Așa reiese din următorul dialog , pe care l-am citit, dintre un tată și fiul lui. Acest tată foarte bogat, într-o zi, îl ia pe fiul său și merg la o fermă cu scopul să-l facă să cunoască viața simplă a truditorilor de acolo și să-l învețe să-și prețuiască moștenirea și să o și înmulțească.

După ce s-au întors acasă, tatăl l-a întrebat dacă i-a plăcut ferma. Copilul  a început să înșire tot ce a văzut acolo  printr-o frumoasă comparație:

– Tată, la noi acasă trăiește un singur câine, iar ei au în curte patru dulăi. Noi avem un bazin în grădină, ei au acolo marea căreia nici nu i se văd marginile. La noi luminează felinare, la ei – stelele. Noi avem în curtea din spate o verandă și un gard viu, ei au orizontul fără sfârșit. Mulțumesc tăticule, că mi-ai arătat altă viață! Cât de bogați sunt acei oameni!

Nu vă închipuiți ce surprins a fost tatăl auzind aceste cuvinte, fiindcă nu se aștepta  ca fiului să-i placă mai mult viața modestă a acelor truditori de la fermă decât viața îmbelșugată a familiei lui și deci nici nu și-ar fi dorit să-și înmulțească moștenirea, așa cum gândea tatăl.

De fapt Sfântul Isidor Pilusiotul afirma: „A nu avea nevoie de bogăție- iată cea mai mare bogăție!”