Un alt volum din teancul de cărți sub 200 de pagini (cărți alese recent din motive de oboseală și lipsă de timp) e „Nava neagră”, un volum de proză scurtă, deși eram sigur că e roman când l-am luat din raft, scris de italianul Nicola Pugliese. A doua carte a sa tradusă la Vellant, după celebrul „Malacqua”, roman publicat în ’77 și apoi retras din librării pentru aproape 40 de ani. Volumul acesta a apărut în 2008 în Italia, după decenii de tăcere din partea lui Pugliese. Opt proze scurte, dar dense, de o calitate variabilă, ce fac dovada unui prozator care mânuiește bine instrumentele tehnicii ale scriiturii, în ciuda unor subiecte destul de fade.
Se simt influențele puternice ale lui Calvino sau Kafka, frazele sunt tot timpul lungi, mixând fluxul conștiinței cu dialoguri și gânduri și vocea naratorului. Nimic special pentru un cititor exersat, dar totuși de apreciat pentru modul în care sunt construite, cu reluări obsesive și cuvinte-refren care dau un ritm bun textului, păstrat bine în traducere.
Spuneam că subiectul prozelor nu se ridică la nivelul tehnicii, mai simplu spus, te cam plictisești. Exceptând proza inițială care dă numele antologiei (text despre o corabie misterioasă, aproape fantomatică, devenită subiect de legendă și nenumărate bârfe pentru comunitate) sau „Agenda 1980”, un text ironic și bine strunit în absurdul lui gratuit, caricatural pe alocuri, restul textelor par pretexte pentru a experimenta diverse procedee și tehnici. Texte cu final deschis, o proză postmodernă despre un personaj care citește în ziar despre ceea ce tocmai trăise în ziua respectivă, ajungând într-un soi de buclă textualistă, proze caricatural-critice la adresa societății italiene, dar lipsite de evenimente și de acel ceva, memorabil, pentru care o proză scurtă merită să fie citită.
Senzația e că ai în față un manuscris nepublicat, texte de laborator, de testare a mâinii și construcției de tip discurs indirect liber. Bune pentru a lucra pe text la un seminar de teoria literaturii sau pentru un scriitor începător, dar destul de plicticoase și cam repetitive pentru un cititor leneș, dar atent, ca mine. Merită de încercat, însă fără mari așteptări și entuziasm. De unde și impresia că legenda redescoperirii scriitorului și a romanului pierdut și retras de frica mafiei sau a teroriștilor de stânga e mai puternică decât realitatea. Dar săptămâna viitoare îmi cumpăr și celebrul roman și voi reveni cu impresiile finale.
Emily St. John Mandel – Marea liniștii. Trei, 2024.
Traducere: Mariana Piroteală
Notă Goodreads: între 3,5 din 5.
„Marea liniștii” îmi amintește de unele cărți citite în ultima vreme. „Anomalia” lui Le Tellier sau „Eversiunea” lui Alastair Reynolds. Ba chiar de cărți pe care ar fi trebuit să le citesc și încă nu am făcut-o, cum e „Atlasul norilor” a lui David Mitchell. E un roman despre călătoria în timp și paradoxurile acestui fenomen. În același timp, un roman despre pandemii și frica de moarte. Personajele lui Mandel își găsesc cu greu locul, suferă de singurătate și de angoase. Indiferent de momentul în care își trăiesc viața, lumea nu li se potrivește și fiecare personaj pe care-l vom întâlni va căuta locul potrivit și răspunsurile potrivite pentru întrebările care-l bântuie. Chit că răspunsurile nu sunt ușor de aflat și poate că nici nu vor explica ce i se întâmplă.
Structura narativă a cărții nu e liniară, dar nici greu de urmărit. Există patru zone temporale, inițial le vom parcurge liniar, ca mai apoi intriga să sară dintr-un punct în altul, în funcție de jocurile călătoriei în timp, iar aceste salturi își au rolul lor, pentru că spre final vom afla răspunsul la marea dilemă a poveștii. Dar să începem cu începutul.
Primul segment al cărții e dedicat poveștii lui Edwin St. John Andrew, un tânăr dintr-o familie britanică bogată, exilat în Canada pentru convingerile sale incorect politice privind originile indiene ale familiei și rolul imperiului britanic în colonii. Edwin ajunge în Canada, un alt frate e trimis în Australia, tot din motive de comportament inacceptabil cu standardele politice ale tatălui lor. Ambii cu mici ambiții economice, dar fără prea multă motivație, dat fiind faptul că sunt „sponsorizați” cu sume consistente de-acasă pentru o viață relativ sigură în exil. Fără un scop anume, trăind din bursa de-acasă, Edwin călătorește de-a lungul Canadei în căutarea aventurii și a sălbăticiei autentice și periculoase. Chit că preferă să vadă sălbăticia de la fereastra camerelor comode de hotel. Plictisit de viață, având opinii, dar nu neapărat argumente, leneș când vine vorba de a se apuca de o meserie sau afacere, dar suficient de inteligent cât să știe că nu se pricepe mai la nimic, Edwin cochetează cu libertatea de a se plictisi la nesfârșit, zi după zi, săptămână după săptămână, amânând la nesfârșit planul de a face ceva concret în privința viitorului său. Într-una din aceste zile banale și deloc neobișnuite, decide să se aventureze într-o pădure din preajma locului unde e cazat, și așa descoperă un arțar în jurul căruia se aud notele distorsionate ale unei muzici ciudate. Apropiindu-se de arțar, zărește o lumină puternică, apoi leșină. Se trezește câteva momente mai târziu, răvășit de experiența avută, rătăcind aiurea la marginea pădurii.
Un secol mai târziu (suntem în 2020), Mirella își caută o prietenă din trecut (Vincent), de care o leagă o prietenie veche, dar întreruptă brusc din cauza unei scheme financiare în care au fost implicați partenerii lor. După mai mulți ani îl găsește pe fratele lui Vincent, un artist care proiectează la un eveniment un filmuleț realizat de sora lui în preajma unui arțar. Filmul prezintă o secvență în care ecranul camerei de filmat a lui Vincent se întunecă, se aud sunete ciudate și Vincent pare pierdută și dezorientată și nu știe ce tocmai i se întâmplase. Cu această ocazie Mirella află că Vincent a dispărut, se presupune că a căzut de pe un vas de croazieră. Tot aici apare un bărbat, Gaspery, care e interesat de secvența din filmare, bărbat care seamănă izbitor cu un altul din copilăria Mirellei, ceea ce e pare improbabil, pentru că Gaspery din prezent pare să nu fi îmbătrânit deloc. Iar acel incident din trecut a rămas bine întipărit în memoria Mirellei.
Credit foto: Sarah Shatz
Intriga sare apoi într-un alt moment din viitor, în 2203, unde o cunoaștem pe Olive, o prozatoare născută în coloniile de pe Lună, sosită pe Pământ pentru un turneu extenuant de promovare a propriei cărți. Lansări, conferințe de presă, lecturi din carte și un program care o obosește peste măsură, în timp ce soțul ei rămas acasă își împarte munca stresantă cu rolul de părinte. Romanul lansat e despre o pandemie globală, dar conține și un fragment în care un personaj trecând printr-un aeroport aude pentru o clipă o muzică nefirească de vioară și imediat e surprinsă într-un moment de epifanie, de blocaj, în care pare să fie „teleportată” într-un alt spațiu și timp. Dacă tema pandemiei e cea care stârnește interesul publicului său, mai ales că există zvonuri că o astfel de criză medicală e pe cale să izbucnească pe Pământ, unui reporter i se pare ciudată tocmai scena aceea a întâlnirii în aeroport cu muzica de vioară. Pe reporter îl cheamă Gaspery-Jacques și pare să știe ce se va întâmpla în viitorul apropiat.
Două secole mai târziu, pe o colonie lunară, Gaspery decide, în ciuda opoziției surorii sale, să se angajeze detectiv la Institutul Timpului. Suntem în 2401 și Institutul timpului e o instituție secretă, despre care există mai multe zvonuri și bârfe înfiorătoare decât certitudini. Zoey încearcă să-l împiedice pe Gaspery să se angajeze la același institut la care lucrează ea și la care lucrase și mama lor, avertizându-l în privința pericolelor de securitate existente. Cu toate acestea, Gaspery e recrutat și implicat în cercetările surorii sale în privința anomaliilor temporale și a unei așa-zise teze a „simulării universului”. Gaspery e implicat tocmai în cazul anomaniilor apărute de-a lungul vieții personajelor întâlnite de noi mai devreme și e trimis să călătorească în timp pentru a le lua interviuri și a încerca să deslușească condițiile și contextul în care aceste anomalii au apărut.
Călătoritul în timp a devenit în 2401 o călătorie posibilă, dar făcută cu multe precauții și un regulament de conduită ce trebuie urmat îndeaproape. Gaspery se întâlnește cu toate personajele noastre – Edwin, Mirella, Olive, ba chiar îl cunoaște și pe cel care cânta la vioară în aeroport, sursă de inspirație pentru scena din romanul lui Olive. Face o singură greșeală însă, nu se poate abține și îi avertizează de ceea ce urmează să se întâmple, lucru care îi va salva viața lui Olive, dar va atrage condamnarea sa de către Institutul Timpului. De aici încolo încep să se descâlcească firele narațiunii, Emily St. John Mandel jucându-se puțin cu paradoxul bunicului. Explicația pentru momentele de revelație, pentru anomaliile suferite de personajele noastre funcționează și nu prea, dar totul se petrece pe tabla de joc a paradoxurilor temporale. Din momentul în care Gaspery e urmărit de Institutul Timpului și expulzat în mod convenabil într-una din faliile temporale, intriga își pierde serios din interes, ba chiar pare să-și fi pierdut și interesul scriitoarei. Totul este expediat rapid, aproape ca într-un rezumat al poveștii, firele narative și explicațiile sunt descâlcite pe repede înainte pentru un final circular cumva, previzibil și deloc satisfăcător.
Romanul a fost scris în timpul pandemiei de COVID-19 și se simte asta prin atmosferă și prin tema secundară a pandemiilor de tot felul cărora le vor cădea pradă unele personaje. Singurătatea, frica de boală, lipsa unei logici „umane” a destinului, izolarea etc. sunt teme recurente în roman, desprinse cumva din realitatea lui 2022, anul scrierii cărții. În același timp, momentele cele mai bune ale romanului țin de perioada vieții lui Edwin St. John Andrew și călătoria sa în Canada. Scriitura, excelentă pe alocuri, pare să fluctueze în calitate destul de mult. Deși intriga sare în timp, în perioade și contexte diferite, prea puțin din detaliile și vocile personajelor transmit cititorului saltul în timp și spațiu. Deseori am avut senzația că exceptând niște notații tehnice nu e nicio diferență notabilă între firul narativ din 2401 și cel din 2020. E un soi de ariditate și un minim de context și, hai să o spunem și așa, o lene în a construi diferit vocile personajelor încât dacă naratoarea sau naratorul nu ți-ar spune că sunt 200 de ani diferență între momentele temporale, nu ți-ai da seama deloc. Pare că timpul nu a schimbat deloc mentalitatea și civilizația oamenilor, așa cum oamenii născuți în coloniile de pe Lună nu par să sufere deloc de sindromul „înstrăinării” de planeta-mamă.
Pretextul cărții, așa cum am spus, e discutabil, dar discutabile sunt intrigile oricărui roman sau ecranizare care chestionează paradoxurile călătoriei în timp. Te poți juca cu asta și îți iese mai bine sau mai rău, mai științific sau mai speculativ. Aici, rezolvarea e comodă și simplă, ceva mai simplă decât m-am așteptat și mi-ar fi plăcut să descopăr. Pe de altă parte, scriitura, în unele pagini, e foarte bună (la fel mi s-a părut și traducerea), construcția cărții coerentă, în măsura în care acceptăm teoria oferită de intrigă. Personajele, așa cum am mai spus. Unele bune, altele schițate cam leneș, cu voci destul de banale. Una peste alta, un roman interesant, lejer, în ciuda salturilor temporale și a construcției aparent complicate. Mi-ar fi plăcut ca „anomalia” să fie cu adevărat un mister, mi-ar fi plăcut ca unele personaje să nu fie lăsate în aer (așa cum e Vincent), dar asta e. Încerc și alt roman al autoarei, poate că i-a ieșit mai bine acolo.
Nu am prea reușit să duc la bun sfârșit multe cărți în ultima vreme. Multă muncă, oboseală și prea puțin timp pentru notat impresiile de lectură. Așa că un un teanc sănătos de romane de mici dimensiuni ajută tot timpul la îmbunătățirea stării de spirit. Printre cărțile recente, acest micro-roman scris de Eva Baltasar, nominalizat la Booker, printre altele. Înțeleg că e partea a doua a unei trilogii, încă nu știu dacă seria reia personaje de la un volum la altul sau doar împarte aceleași obsesii stilistice și tematice. Sper, totuși, să vedem traduse și celelalte două volume pentru că mi-a plăcut destul de mult ce am citit până acum.
Din start trebuie spus că se vede faptul că proza e scrisă de o mână de poet. Sau poetă, în cazul de față. Fraze lucrate, stilistică complexă, metafore și imagini și comparații pe care doar o convenție poetică le-ar accepta ca fiind firești. Mie mi-au plăcut, cred că e unul dintre punctele forte ale scriiturii, dar poate că pentru un cititor de proză mofturos s-ar putea ca unele imagini să pară deplasate sau prea întâmplătoare: „corpul meu pare laboratorul unde se prepară piatra magică”, „e un frig bizar, parcă am sorbit din el”, „schimbarea a țâșnit ca un cioc inexpert care mă scormonește și mă rănește inutil”, „dimineața este un tânăr mohorât, mahmur, care doarme până spre douăsprezece”, etc., etc. Sunt multe fraze de genul acesta, încărcate cu imagini și comparații poetice, care fac din vocea personajului principal o voce profundă, atentă la detalii și transformări, diferită însă de comportamentul „public” al personajului Boulder. Un personaj care e o tânără taciturnă, violentă în mișcări și acțiuni, ce preferă singurătatea oricărui colectiv, care se ascunde de oameni în locuri și meserii dificile: bucătar pe vase mai mult sau mai puțin sigure, spălător de vase în restaurante pentru salarii mici etc.
Singurătatea și violența în mișcări și perpetua instabilitate (joburi schimbate, orașe și chiar continente diferite, nimic nu contează, doar să fie departe și să fie provizoriu) ce o definesc pe Boulder își găsesc contrapunctul în tânăra islandeză Samsa, pentru care succesul în carieră, stabilitatea casnică, progresia către o familie și un viitor în conformitate cu normele sociale, conservatoare, aș adăuga, înseamnă mai mult decât orice. Samsa e corporatista cu CV de succes, Boulder urăște CV-urile, legăturile stabile, biografiile care trebuie să te prezinte ca un om de succes. Un singur lucru le unește pe cele două: atracție fizică și sexul carnal, irezistibil, bolnăvicios – detaliu esențial care o va face pe Boulder să accepte compromisul. Așa că se mută la Reykjavík de dragul iubitei, își găsește însă joburi nesemnificative, cât să aibă totuși timpul și banii personali, departe de o relație care devine de la an la an mai tradițională și mai conservatoare. Și nu doar că iubita preferă cariera, succesul, prieteniile și cina cu colegii de muncă, dar după câțiva ani în care se mută într-o casă mai mare, cu mai multe obligații casnice, anunță că vrea un copil – punct în care echilibrul precar al lui Boulder se destramă.
Nimic din pasiunea carnală pentru Samsa nu e legat de ideea de căsnicie clasică, de jocuri de societate, de stabilitate și de evoluție casnică. Boulder e instinctuală, primitivă în gesturi și în sexualitate, face sex așa cum tranșează carnea în bucătăriile în care lucrează, îi place compania singuraticilor, îi place să bea seara târziu în baruri și să lucreze până uită de ea. Nimic din toate acestea nu se pliază peste ideea de mamă, peste dulcegăriile unei căsnicii cu tot ce presupune instinctul de maternitate și presiunea societății. Așa încât, pe măsură ce sarcina și apoi nașterea copilului reduc întregul univers al Samsei doar la ipostaza de mamă, Boulder se trezește în situația ciudată de a fi nu neapărat o a doua mamă, cât un soi de tată pentru familie. Un tată neîmpăcat cu soarta sa și din ce în ce mai solitar în relație. Timpul petrecut departe de casă, lipsa sexului, oboseală de cuplu și extenuarea provocată de limitările și condiționările noii vieți de-acasă o fac să caute partenere noi și refugii noi. Cei aproape 10 ani petrecuți alături de Samsa nu mai înseamnă nimic atunci când Samsa de care se îndrăgostise devine o mamă și un soi de soție, dar într-un sens cât se poate de banal, o transformare radicală care o schimbă nu atât pe Samsa, cât schimbă întreg ecosistemul relației lor de iubire.
Romanul explorează aceste sentimente confuze de respingere violentă a maternității și a condiționării sociale care impune norme și mai ales impune comportamente acceptabile în cuplu. Boulder e o lesbiană, dar nu atracția față de femei o definește cel mai mult, cât repulsia față de ideea de stabilitate și normă socială. Boulder nu vrea să fie mamă, nu vrea să fie soție, nu își dorește o casă mare cu vecini și vizite de curtoazie. Pentru ea corporațiile sunt criminale, colectivitățile strivesc intensitatea trăirii, distrug tot ce e autentic și personal. Așa că finalul romanului nu ar trebui să mire pe nimeni.
Mi-a plăcut scriitura Evei Baltasar, traducerea sună bine. Însă ce mi-a plăcut foarte mult e această privire crudă, viscerală asupra homosexualității. Nimic ideal aici, nimic de protejat de răutatea lumii, nimic idealizat în privința lesbianismului în contrast cu alte norme și obiceiuri. Pur și simplu un personaj puternic, care-și nu găsește locul în lumea contemporană, și pentru care sexualitatea e înainte de toate o relație fizică, tactilă, probabil cea mai autentică relație pe care o poți avea cu celălalt. Însă, de cele mai multe ori, e o relație de singurătate animalică împărtășită cu un celălalt. Pe fugă, efemeră, fără un viitor previzibil, fără obligații și contracte sociale. O relație aproape clandestină, departe de ochii „burghezi” ai societății.
Iată că m-am întors în lumea tinerilor vampiri imaginată de Lemire și desenată excelent de Nguyen pentru al doilea volum din serie. Și ultimul, de altfel, cuprinzând revistele de la numărul 7 la 13. O serie destul de lungă, dar parcă insuficient dezvoltată. Chit că Lemire îți explică misterul apariției puștilor și al supraviețuirii lor într-o lume distopică în care omenirea pare să fi dispărut aproape în totalitate. Și ce mai explică Lemire ține de dispariția bătrânilor, vampirii adulți care aveau grijă de copii și de la care porniseră interdicțiile ce au ținut în viața comunitatea: interdicția de părăsi ruinele orașului și cea de a bea/suge sânge uman. Știm, bineînțeles, din prima parte că interdicția a fost încălcată. Billy și câțiva dintre copiii vampiri au ucis și s-au hrănit cu oameni, devenind mai puternici, dar și mai flămânzi de la o zi la alta. Sângele uman oferă satisfacții imense dar și prețul plătit e mare: cei care se hrănesc cu sânge de om urmează să îmbătrânească și, în cele din urmă, să moară. Acesta e marele secret pe care doar micul Romie îl știe și pe care îl păstrează ascuns de prietenii săi în încercarea de a-i proteja. O încercare eșuată deja, după cum bine știm.
Lemire continuă story-ul principal din numerele trecute: împărțirea grupului de copii în două tabere diferite, una care a respectat regula veche și care încearcă să o protejeze pe Laura, tânăra găsită printre ruinele orașului, și ceilalți, cei care doresc să o ucidă și să continue vânătoarea de oameni. Intriga, rezonabil de palpitantă, e dublată de secvențe din trecutul fiecărui personaj, secvențe care se vor completa la final, asemeni unui puzzle, moment în care vom afla ce s-a întâmplat atunci când bătrânii au dispărut, ce a dus la dispariția lor și la crearea comunității de copii veșnic-vampiri.
Explicațiile funcționează însă doar până la un punct, în sensul în care nu știm de ce bătrânii vampiri se retrag să moară sau de ce pleacă toți dintr-odată etc. Știm că puștii care le supraviețuiesc sunt un soi de experiment pentru a obține o rasă veșnică, care să salveze într-o formă sau alta omenirea. Însă mi-ar fi plăcut un context mai larg pentru povestea asta. Mi-ar fi plăcut, dincolo de povestea Laurei și a grupului ei, să fi întâlnit mai mulți oameni de-a lungul întregului „run”. Lemire alege să decupeze doar secvența de tensiune din grup și urmările războiului intern dintre copii. E ok, însă cu siguranță se putea mai mult. Universul acesta avea potențial pentru povești diverse și pentru o lume lărgită, cu multe alte personaje și biografii misterioase, fie ele tragice, melancolice sau înfricoșătoare.
Arta lui Dustin Nguyen, alb-negru cu diverse hașuri, umbre, patternuri digitale etc. e cât se poate de potrivită, deși nu foarte diferită de ce văzusem în volumul anterior. Culorile, atunci când apar, sunt fie pete de sânge, fie culorile din desenele lui Romie. Plus o lună plină, amintind așa cum au observat și alții de câteva scene recurente în desenele lui Nguyen. Jocuri cu umbre și contraste inversate pentru a arăta setea de sânge, violența sau foamea din ochii micilor vampiri. Chipurile pătrățoase, ascuțite, amintind uneori de schematismul desenelor manga, nimic neașteptat pentru cei care au mai văzut arta mai veche a lui Nguyen. Chit că într-o mai mare măsură doar copertele amintesc de acuarelele din „Descender”, de pildă, seria care mi-a plăcut foarte mult și la care tot vreau să mă reîntorc.
Desenele de aici sunt bune și dau senzația de suspans mai mult decât o face scenariul, scenariu care după ce-și epuizează doza de mister își pierde din farmec și pierde și atenția cititorilor. De unde și impresia de epuizare a poveștii și frustrarea mea că universul acesta ar fi putut fi dezvoltat într-o cu totul altă direcție. „Little Monsters” e o serie care merită atenția voastră, fie că sunteți fani ai celor doi creatori, fie că sunteți amatori de vampirisme. Are părțile ei foarte bune și are două nume pe copertă pe care nu le poți rata dacă ești amator de bandă desenată contemporană.
Hai, că tot se apropie momentul debutului noului serial realizat după seria Marthei Wells, așa că am zis să postez și eu recenzia celui mai recent roman. Am ajuns la partea a șaptea a poveștii, și nu suntem încă la final. Dacă am înțeles bine, vor mai urma măcar două volume, chit că va trebui să mai așteptăm o vreme, autoarea având câteva probleme de sănătate destul de serioase în ultimii ani. Nu știu cât timp a acordat seriei, în contextul problemelor personale, dar și a unei noi serii fantasy, din care a apărut deja primul roman („Witch King”) în 2023, iar al doilea volum e anunțat pentru toamna aceasta. Deci mici șanse să pupăm o nouă aventură Murdebot, dar cine știe. O nuvelă de 100 de pagini nu se scrie chiar așa greu.
„System Collapse”, al doilea roman din serie, dacă ne uităm la numărul de pagini și la complexitatea intrigii, e un roman care a pus mâna pe Locus Award anul trecut (2024). Și sincer nu pot să nu mă gândesc dacă chiar așa slabă a fost competiția sau a devenit o modă ca unele serii să tot câștige tot ce se poate în materii de premii literare. Nu mă înțelegeți greșit, îmi place mult seria aceasta, dar mă mir că a colecționat atâtea premii într-o perioadă așa scurtă de timp. Am uitat să pomenesc și de premiul Hugo pentru cea mai bună serie câștigat în 2021. Deci sunt multe premii, chiar foarte multe. Un motiv în plus pentru Paladin ca să se miște mai repede cu traducerile 😊
Cei care nu au citit restul cărților sau au citit doar cele patru nuvele publicate de Paladin trebuie să știe că romanul acesta e un soi de parte a doua a intrigii din „Network Effect”, așa că cele două romane ar fi bine să fie citite unul după altul.
Intriga se petrece pe aceeași planetă pe care o cunoaștem vag din volumul precedent, unde o colonie părăsită de corporații cu mulți ani în urmă a fost infestată în urma contactului cu vestigii extraterestre și o parte din personalul coloniei a suferit mutații devenind o rasă mixtă și violentă. Intriga din „Network Effect” surprinde primul contact cu acești coloniști afectați și cu efectul pe care vestigiile extraterestre îl au asupra oamenilor, dar mai ales asupra programelor AI. Și ca lucrurile să se complice, pe aceeași planetă abandonată sosesc reprezentanții unei corporații (Barish-Estranza), clienți vechi pentru Murderbot, corporație care-și dorește să păcălească întreaga colonie promițând mutarea locuitorilor în alte locații, unde vor munci în schimbul achitării transportului, taxe care însă, în mod evident, îi vor transforma în sclavi ai unor colonii de muncă, iar planeta actuală va fi scotocită de vestigii extraterestre pentru cercetare și profit. Corporației li se opun membrii echipajului navei de cercetări ART, ajutați de Murdebot și de o parte din echipa doctorului Mensah, vechi cunoștințe pentru cititorii fideli ai seriei. Războiul dintre nava de cercetare și nava corporației se duce pe mai multe fronturi: la nivel juridic, fiecare echipaj aducând argumentele sale și măsluind actele de proprietate ale planetei, psihologic – fiecare parte implicată încercând să convingă coloniștii că dreptatea e de partea sa și că ei vor cu adevărat binele tuturor supraviețuitorilor, cât și la modul concret: amenințări reciproce de bombardare și încercări cât se poate de reale din partea corporației de a elimina nava ART și echipajul său din sistemul solar. Însă ceea ce complică planurile tuturor e vestea că planeta mai găzduiește o colonie umană, în apropierea unuia dintre poli, colonie despre care nu se știe mai nimic, poate doar zvonuri greu de crezut. Nimeni nu știe dacă această a doua colonie a eșuat, dacă a fost coruptă de contactul cu vestigiile extraterestre, dacă e ostilă, izolaționistă sau pur și simplu nu mai are posibilitatea de a-i contacta pe ceilalți.
Murdebot, alături de câțiva membri ART, cu toții sunt trimiși pentru negocieri cu posibilii supraviețuitori ai misterioasei colonii. Și de aici încolo urmează câteva zeci bune de pagini de suspans, de explorări prin culoare și peisaje industriale părăsite (vă veți aminti de exploatările miniere din seria Alien). Noi provocări, mult necunoscut și întâlniri cu alte SecUnități ale corporației, unități programate să ucidă fără ezitare. E partea cea mai palpitantă a poveștii și cea mai bine scrisă și cu adevărat interesantă, chit că vine cam târziu, dacă mă întrebați pe mine. Prima jumătate a romanului e dedicată negocierilor, tatonărilor și construirii contextului și e puțin plictisitoare. Nu zic că destinul bieților coloniști nu e important, dar cum mai toți sunt prezentați generic, cu multe nume pe care le uiți repede, fără să iasă cu nimic în evidență, miza inițială a romanului nu e suficient de puternică cât să te țină în priză.
Și da, prima jumătate e banală și plictisitoare, oricât de simpatic-cinic-autoironică e vocea lui Murderbot. Care în romanul de față are și suferințe „umane” reale, legate de stresul posttraumatic, chestiune care îl pune în dificultate și riscă să îi pericliteze întreaga misiune. O miză secundară a romanului, dar singura cu potențial de exploatare în volumele viitoare, ține de personajul principal – Murderbot – și de modul în care și-a hackuit programul său Master de control. Avem deja o altă SecUnitate, pe care Murderbot o ajută să devină independentă în volumele anterioare, și cred că ăsta va fi scopul lui în viitor: să transforme trupele de SecUnități, entități programate să ucidă la comanda corporațiilor, din sclavi industriali în cyborgi cu adevărat independenți. Așa că poate urmează răscoala.
Altfel, tema corporațiilor hapsâne din viitor, dispuse la genocid planetar, pare epuizată în potențialul ei narativ și e deja previzibilă pentru orice cititor de romane sefe. De fapt, e o temă banală chiar și pentru viața reală de astăzi, ce să mai zic de viitor. Și cred că aici e marele risc al acestei serii, care treptat și-a epuizat intriga principală și în felul acesta a pierdut și din vitalitate. Murderbot e independent, își caută și își chestionează zilnic umanitatea, luptând cot la cot cu prietenii și protectorii săi legali, eliberând în același timp oameni, boți și alte programe AI de sub tirania corporațiilor. Evoluția și misiunea inițială a lui Murderbot s-au îndeplinit. Ce urmează după? Dacă doar noi misiuni episodice, ca într-un sezon bun de Star Trek, pare prea puțin față de așteptările inițiale. O voce cu adevărat bună, cea a lui Murderbot, nu salvează intriga unui întreg roman. Nici măcar intriga unei nuvele. Și asta se vede în romanul de față, pentru că intriga pornește greoi, lent, și se termină suficient de bine și de banal cât să nu te impresioneze prea mult.
Marta Wells și-a învățat bine lecțiile, poate prea bine, și nu mai riscă nimic. Iar o poveste previzibilă și cam banală, cu noi personaje secundare generice și un nou conflict generic nu cred că e chiar ceea ce ți-ai dori pentru un viitor episod din aventurile lui Murderbot. Sper ca următorul volum să mă contrazică și toată tolba de premii să dea măsura unei scriitoare care se poate reinventa. Hai să fim optimiști.
Iată-ne reîntorși în Skyward: universul young adult al lui Brandon Sanderson. Am recitit primul roman (aici o scurtă recenzie de la prima lectură) pentru a reintra în atmosferă și a-mi reaminti de neînfricata Spin, de M-Bot, inteligența artificială cu mari probleme de personalitate. Sau de Doomslug the Destroyer, un soi de omidă-melc, puternic colorată, mare amatoare de ciuperci, dotată cu capacitatea de a imita sunetele din jur (și probabil cu ceva inteligență), cu siguranță mascota seriei.
Eroina acestor romane, Spin, s-a născut în tunelurile din adâncurile planetei Detritus, o planetă-refugiu pentru o parte dintre navele umanității, refugiu în urma unui război pierdut de către umanitate. Planeta e înconjurată de un înveliș artificial, format din structuri vechi, automatizate, care protejează într-o oarecare măsură atmosfera de atacurile continue ale unei civilizații violente numite krell. Krelli sunt un soi de crustacee înconjurate de o armură similară ca formă cu cea a trupurilor umane. Atacurile lor țintesc navele de luptă ale comunității umane de pe Detritus și mai ales baza militară de la suprafață. Știm după primul roman că tatăl lui Spin, bunica sa, și mulți alții din familie, la fel ca Spensa (poreclită Spin), moștenesc un talent special, rar întâlnit, dar comun multor specii: posibilitatea de a călătorii în spațiu la o viteză similară teleportării. Persoanele capabile de astfel de călătorii (provocate pur organic) sunt cytonice și aceste persoane propulsau în trecut marile nave ale umanității în călătoriile interspațiale. În timpul acestor salturi spațiale, cytonicii pătrund într-un spațiu alternativ în care locuiesc alte „ființe” gigantice ce par deranjate de intruziunea cytonicilor. În măsura în care sunt atrași de călătorii care pătrund în spațiul lor, delverii, așa se numesc aceste ființe, trec din spațiul lor în spațiul cunoscut, fiind atrași de orice activitate cytonică (călătorii, transmisii online etc). Dimensiunea lor, aproape planetară, forma lor, semănând puțin cu navele borgilor din Star Trek, fac din delveri dușmani imposibil de distrus și care nu lasă în urma lor decât planete distruse. Spin și oamenii de pe Detritus cred că „vizita” unui delver a dus la anihilarea completă a rasei care locuia inițial pe planeta pe care s-au refugiat, urmăriți de krelli. Adevărul e că povestea e mult mai complicată de-atât.
Și așa ajungem la povestea din acest al doilea roman al seriei – Starsight. Starsight se dovedește a fi o stație spațială imensă, capitala alianței galactice care a câștigat ultimul război contra oamenilor (cu mai bine de o sută de ani în urmă). O alianță formată din multe rase între care krellii și dionii par să ocupe funcțiile cele mai importante. O alianță politică și economică, care profită de faptul că stăpânesc călătoriile intergalactice prin tehnologia secretă a motoarelor FTL și care descurajează utilizarea cytonicilor, iar rasele considerate inferioare, agresive, sunt pur și simplu izolate în sistemele lor solare prin interzicerea accesului la transportul FTL cu navele alianței. Alianța se numeșțe The Superiority (ce-i drept, Sanderson nu se complică foarte mult cu numele, mai toate par alegerea cea mai simplă din mii de posibilități). Dintr-o întâmplare (sau poate nu, cine știe), un pilot al unei rase similare oamenilor se prăbușește pe Detritus. Era trimisă către Starsight pentru a lua parte la o selecție privind viitoare armată a Superiorității, piloți bine antrenați pentru un proiect secret. Ce-i care-și dovedesc utilitatea pot atrage de partea lor voturi și astfel rase nu așa bine văzute pot spera să primească un loc în cadrul alianței.
Spin preia identitatea lui Alanik, tânăra prăbușită pe Detritus (cu ajutorul lui M-Bot și a proiecțiilor sale speciale care îi alterează înfățișarea) și pleacă spre Starsight pentru a participa la recrutare. Și de aici încolo începe un soi de intrigă de spionaj, dublată din nou de partea legată de zboruri, pregătire pentru luptă și nenumărate exerciții. Cititorii au ocazia să afle diverse informații despre războaiele oamenilor cu alianța și intrigile politice care domină capitala. Sanderson nu complică foarte mult lucrurile, deși sincer implicarea diverselor rase, dincolo de exotismul lor, nu ajută foarte mult. Nici nu mi-am bătut capul să rețin care rasă e care și ce rol are. Evident, îți sar în ochi cele aflate la conducerea alianței și câteva din care fac parte viitorii piloți alături de care Spin va candida pentru recrutare. Unele, precum kitsen, o rasă minusculă, similară unor vulpi, par chiar simpatice. O să vă las să le descoperiți și singuri. Intriga urmează într-o oarecare măsură schema narativă a primului roman, începând cu familiarizarea cu noile personaje, apoi lecțiile de zbor și antrenamentele și, desfășurând-se undeva în background, intrigile politice dintre facțiunile Superiorității, dintre care, cea a krellilor, responsabilă și pentru paza coloniei penitenciare de pe Detritus (pentru că de fapt așa vede Superioritatea planeta pe care s-au refugiat oamenii cu o sută de ani în urmă) e una dintre cele mai periculoase.
Spin se descurcă de minune, prea bine pentru vârsta și cunoștințele ei (dar, hei, e un roman young adult, așa că e de așteptat așa ceva), M-Bot are veșnice probleme legate de „umanitatea” și independența conștiinței sale, dileme ce duc la un adevărat război cu liniile sale de programare, iar Doomslug, ei bine, aici o să aveți o mică surpriză. La fel cum rolul acestor ființe de coșmar – delverii, devine din ce în ce mai important în logica romanului, pe măsură ce aflăm că scopul noilor piloți antrenați de Superioritate e cel de a lupta, aproape nebunește, contra unei viitoare invazii. Însă intrigile politice sunt mai diavolești decât ar crede Spin și în curând va lupta atât pentru a-și salva propria piele cât și pentru a salva întreaga lumea pe care o cunoaște.
Lucruri bune și rele? Dezvoltarea intrigii din primul roman e firească și povestea capătă culoare și istorie și context, așa că cititorii se pot descurca mai bine în această lume ce părea inițial construită destul de schematic. Personajele noi sunt atractive, chit că diferitele rase par diferite prin forma lor fizică și nu neapărat prin psihologie, dar Sanderson se străduiește să mai strecoare pe ici pe colo puțin context cultural, nu prea mult, cât să nu deranjeze cititorii mai tineri. Gesturile și comportamentul lui Spin au exaltarea și nerăbdarea și nesăbuința vârstei, dar se simte acea doză de infantilism care ține narațiunea în zona de young adult țintită. Universul imaginat de Sanderson pare uneori un puzzle format din idei și întâmplări citite de-a lungul timpului prin alte romane sefe. Nimic strident însă, așa că eu unul m-am bucurat de poveste și am de gând să o duc până la capăt.
Concluzia: sefe ușurel, pe alocuri amuzant, uneori dramatic, atractiv și lipsit de bătăi de cap. Confirmă talentul lui Sanderson de a scrie și astfel de povești, și mai ales, de a scrie ficțiuni sefe, și nu doar fantasy.
Bun, un pas lateral față de story-ul general al seriei. Zic lateral pentru că nuvela aceasta nu e o continuarea cronologică a evenimentelor din romanul precedent, ci mai degrabă un DLC oferit fanilor seriei. Am văzut că, oficial, evenimentele de aici se petrec înaintea călătoriei din „Network Effect”, în contextul în care niciun personaj de acolo și niciun eveniment nu e pomenit de-a lungul intrigii actuale. Așa că da, o nuvelă care se petrece pe Preservation Station, stația în care locuiește și lucrează Dr. Mensah, aparținătorul său oficial și persoana cea mai apropiată de Murderbot, dacă nu punem la socoteală AI-ul navei de transport și cercetare (TCT, cum e tradus la noi numele său, ART – adică „Asshole Research Transport” în original). Cu o tematică polițistă, ca să-i spunem așa.
Cadavrul unui necunoscut (ucis în mod misterios) e găsit pe unul dintre cele mai banale și sigure culoare ale stației așa că Securitatea Stației caută vinovați. Murderbot e trimis de Dr. Mensah să îi ajute, în ciuda unei opoziții clare din parte oficialilor care nu suportă ideea de a avea un sintetic în echipă, un cyborg capabil să pirateze și să spargă orice program informatic și care e posibil să îi trădeze oricând. Însă lucrurile se complică, că așa e în lumea lui Murderbot, și în curând va fi nevoie nu doar de puterea lui de calcul și abilitățile sale de Sherlock Holmes, ci și de capacitățile sale crescute de supraviețuire și luptă.
Trebuie spus că ce îi iese cu adevărat bine scriitoarei americane e transcrierea în timpul intrigii a senzației copleșitoare a unor evenimente care se petrec în mod simultan, într-o viteză înspăimântătoare, așa cum le resimte și le procesează Murderbot. Evident, senzația e umană și aparține mai degrabă nouă, cititorilor, pentru că Murderbot pare să se descurce destul de bine. Însă rapiditatea scenelor, a cadrelor simultante, viteza cu care se desfășoară (amintind undeori de tăieturile de cadre din filmele cu supereroi), toate acestea sunt bine redate de autoare în tensiunea momentului. Și scenele de acest fel dau sarea și piperul intrigii sale.
Intrigă care nu e foarte complicată (de fapt în niciuna dintre nuvele nu e), se simte puțin lipsa personajelor importante din volumele anterioare. Există și aici câteva personaje mai des pomenite, cu un oarecare rol în poveste, există și niște boți mai simpatici sau mai puțin simpatici, însă nimic nu se leagă cu adevărat. Sunt doar personaje episodice, mai degrabă piedici în calea lui Murderbot în momentele cheie. Iarăși avem corporații cinice, criminale, iarăși dăm de oameni exploatați pe post de sclavi în coloniile miniere, iarăși avem pe cineva de salvat și multe dileme pe care le are Murderbot în încercarea sa de a deveni mai uman.
Martha Wells nu îți oferă chiar ceea ce doreai, adică continuarea poveștii din „Network Effect”, dar oferă un nou episod de bună calitate din serialul acesta SF, chit că un episod ușor previzibil. Dar cum nu poți să ai așteptări exagerate de la o poveste secundară, hai să vedem ce urmează.
Două vești bune, sper eu. Seria aceasta, Murderbot, devine din ce în ce mai bună, așa că nu o să regretați dacă vă apucați de ea. Și a apărut deja trailerul pentru serialul realizat de Apple TV. Cum e cam criză pe piață de seriale SF bune, sper eu că popularitatea asta se va duce și înspre cărțile de la Paladin, suficient cât să avem traduse și restul cărților. Ce-i drept, ultimul caz similar, cel cu Expanse, nu a confirmat deloc așteptările mele. Seria, una dintre cele mai bune din ultimii ani, nu s-a vândut grozav. Au apărut 4 volume la Paladin și câteva sezoane din serial. Fiecare, în felul lor, excelente. Însă nu au prins suficient cât să avem azi toate volumele în română. Și e mare păcat. Sper măcar ca de data aceasta să fie altfel. Martha Wells scrie bine, știe să construiască povești simple, amuzante și palpitante. Ceea ce nu e ușor deloc, în ciuda a ceea ce ai putea crede la o primă privire. „Network Effect” e al cincilea volum din serie și e primul roman, restul fiind nuvele de aproximativ o sută de pagini fiecare.
Am scris deja câteva texte scurte despre primele volume, le puteți găsi pe pagina cu lecturi SF din meniul blogului. Rezumând povestea de ansamblu, intriga din fiecare volum se petrece într-un viitor în care omenirea a colonizat diverse sisteme solare, călătoriile spațiale se fac cu ajutorul navelor conduse de conștiințe AI avansate, deplasându-se prin găuri de vierme dintr-un sistem în altul. Puterea politică se află în mare parte în rândul corporațiilor, care oferă atât securitate clienților lor prin contracte AI sau roboți, drone și cyborgi de pază și luptă, cum e de pildă Murderbot (AsaSint în varianta românească), fie resurse și planete noi pentru colonizare. Uneori războaiele comerciale și cele pentru resurse se transformă într-o competiție sângeroasă, iar planetele care încă mai au urme arheologice sau vestigii ale unor civilizații extraterestre, non-umane, sunt cele mai vânate, în ciuda interzicerii exploatării lor fără multe aprobări speciale.
Ei bine, în romanul de față tocmai despre o astfel de întâlnire cu o civilizație extraterestră e vorba. Și nu una foarte reușită pentru că Murderbot și câțiva dintre prietenii și clienții săi se trezesc răpiți de o navă (care îi pare familiară lui Murderbot), navă al cărei echipaj pare ucis sau manipulat și care e condusă de câteva creaturi asemănătoare oamenilor. Creaturi ce controlează atât programele software, cât și pe cei pe care îi țin prizonieri printr-un soi de combinație de echipamente vechi și tehnologie organică. Subiect perfect pentru un thriller SF, semănând cu un episod bun din Star Trek-urile vechi. Astfel că urmează câteva sute de pagini de urmăriri, lupte de cucerire a navei, apoi a altor nave sau stații inamice, totul pentru a afla misterul civilizației extraterestre și evadarea din mrejele celei din urmă. E o luptă uneori inegală, cu mari sacrificii, dar care testează atât capacitatea de adaptare a cyborgului nostru, cât și umanitatea sa integrată în programele de software. Și nu numai.
O poveste bine scrisă, care te face curios și care extinde puțin perspectiva nuvelelor anterioare. Știm mai multe despre universul lui Murderbot, scenele de luptă trec de la confruntări pe holurile navei înspre întâlniri cyberpunk în care fiecare milisecundă e o luptă pentru diverse programe AI, spargerea și crearea de noi software-ruri, malware-ruri și diverse programe pirat care să distrugă inteligențele artificiale întâlnite devin lucruri firești de-a lungul poveștii de aici. Martha Wells știe să alterneze planurile, știe să nu complice exagerat de mult lucrurile, să nu plictisească cititorul, dar nici să ofere doar o poveste comercială, lipsită de profunzimi. E combinația perfectă de Star Trek, Expanse și puțin William Gibson. Ce ți-ai putea dori mai mult de la o serie SF recentă?
Martha Wells – Strategia de ieșire. Paladin, 2024.
Traducere: Adina Barvinschi
Notă Goodreads: aproximativ 4/5
Ei bine, iată-ne din nou la o întâlnire cu Murderbot. Sau AsaSint, cum s-a tradus la noi numele său (în continuare alegerea mi se pare neinspirată). De fapt două întâlniri, pentru că volumul al doilea din seria publicată la Paladin conține nuvelele trei și patru: „Protocolul rebel” și „Strategie de ieșire”. Și, din nou, acest „detaliu” lipsește cu desăvârșire de pe copertă sau din descrierea editurii. Spre deosebire de primul volum, avem o nouă traducătoare care-și face treaba bine. La fel o făcuse și Iulia Dromereschi în primul volum, așa că iarăși nu înțeleg schimbarea. Din fericire (ha, ha, hah ☹) au trecut 5 ani de la traducerea primei părți, așa că mai toți cititorii sigur au uitat cine era traducătorul inițial. Așa cum sigur au uitat și ce se întâmplă pe acolo. Eu însă am recitit zilele trecute (aici o scurtă recenzie) „Toate sistemele în alertă”, așa că sunt mai norocos. Însă 5 ani distanță între două volume e o perioadă lungă, prea lungă pentru o serie pentru a-ți fideliza cititorii. Chiar și cu scuza pandemiei. Și e păcat pentru că seria aceasta chiar merită. Din fericire urmează ecranizarea pe Apple TV, sperăm că e bună și va atrage un public suplimentar de cititori. Și tot la capitolul speranțe punem și gândul că poate vom vedea anul acesta o nouă traducere din serie. Mai ales că mai sunt două romane și o nuvelă netraduse, pe lângă ultimele două volume încă nescrise. Deci material gârlă pentru Paladin.
Dar să revenim la cyborgul nostru. Cele două nuvele de aici sunt strâns legate de evenimentele din primul volum. AsaSint își părăsește noii proprietari (chit că aceștia îi promiseseră libertate de acțiune) și stația spațială pe care aceștia locuiau provizoriu pentru a decide ce urmează să facă cu propria viață. O idee e să preia diverse contracte pretinzând că e un agent de securitate uman, augmentat. Și cum uneori e bine să afli mai multe despre corporația care a încercat să îi ucidă clienții cei mai recenți, AsaSint îmbină utilul cu plăcutul, ca să spunem așa. Asigură securitatea unui grup (care avea deja proprii angajați pentru securitate), dar care grup încearcă să analizeze oportunitatea de a reîncepe exploatarea unei platforme dedicată terraformării, presupus abandonată de către GrayCris. Da, acea GrayCris, corporația care a încercat fără succes să-l distrugă și să-i ucidă clienții. Aici AsaSint se va împrieteni în secret cu o nouă inteligență artificială, pe nume Miki, un roboțel simpatic, dedicat total stăpânului/prietenului său, complicat de explicat această relație om-android. Cert e că atât Miki, cât și echipa de cercetători, cu toții vor avea nevoie, chit că nu o știu încă, de talentele lui AsaSint. Pentru că unele personaje joacă pentru mai multe interese și pentru că stația aceea de terraformare nu doar că nu trebuie deranjată dar e și bine păzită de drone și de roboți de luptă, echipați și pregătiți special pentru misiunea lor. Moment în care AsaSint e nevoit să se autodepășească. Uneori e prea dificil chiar și pentru un cyborg de pază să lupte contra unora cyborgi militari, mai bine programați și cu mai multe brațe și arme pregătite să distrugă orice mișcă în raza radarului lor. O nuvelă scurtă, melodramatică pe alocuri, claustrofobă, dar cu mici momente amuzante. Vocea lui AsaSint aduce sarea și piperul necesare acțiunii, care e mai degrabă una de interior, chit că interior înseamnă holurile unei mine sau etajele unei stații spațiale abandonate.
Și nu foarte diferită de atmosfera din prima nuvelă – „Protocolul rebel”, e intriga din a doua nuvelă din carte, numită „Strategie de ieșire”, titlu care va da și numele ediției Paladin. Zic nu foarte diferită pentru că în mare parte acțiunea se petrece în interiorul unei stații spațiale. Doctorul Mensah e răpit de câțiva agenți ai GrayCris și e ținută ostatică pentru a fi folosită ca monedă de schimb pentru informațiile șterpelite de AsaSint în misiunea precedentă. Așa că veți da peste un thriller cyberpunk, cu scene tipice unui film „james bond” și programe IT corupte și drone ale căror funcționare e „spartă” și reprogramată. Plus urmăriri, scene de luptă, schimbări bruște de situație, scene rapide etc. O intrigă palpitantă, deși puțin previzibilă și chiar monotonă dacă ne gândim la ultimele nuvele citite din serie. Însă o poveste salvată, ca și în precedentul caz, de vocea personajului principal. Vocea și constatările filosofico-telenovelistice ale lui AsaSint sunt marele atuu al aceste serii, o serie lejeră, deschisă către publicul larg, care cucerește atât cititorii dedicați fenomenului, cât și cititorii mai noi. Teoretic e una dintre cele mai atractive și comerciale serii SF pe care le editează Paladin în momentul de față, nu știu cât se va vedea asta în vânzări. Și e păcat să nu se vadă. Eu tot trag speranță că publicul larg va descoperi seria și cărțile se vor vinde ca apa caldă. Vezi să nu 😦
Martha Wells – Toate sistemele în alertă. Paladin, 2020.
Notă Goodreads: 4 din 5, la a doua lectură.
Traducere: Iulia Dromereschi
„The Murderbot Diaries”, așa cum se numește seria SF scrisă de Martha Wells, e una dintre cele mai premiate serii din industrie în ultimii ani de zile, succes care îmi amintește de cărțile lui N.K. Jemisin și de momentul în care fiecare nou roman al său câștiga tot ce se putea imagina. Martha Wells nu stă deloc mai rău în privința aceasta, iar „Toate sistemele în alertă”, prima nuvelă din serie, a fost recompensată cu Hugo, Nebula și Locus, printre altele. Deloc rău, chiar deloc. „Stare artificială”, cum e tradusă la noi a doua nuvelă, apărută în 2018, la un an distanță de prima parte, a pus mâna pe Hugo și pe Locus, lucru care se va tot repeta și în următorii ani cu volumele ulterioare. Prin urmare, avem în față, așa cum am mai spus, una dintre cele mai premiate serii SF recent scrise. Mi-am cumpărat și am citit prima nuvelă în engleză și m-am bucurat mult când am văzut că Paladinul urma să traducă întreaga serie.
Ce m-a supărat însă ține de modalitatea în care editorii de la Paladin au ales să publice nuvelele în română. Ediții omnibus, a câte două nuvele fiecare. Cel puțin așa stau lucrurile până acum, când scriu recenzia aceasta și am în față primele volume din ediția Paladin. Să zicem că e mai avantajos pentru cititor, dat fiind faptul că nuvelele nu au multe pagini, și mai ieftin pentru editură publicarea în ediții omnibus. Deși niște volume cartonate, de mici dimensiuni, așa cum a fost tipărită „Sufletul împăratului”, nu cred că ar fi supărat pe nimeni. Ce mă deranjează însă e că niciunde pe copertă sau în interior nu este precizat că primul volum conține de fapt două texte separate. Nici pe cotorul cărții, nici pe coperta patru, nici măcar la notațiile privind copyright-ul, acolo unde e menționată doar prima nuvelă („Al System Red”), ceea ce mă face să cred că cel care s-a ocupat de ediție nici măcar nu știa că are în față două nuvele diferite, fiind convins că e un roman în două părți. Confuzia aceasta continuă și la al doilea volum din ediția Paladin, unde iarăși nu e specificat faptul că ar conține volumele 3 și 4 din engleză. Și am observat că nici cititorii/cumpărătorii nu știu lucrul acesta. Pe lângă că e o eroare de prezentare a ediției, e și o lipsă de strategie de marketing la mijloc, pentru că ar trebui profitat de faptul că ai deja patru volume traduse și publicate, și nu doar două, așa cum presupune toată lumea. În fine, asta e, sper ca la o reeditare să se remedieze lucrurile acestea, că e păcat de ediție.
Dar hai să revenim la primele nuvele și la intrigă. Trebuie spus din start că Martha Wells nu complică lucrurile deloc. Poate și pentru că și-a impus să scrie un text scurt, fără continuare, așa cum era gândită nuvela inițial. Astfel că nu se oferă prea multe detalii despre personaje și context chiar și mai puțin. Personajul central se numește AsaSint (prefer cumva numele din engleză, Murderbot, și nu traducerea lui) și e un cyborg creat pentru misiuni de pază și apărare. Numit generic SecUnitate, aceștia sunt un soi de bodyguarzi creați de corporații și oferiți prin închiriere firmelor pentru protecție. Sunt construiți având la baza lor o parte de material uman produs prin clonare, material se poate regenera dacă este deteriorat în timpul misiunilor. Au armură și căști cu vizor și chipuri umane. Probabil un soi de Robocop, dacă vă amintiți celebrul film pe care toată lumea îl urmărea pe casetă în anii ’90. AsaSint nu e cu nimic diferit de celelalte modele SecUnitate, exceptând faptul că e pasionat de seriale tv tip telenovelă și că a reușit în secret să-și spargă interfața care îi guvernează deciziile, devenind independent de creatorii și de angajatorii săi. Însă din motive evidente ține acest lucru secret atât față de oamenii pe care îi păzește cât și față de diversele variante de software care îi coordonează și actualizează informațiile și modul de îndeplinire a misiunii. În cazul de față, misiunea pare simplă: o echipă de cercetători prospectează o planetă despre care se știe că e sigură. Nimic palpitant, prin urmare mai mult timp pentru telenovele.
Lucrurile o iau repede razna când ceva creatură gigantică îi atacă clienții (apropo, unul dintre clienți se numește dr. Volescu), rănind grav unul dintre ei. AsaSint reușește să îi salveze, apoi observă că diverse lucruri se strică sau sunt sabotate și nu durează mult până când își va da seama că ceva nu e deloc în regulă și cineva dorește cu ardoare ca toți clienții săi să moară cât mai repede, fie în accidente, fie uciși de alte trupe SecUnitate corupte de la misiunea lor inițială. Faptul că AsaSint are modulul Administrator blocat îl protejează de diverse programe malware sau viruși livrați prin actualizările de software, fiind independent de voința corporației. Așa că doar voința proprie și tehnicile și programele de luptă învățate îl ajută să-și protejeze clienții în fața unui inamic despre care nu știe mare lucru. Povestea din prima nuvelă cuprinde în întregime această primă misiune de apărare și luptă. O intrigă alertă, spectaculoasă, redusă în esență la câteva scene de luptă și strategii de atac sau apărare. Contextul larg lipsește în mare parte. Știm că ne aflăm într-un univers cu o mulțime de planete colonizate, cu diverse corporații-politice care controlează unele planete și concurează pentru resurse. Știm că SecUnitățile sunt controlate de o astfel de corporație și că o parte dintre oameni sunt augmentați, au diverse implanturi cibernetice care să îi ajute să acceseze programele software sau diverse echipamente. Știm că există și roboți simpli, nu foarte inteligenți, dedicați meseriilor de bază, știm că sunt „construcți” dedicați războiului, superiori unei SecUnități și sexboți, numele celor din urmă descriind și scopul. Spargerea modului Administrator însă e interzisă, chit că există o zonă din univers, numită Conservare, unde astfel de roboți sau cyborgi pot trăi sub tutela unui adult uman un soi de viața liberă, independentă.
Un singur detaliu despre istoricul lui AsaSint din trecutul său explică rațiunea pentru care a încercat și a reușit să-și distrugă modul Administrator. O eroare de sistem din trecut a dus la moartea multor mineri și cercetători, responsabil în partea pentru uciderea lor fiind chiar AsaSint. Astfel că preluând controlul softwarelui în mot tacit, lucrul acesta ar putea împiedica viitoare erori care să ducă la moartea unor nevinovați. Etica unui astfel de gest e ciudată în contextul biografiei personajului nostru, personaj care pomenește de nenumăratele dăți în care a ucis fără să aibă probleme de conștiință. Însă spargerea programului de control îi oferă de data aceasta nu doar independență în privința deciziilor, cât și un soi de conștiință mai apropiată de cea umană decât de cea a unui program software. Știm că AsaSint simte durerea, în parte această senzație se datorează părților umane din corpul său, dar pe măsură ce citim vom descoperi un cyborg destul de timid, anxios, căruia îi e frică de contactul apropiat cu oamenii. Și nu doar pentru că îi înțelege doar prin intermediul cultural al serialelor TV pe care le urmărește în buclă, sau că i-ar fi frică că va fi descoperit ca entitate independentă de voința programatorilor săi, ci pentru că e măcinat de o mulțime de sentimente contradictorii și fobii care-l vor face destul de simpatic pentru cititorii acestei serii.
A doua nuvelă din volum, „Stare artificială”, introduce un nou personaj carismatic, o conștiință artificială numită TCT, în fapt programul cibernetic care controlează o navă imensă de transport galactic. AsaSint apelează la ea pentru transport, cerând ca acceptarea lui pe navă să rămână secretă. Călătorește clandestin pretinzând că e un om augmentat, piratează și sparge orice program de supraveghere întâlnit pentru a-și șterge urmele și știe că nu mai durează mult până când autoritățile locale și corporația mamă îl vor da în urmărire. Călătorește spre o stație minieră pentru a afla mai multe despre trecutul său iar TCT pare suficient de plictisită și cu multă putere de calcul nefolosită pentru a-i oferi o „mână” de ajutor. Stația vizată are legătură cu incidentul în care AsaSint s-a defectat și și-a ucis minerii și exploratorii de care avea grjjă, însă locul precis în care s-a întâmplat acest lucru pare să fi dispărut de pe hărțile actualizate. Nimic imposibil însă pentru TCT care se dovedește o inteligență artificială capabilă, perspicace și deosebit de interesată de a ajuta un cyborg „independent” și fugar. Nuvela aceasta se citește la fel de repede și de ușor ca prima din serie, e amuzantă și suficient de antrenantă cât să vrei să afli cât mai multe despre trecutul personajelor principale. Seamănă puțin cu o aventură cu R2-D2 și C-3PO, dacă vreți, însă are momente ceva mai realiste, care amintesc de scenele de luptă din „Carbon modificat”, de pildă. AsaSint își va găsi clienți noi în speranța că noul contract îl va aduce mai aproape de locația în care softul său a luat-o razna. Și îl va aduce și ce va descoperi îl va ajuta, chit că nu îi va răspunde întrebărilor importante. Însă transformarea sa emoțională îi va da multe bătăi de cap. Noii săi angajatori au probleme mari și el devine nu doar un consilier de securitate, ci unul care trebuie să pună la bătaie tot ce știe și a învățat de-a lungul misiunilor trecute pentru că iar sunt câțiva băieți răi care doresc să-i ucidă clienții.
Avantajul clar al acestor texte ține de ușurința cu care se citesc. Deși ai suficiente detalii tehnice, nimic nu e complicat. Intriga e simplă, personajele puține, contextul minimal, povestea atractivă, iar personajul central suficient de descurcăreț și în același timp împiedicat cât să atragă publicul de ambele genuri. Cine-și dorește o lectură SF atractivă, fără prea multe bătăi de cap, a pus mâna pe lozul câștigător. Pentru cititorii unui Hamilton sau Alastair Reynolds, ei bine, pentru ei poate că multe lucruri de aici vor părea puerile. Însă cred că o poveste bună, chiar fiind mai simpluță, e binevenită tot timpul. Îmi doresc doar să ajungă la mai mulți cititori, ca să avem parte și de volumele viitoare. Și cine știe, poate că lucrurile se vor complica pe măsură ce aflăm și noi mai multe despre AsaSint.
Cronici din Mănăștur 