Citind cartea  Ieromonarhului Hrisostom Filipescu „Puține lacrimi multă bucurie” am dat peste un pasaj interesant despre râs și plâns însușiri ale oamenilor de când se nasc până mor.

Dacă de la naștere pruncul și după ceva vreme  începe să râdă când își vede mama, cu cât crește plânge sau râde  , depinde de  situațiile prin care trece, de anii care se adaugă și de formația psihică a fiecăruia. Sunt oameni veseli care râd mult în viață, încât cei mai serioși îi atenționează, „râzi ca prostul”, dar ei nu se sinchisesc și râd în continuare ca să-i necăjească sau să-i antreneze pe cei din jur.

Dacă unii râd din orice, alții plâng din orice. Copiii, la o vârstă fragedă, plâng dacă mama nu le face pe plac. Când ajung la maturitate, plâng și atunci, mai ales fetele ambițioase că nu le iese lucrul cum vor ele.

Și la bătrânețe oamenii râd și plâng, dar fiind mai sfătoși datorită experienței lor de viață, știu să râdă  știu să plângă doar când este cazul, adăugând acestor înușiri amintirile lor de o viață.