca cel mic se plictiseste (asta e regula de aur!!), mai bine treci la alt subiect sau il lasi in ale lui.
3 – sa profiti de orice material de invatare: carti, filme, vizite, activitati – si casnice, desigur
4 – sa lasi copilul sa se JOACE oricand! (a doua regula de aur!)
5 – sa cauti impreuna cu el raspunsuri la intrebari sau indoieli – carti, Internet, prieteni care se pricep, TV
6 – sa nu impui o activitate daca vezi ca el nu o doreste, dar sa incurajezi tot timpul ceea ce el cauta: aveam o prietena care a cumparat la mana a doua de pe eBay un microscop dublu pentru baiatul ei pentru ca el dorea sa studieze diferite insecte si lucruri de aproape – din chestia asta au iesit toti membri familiei in castig pana la urma
7 – sa il inciti prin propriul exemplu: copiii ne-au vazut tot timpul citind, scriind, lucrand pe langa ei, au vazut ca aveam o activitate chiar daca ii acompaniam si pe ei intotdeauna
8 – sa fii disponibil pe langa el, dar fara sa-l sufoci: eu de multe ori sunt prin casa cu ale mele, dar cand e nevoie ne intalnim si vorbim – e putin obositor, dar da rezultat garantat!
9 – sa vorbesti mult cu copilul, sa povestiti cate in luna si in stele, sa va lasati purtati de subiecte chiar daca pare ca dialogul „degenereaza” – nu „degenereaza”, ci evolueaza!
10 – sa fii dispus sa iti schimbi punctele de vedere si sa accepti argumentele copilului chiar daca e mai mic decat tine
11 – sa il observi cat mai mult pentru a vedea ce ii place si sa il inciti sa realizeze activitatile care ii fac placere
12 – sa fii tu dispus sa realizezi activitati noi pentru a-l inspira cu exemplul tau. Impunerea activitatilor nu functioneaza niciodata, dar propriul exemplu da rezultate de foarte multe ori.
13 – sa accepti ca anumite lucruri iau timp pentru a se asimila, e nevoie de perioade de meditatie si odihna: respecta momentele „moarte”, cele in care pare ca cel mic nu face nimic si „pierde timpul” – nu pierde timpul, ci integreaza ceea ce a experimentat mai inainte
14 – sa accepti ca suntem in continua evolutie; ce i-a placut ieri copilului tau, astazi nu ii mai place, si prefera sa faca altceva. Lasa-l sa exploreze noi activitati in acest caz. E important sa terminam ce incepem cand suntem adulti – si asta se invata de-a lungul anilor -, dar e la fel de important sa probam si lucruri noi atunci cand suntem copii. Chiar si ca adulti e posibil sa devenim constienti repede ca anumite activitati nu sunt ceea ce credeam sau ne doream si sa le abandonam; e omenesc si e extrem de comun in cazul copiilor. Lasa-i sa evolueze catre alte lucruri, nu se intampla nimic daca probeaza mai multe, sunt probabil etape necesare pentru procesul lor de maturizare cognitiva; ca si in cazul hainelor, incercam mai multe pana gasim ceva ce se potriveste exact cu gusturile si comoditatea noastra
15 – sa fii creativ si cu mintea deschisa ca parinte; incearca sa iti aduci aminte de senzatiile tale cand erai copil, ce iti placea, ce nu iti placea, ce ai fi dorit sa inveti, cum ai fi dorit sa reactioneze adultii din jurul tau – da-ti un feedback continuu si din ceea ce simti tu, dar si din ceea ce observi la copiii tai – si adapteaza-te cat poti la necesitatile voastre. Nu uita ca toti copiii se nasc cu o curiozitate fara limite; nu iti uita niciodata rolul tau de parinte ca ghid si maestru respectuos, si nu confunda libertatea copiilor cu abandonul. Ia-i in serios pe copiii tai si accepta ca si ei iti pot fi ghizi si maestri prin reactiile lor sau prin raspunsurile sincere pe care ti le dau – respecta-le si reflecteaza asupra lor, de multe ori sunt de mare ajutor, desi la prima vedere pot parea absurde sau te potenerva!

Noi ne-am tinut aproape intotdeauna de cele 15 sfaturi de mai sus si nu am avut probleme niciodata. Copiii au acum 18 si 16 ani si avem o relatie apropiata si fluida, au o capacitate de concentrare si de asimilare pe care o invidiez, sunt disciplinati cu ceea ce isi pun in cap si continua sa fie curiosi, dornici de explorare si aventura si joaca, sunt respectuosi si sinceri, si au o mare energie ca sa faca ceea ce doresc in viata.

A educa acasa implica iubire, daruire, sinceritate…

Publicat pe de
Răspunde

Interviu cu Sandra Ladar, 35 de ani, mamica homeschooler, inginer constructor, terapeut si muzician

sandra
1. Credeti ca HS e cunoscut de societatea actuala?

In Romania este in proces de redescoperire. In alte tari nu stiu care este pulsul.

2. Ce parere aveti despre aceasta optiune educationala?

Acum o consider o oportunitate pentru familia mea. Acum cativa ani credeam ca ma priveaza de intimitate, dar vezi tu, omul se transforma, se „maturizeaza” sper.

3. Copiii sunt la fel de pregatiti invatand acasa ca si la scoala?

Hmmm, eu nu pot emite o astfel de apreciere. Sper sa le pot oferi copiilor cadrul natural, sanatos si bogat informational pentru a se pregati pentru viata.

4. Considerati ca cei mici pot suferi pentru ca invata acasa?

Consider ca locul copiilor este langa parinti, cat mai aproape, atat cat copiii simt nevoia aceasta. Despre suferinta as raspunde ca este si ea o modalitate de dezvoltare, de maturizare, dar nu are ca si sursa de pornire invatarea acasa. Cred ca dincolo de partea scolara, educationala, conteaza relatia parinte – copil.

5. De ce credeti ca unii parinti aleg aceasta modalitate de invatare pentru copiii lor?

Pentru ca nu ii multumeste scoala publica.

6. Credeti ca legislatia ar trebui modificata pentru a cuprinde si aceasta optiune in mod mai amplu?

Pentru noi legislatia actuala este buna, imi da posibilitatea sa inscriu copilul la o scoala din straintatea.

7. De ce ati ales dvs. aceasta optiune?

Intr-un fel aceasta optiune m-a ales ea pe mine, evenimentele din viata familiei au condus spre aceasta optiune. Noi am incercat si gradinita publica, si cea clasica si cea waldorf, dar ne-a placut cel mai mult gradinita acasa.

8. Ce avantaje si dezavantaje vi se pare ca are HS?

Avantajul cel mai important este mediul in care creste copilul – in familie, cu fratii si surorile impreuna.

Dezavantajul in HS de care inca nu m-am lovit dar ma intreb cum va fi, ar fi cazul copiilor supradotati care au nevoie de ajutor din partea unui profesor pregatit la materia unde exceleaza copilul. Acest aspect cred ca se poate rezolva cu un profesor – meditator in acea directie. Oricum si la scoala publica se apeleaza mult prea mult la meditatori, si nu ma atrage de loc aceasta idee, dar ma intreb cum ar fi daca…

9. Ce implica pentru dvs. a educa acasa?

Iubire, daruire, sinceritate, timp, compasiune, rabdare… si toate calitatile unui om adevarat.

10. Credeti ca e nevoie de o anume pregatire ca parinte pentru a educa acasa?

Cred ca e nevoie ca parintele sa fie minim absolvent de liceu.

11. Vi se pare ca e mai putin avantajos economic sa practicati HS?

Inscrierea la scoli de HS variaza intre 75 $ pe an la cateva mii de dolari pe an. Manualele la fel variaza ca pret. Costurile in scolile publice au crescut si ele, plus se adauga transportul intre casa si scoala, masa la scoala, diversele contributii ale familiei la activitatile scolii. In concluzie, pretul nu face diferenta intre HS si scoala publica.

12. Si socializarea?

Socializam de nu ne mai saturam, zilnic, cu copiii din curte, la antrenamentele de sport unde merg copiii, la inot, la orele de dans. Dar cea mai importanta socializarea este in familie, cu fratii, surorile, cu parintii, bunicii, strabunicii, unchii si matusile.

13. Cateva sfaturi pentru parintii care ar dori sa isi educe acasa copiii, dar nu sunt siguri inca de idee.

Nu amanati momentul de incepere a educatiei acasa. Alegeti acum! Anii de gradinita si clasa 1 sunt ani deosebit de importanti in care puteti descoperi impreuna daca vi se potriveste acest stil de viata si de scolarizare!

 

A „rasfata” inseamna a creste bine si cu drag!

Publicat pe de
Răspunde

Continuam cu indoielile despre ce se poate face cand un copil e agresiv, vehement, violent, si, in mod aparent, imposibil de „controlat”.IMGA1543

Am in concret alt exemplu, trait de mine in mod direct. E vorba de al doilea baietel al unei prietene din Spania. Primul avea 4 ani si jumatate cand s-a nascut al doilea care, la randul lui, avea tot 4 ani si jumatate cand s-a nascut a treia, o fetita.

Primul a fost un copil linistit de mic, cu un mod de a intelege lumea foarte matur si foarte calm. A fost un an sau mai putin la prescolar, parintilor nu le-a placut cum a fost tratat, l-au retras si au inceput HS cu el pana in ziua de azi (peste 2 saptamani implineste 17 ani).

Al doilea a fost nelinistit si agitat de cand era mic. Eu l-am cunoscut cand avea un an. Avea si are o personalitate puternica si avea nevoie sa atraga atentia asupra lui mult mai mult decat fratele lui. Cel mare l-a acceptat cu calm si aveau multe momente in care se jucau impreuna, dar parintii (in concret, mama) erau in mod constant prezenti, nelasand ca necesitatile celui mic sa il limiteze prea mult pe cel mare. Vreau sa spun ca nu l-au lasat de „babysitter” pe cel mare (cum am vazut in multe familii).

Cel mic avea o maniera foarte vehementa de a-si manifesta dorintele si neplacerile. Eu ma gandeam ca i-as fi dat vreo doua de fiecare data cand eram prezenta la o asemenea manifestare (si erau zilnice, evident). Ei bine, parintii nu gandeau asa, DIN FERICIRE – si asta A FOST O MARE LECTIE pentru MINE! – ci ii faceau, ca sa spun asa, toate capriciile.
Voia copilul inghetata? I-o luau. Voia sa mearga pe jos langa carucior chiar daca trotuarul era stramt? Il lasau si se asezau ei pe langa el ca sa aiba grija de el. Ii era foame la 12 noaptea? Ii pregateau o gustare. Voia o jucarie de la frate-sau? Vorbeau cu fratele si i-o dadeau. Voia sa stea in brate? Il luau in brate. Toate astea acompaniate in mod constant de mostre clare de afectiune, si fizice si verbale.
De fapt, prietena mea ii alinta intotdeauna pe copiii ei si ii numeste „printul meu, iubirea mea, dragutule, pui frumos”, le spune zilnic ca ii iubeste, ca sunt copiii cei mai buni si frumosi din univers (evident, e punctul ei de vedere, nu e un adevar absolut 🙂 ) si ca ea e cea mai norocoasa mama pentru ca ei sunt copiii ei.

Rezultatul?
Sunt copiii cei mai bine crescuti, maturi in gandire si comportament, si afectuosi pe care i-am cunoscut in viata mea! Sunt disciplinati (si-au creat propria lor disciplina), pasionati de ceea ce fac (si au fost sprijiniti sa isi urmareasca pasiunile) si veseli, in acelasi timp.
In mod interesant, rezultatul acestei educatii afectuoase s-a vazut la cel mijlociu dupa ce a implinit el 6 ani cand, brusc, s-a maturizat intr-un fel cu totul neasteptat pentru mine. A devenit foarte conciliant, a inceput sa negocieze cu mare usurinta cu oricine, a devenit foarte sigur pe el si independent, si era si este (are 12 ani acum) extrem de afectuos cu TOATA lumea cunoscuta din jurul lui. Nu e deloc timid, dar e binecrescut si politicos, stie sa isi expuna punctul de vedere, dar cu educatie si dulceata, foloseste multe cuvinte golanesti (asa sunt si parintii 🙂 ), dar nu le spune cu agresivitate (paradoxal, nu? intotdeauna am spus ca nu conteaza atat cuvintele, cat tonul cu care sunt spuse) si… ati mai dat vreodata de un copil de 6 ani pe care sa nu il mai fi vazut de cateva luni si atunci cand are loc revederea sa va deschida bratele larg si sa va spuna ca esti frumoasa ca o printesa (aveam 40 de ani la vremea aceea) si ca se bucura sa te vada???!?? Mmm, eu nu :-).
Acestea sunt rezultatele unei cresteri afectuoase, rabdatoare, de acceptare si de implinire a tuturor necesitatilor emotionale.
Prietena mea, pe de alta parte, recunoaste ca e o munca arzatoare, esti confruntat in fiecare moment cu ceva nou (cat era mica fetita – care acum are 7 ani – maica-sa mi se plangea pe sub mustata, „aoleu, cresterea copiilor, cum ma f–e la momitze, si ce pisaloaga e fi-mea, ne zapaceste pe toti”, dar chiar si asa ii facea toate poftele si o trata cu iubire si zel – momentele ei de usurare erau exact astea in care mi se plangea, dar cum aparea cea mica, iesea din starea asta si o lua de la capat in mod energic, adica devenea automat „mamica la dispozitie pentru orice” stiind ca sa fii mama implica mari eforturi – nu vreau sa spun „sacrificii” pentru ca nu ar fi adevarat si nici nu e sanatos – si ea asuma 100% aceasta responsabilitate).
Sa fii parinte inseamna sa asumi aceasta responsabilitate si sa doresti sa respecti personalitatea copiilor tai, oricat de diferita ar fi de ceea ce dicteaza societatea sau de propriile tale pareri, sa pui deoparte „exigentele” tale si sa le accepti pe cele ale noului tau nascut pentru toata viata.

Deci, cum spune si prietena mea Sandra Lădar, mamica homeschooler, nimeni nu se naste cu brevetul de mama in mana, facem greseli si nu-i nimic, cel mai intelept e sa le asumam si, o data asumate, sa schimbam ce nu ne place chiar din momentul respectiv pentru a repara ce putem. E omenesc si nu e nimic rau in asta.

Winston Churchill spunea: ♡❀ Succesul inseamna sa mergi din esec in esec fara sa-ti pierzi din entuziasm ❀♡
Asta e, sa nu ne lasam intimidati de propriile noastre greseli, nici de ce spun cei din jur, sa fim consecventi si sa luam eventual exemplu de la proprii nostri bebelusi cand invata sa mearga: cad o data, de doua ori, de noua ori, plang, au nevoie sa fie consolati sau nu, se tin de mobile si de pereti… dar continua cu tenacitate sa se ridice iar si iar, si invata sa mearga in ciuda cazaturilor. Mi se pare o atitudine minunata, si toti ne nastem cu ea; important e sa nu o lasam sa se piarda pe drum (poate si de asta i-am educat acasa pe copiii mei) si sa ne-o regasim si pe a noastra.

Alternativa nonviolenta in educatie

Notă

ImageAndrea – o mamica dornica de a invata – ma intreaba ce alternative avem in educatia copiilor pentru a nu fi violenti sau agresivi cu ei.

Ca sa fiu sincera, eu rareori mi-am agresat copiii, fie fizic, fie verbal (da, sunt de acord ca si vorbele pot ataca si chiar rani foarte rau), desi nu pot spune ca nu am avut cateva momente de orbire temporara in care am tipat la ei. Chiar si asa, dupa ce tipam la ei timp de 5 minute si le faceam morala timp de alte 5 minute si taceam inca 5 minute, imi dadeam seama cat de ridicola am fost, imi dadeam seama si de ce ma enervasem (si intotdeauna nervii mi-i fabricasem singura) si ma duceam sa le cer scuze – scuzele nu neaparat rezolva problema, dar tot ajuta la ceva: copiii isi dau seama ca nu ai nimic cu ei de fapt, ca esti uman si gresesti, si ca poate data viitoare stiind asta, nu te vor mai lua atat de in serios pentru ca stiu ca e vorba doar de o stare de nervi provocata in tine si de tine, nu de ei.

Ideea e insa ca e mult mai eficient si mai elegant sa nu ajungem la aceste stari de conflicte, oricat de pasagere sau rare ar fi.

Sunt la fel de sincera acum cand imi dau seama ca am evitat de multe, multe, multe ori aceste conflicte prin simplul fapt ca m-am pus in locul lor din multe puncte de vedere.

Sa dau un exemplu: am asistat acum cativa ani la o scena care mi s-a parut tare trista. Eram acasa la o prietena de-a mea care are o fata (in vremea aceea nu avea mai mult de 9 ani) si urma sa iesim in parc cu copiii. Fata mea avea atunci vreo 13 ani si dispunea inca de la nastere de o personalitate puternica, dulce, originala, nabadaioasa, dar si logica pe care nu pot spune ca am incercat sa o „imblanzesc” (adica sa o mutilez, din punctul meu de vedere), ci doar am ajutat-o, sper, sa se canalizeze intr-un mod pozitiv pentru ea si pentru cei din jur. Fiind fiica-mea atat de originala ca multi alti copii, de cand era mica isi alegea hainele pe care dorea sa si le puna pe ea cand iesea in oras sau in parc sau in vizita cu mine. Si eu ii respectam dorinta si o ajutam sa se imbrace. Sau – in putine cazuri – ii atrageam atentia ca rochita sau bluza sau pantalonii erau patati si poate ar fi mai bine sa aleaga altceva curat pentru ca e mai placut sa te simti curat. Fara suparare, cu drag si cu o oarece logica (logica de care ea avea nevoie). Fiica-mea a crescut asa, cu aceasta libertate de a alege (haine, mancare, programul de masa, lucrurile pe care si le pune in camera, cartile pe care le citeste etc.). Mie mi se parea atat de simplu sa o respect in privinta acestor lucruri atat de personale, in definitiv, ca nici prin cap nu imi trece ca alti parinti ar putea face asa ceva. Mare mi-a fost mirarea deci cand am vazut ca fetita prietenei mele – care se imbracase tare frumos dupa gustul ei si venise pregatita sa iasa in parc cu noi – a fost impiedicata sa iasa asa din casa si i s-a spus pe tonul cel mai autoritar ca arata ridicol (cum poate arata un copil ridicol? dupa ce criterii?) si ca ea, mama, nu va iesi cu ea asa din casa. Adica un fel de santaj emotional la care nu m-as fi asteptat niciodata de la prietena mea. Am incercat sa indulcim putin reactia mamei, i-am spus ca arata foarte bine, ca totusi combinatia era foarte moderna (si chiar era, dar independent de criteriile mele sau ale altora, ce conta la momentul respectiv era criteriul fetitei care decisese ca asa voia ea sa iasa pe strada)  si ca totul e in regula din punctul nostru de vedere. A fost inutil. Dupa un sfert de ora de scandal, fetita s-a retras in tacere la ea in camera si s-a imbracat cum a vrut mama ei.

Nu fac comentarii asupra acestei intamplari pentru ca ar fi superfluu; era vorba de un exemplu de comportament pe care eu, ca mama, nu l-am avut niciodata cu copiii mei: nu le-am impus niciodata punctele mele de vedere si poate din cauza asta nu am avut nevoie nici sa ii trag de par, nici de urechi, nici sa le trag palme, nici sa tip la ei.

Exista anumiti parinti care – poate pentru ca asa au fost ei crescuti si le-a parut o idee buna – impun in mod continuu criteriile lor copiilor. In acest caz, si o confirma multi specialisti care promoveaza educatia nonviolenta, conflictul este servit, ba mai mult, probabil ca este la ordinea zilei.

Intorcandu-ma la intrebarea Andreei – „Ce alternativa la bataie sau chiar la sistemul pedeapsa/recompensa le oferim altor parinti?” – cred ca raspunsul e clar: in primul si in primul rand putem prin a incepe sa ii respectam pe copii, sa le respectam ritmul de crestere si maturizare cognitiva, sa le respectam chiar si greselile si sa ii acceptam asa cum sunt, fara ca asta sa implice ca toti dorim bunastarea si evolutia lor pozitiva. Cum definim bunastare si evolutie pozitiva? Prin obiectivul pe care il avem toti: sa avem copii fericiti si sanatosi. Daca o fetita e fericita pentru ca si-a pus o fusta colorata in combinatie cu o bluza si mai colorata si asta o satisface pe ea, sa o lasam sa se bucure de combinatia ei si sa o incurajam sa fie cat mai originala, nu e nimic rau in asta, dimpotriva, o va ajuta sa fie foarte creativa cand va ajunge sa fie adulta. Daca un baietel doreste sa intre cu picioarele in balta, sau sa se catere pe te miri ce leagan din parc, sa il lasam (evident, supraveghindu-l) pentru ca asta ii dezvolta si spiritul de explorare si de joaca atat de important in viata de adult, dar si capacitatea de autonomie si independenta, la fel de necesara pentru mai tarziu. Daca unui copil nu ii place ardeiul fiert, dar il mananca pofticios pe cel crud, ce sens are sa insistam asupra primei alternative? (si credeti-ma ca am vazut si asemenea cazuri)

Veti vedea ca daca invatati sa respectati alegerile copilului (vorbim de alegeri care il privesc pe el in mod exclusiv si care sunt totusi sanatoase si importante pentru el) numarul de conflicte se va micsora in mod considerabil. Vrea paine in loc de orez? foarte bine, painea e sanatoasa. Vrea salata in loc de supa-crema? (copiii mei urau supa-crema cand erau mici) e perfect, salata e recomandata pentru oricine. Vrea sa isi puna un trening in loc de o rochita cu floricele? Sau vrea sa isi puna costumul de printesa Disney si sa iasa asa pe strada? E in regula, pe ea asta o face fericita, costumul de printesa e tare frumos si ea va simti ca a facut o alegere buna in ziua aceea (toata lumea va intoarce capul dupa ea, dar…. si de ce nu?) Vrea sa citeasca „Narnia” de C.S. Lewis in loc de „Nunta domnitei Ruxanda” de Sadoveanu? Si de ce nu? Important e sa citeasca literatura buna in orice moment al vietii; va veni si ziua in care va citi Sadoveanu pentru ca il va atrage, dar poate ca in momentul de fata e mai interesat de povesti fantastice si aventuri ale unor tineri de varsta lui, nimic rau in asta. Vrea sa-si aranjeze intr-un anumit fel camera lui sau vrea sa isi cumpere o anumita haina? Vrea sa invete muzica in loc sa faca sport, sau viceversa? Vrea sa invete chitara in loc de vioara si muzica rock in loc de clasica? Vrea sa patineze timp de un an si apoi renunta la aceasta activitate? Nu numai ca recomand sa fie lasati, ci sa fie de fapt sprijiniti in alegerile lor – toata lumea va iesi in beneficiu, unii (copiii) pentru ca vor trai in conditiile alese si altii (parintii) pentru ca vor convietui cu primii in armonie.

Ca sa rezum: negociati cu copiii si, mai ales, lasati-i sa fie ei insisi. Dialogul calm, rabdarea si acceptarea anumitor alegeri facute de ei sunt cheia succesului pentru o educatie respectuoasa si fara conflicte inutile. Sa nu ma intelegeti gresit, si conflictele sunt pozitive, mai ales cand se face un bilant si se trag concluziile corespunzatoare dupa ele; dar toti suntem de acord ca a trai intr-o stare perpetua de conflict e daunator pentru sanatatea personala si cea familiala. Asa incat ideal ar fi ca starile de conflict sa fie evitate pe cat posibil prin negociere si dialogare si prin incercarea de a intelege punctul de vedere al copilului. Adultul are multe resurse emotionale si rationale pentru a intelege motivele copiilor; copiii inca invata si au mai putina flexibilitate. Tocmai pentru ca noi, ca parinti, suntem intelegatori si respectuosi, ii va invata si pe ei sa fie la fel cand vor mai creste.

Viata e mult mai simpla daca ii lasam pe cei dragi sa aleaga cum doresc sa traiasca – cu exceptia limitelor impuse de supravietuire si de incalcarea libertatii celorlalti, evident – si oare copiii nostri nu sunt fiintele cele mai dragi noua? Si nu merita iubirea si respectul nostru, chiar daca gresesc sau fac alegeri foarte diferite de ale noastre si chiar daca ne despart multi ani, iar ei sunt intr-o pozitie de inferioritate fizica fata de noi?

In cazul nostru, faptul ca am ales sa nu ne impunem criteriile fata de copii a fost minunat: copiii mei au devenit maestrii mei. Si asa va fi toata viata. Sunt mai creativi, mai maturi, mai siguri pe ei insisi, mai originali, mai autonomi si mai fericiti decat multi altii de varsta lor. Si chiar asta si doream, de fapt.