Al Phagora

Liniștea zilei
e-un lac tulbure, întins,
prea străin pentru
mine, căutătorul
de urme de-ale mele,
grăbit și năuc,
lacom de explicații
suficiente.

Poți să râzi cel dintâi

de tine însuți.

Mulți alții vor râde altfel.

Iar unii nici măcar nu-ți vor respecta

drepturile de autor.

Era o melodie de prin anii 80 sau poate 70, interpretată de o formație nu prea cunoscută. Țin minte punerea în scenă, pe malul unui lac, probabil din București. Era primăvară târzie sau deja vară. Solistul, un bărbat cu alură mai degrabă atletică, era trecut de prima tinerețe, poate nu și de a doua; și emana o anume forță interioară și o tensiune care se armoniza ciudat cu tonul nostalgic, trist, oarecum apatic al cântecului.

Versurile sunau cam așa, foarte aproximativ, din câte îmi aduc aminte:

Pe lac, solitar
plutesc dulce-amar,
în unde cuminți,
liniștit ca un prinț…

M-am oprit din vâslit,
poate sunt fericit
fără gânduri să zac
într-o barcă pe lac.

Sus pe maluri cu flori
în miros și-n culori
înfloresc amintiri
din uitate iubiri.

Trebuie să spun că nu am mai regăsit niciodată piesa, ori măcar ceva asemănător. Prințul rămâne doar în amintirile mele, fie ele adevărate sau închipuite.

Un șoarece sunt eu
și nu voi fi mereu,
ci mă voi descompune
în lucruri ce-s pe lume,
dar poate și tu știi
că asta li se pare
doar șoarecilor vii.

Mă sperii de oricare
stridență și-ntâmplare,
de-un vânt ce se repede,
de ochiul care vede.
Iar când mai am și pace,
eu nu știu cum se face
că-n ale mele drame
sosește coana Foame.

E o exactificare incoerentă, gramaticală a lucrurilor.
Dimineața găsesc în frigider
carnea proaspătă cumpărată de ieri,
o apăs cu degetele, ignorând -ca pe un smoc de praf- un mic dezgust.
E încă bună, pot să plec de acasă.
Drumurile sunt tot acolo,
trecătorii calcă asfaltul, bocănind
cu tăișul patinelor pentru gheață.

Urmele hrănesc drumul.
Orice ar rămâne – nu are rost,
dacă nu rămâne în lumină.

”O stare de contemplație”, mi-a zis Profesorul cândva, ”e de exemplu atunci când privesc verdele pădurii și ajung în pădurea verdelui. Cine nu a trăit așa ceva are impresia că e vorba de o anume simetrie necesară a realității. ”
Era prin Iunie atunci. Dealurile erau verzi, într-adevăr. Țin minte că l-am întrebat atunci dacă scrie poezie. Mi-a răspuns că nu mai scrie. Și mi-a mai zis un lucru.
”Poți scrie poezie în două moduri. Cel dintâi și singurul în care merită să fie scrisă e ca trăirea să înalțe cuvinte în sinea ei până în clipa în care ele sunt gata să alunece și să cadă înapoi.
Al doilea mod e să explorezi posibilitățile cuvintelor, dat fiind faptul că poeziile obișnuite se scriu în cuvinte. E un fel de a construi de jos în sus, așa cum se construiește… ”

Soare matinal
dând lustru viu gerului-
solemnitate

Eu – mereu nepregătit

pentru lumină și frig

“Cititul e ca mersul pe jos.”

(adolescent român, posesor de bicicletă și mașină)

Pe o insulă muntoasă, în mijlocul unei mări îndepărtate, trăiau lupi și oi. Oile pășteau iarba săracă a munților. Lupii vânau oile, iar acestea, semănând întrucâtva cu muflonii din Cipru, își găseau scăparea pe stânci pe care lupii nu se puteau cățăra. Viața era grea și pentru oi și pentru lupi, însă firul ei curgea mai departe, ca un pârâu firav de munte, strâmtorat între pietre.

Însă pe insulă ajungeau uneori trunchiuri de copaci de pe alte țărmuri. Iar insula dăruia și ea mării arbori uscați, căzuți de pe țărmuri. Și într-o zi un lup tânăr s-a urcat pe un uriaș trunchi plutitor și a plecat cu el, departe. Ceilalți lupi, văzându-l în mijlocul mării, l-au petrecut cu urlete tânguitoare, până s-a pierdut din vedere.

Au trecut doar vreo două zile, când, spre uimirea tuturor, lupul navigator s-a întors, parcă de nicăieri. Și a început să povestească lucruri de necrezut. Nu departe de insula lor se afla un pământ foarte întins, o câmpie cu multe, foarte multe oi. Iar oile sunt grase și încete, ușor de prins, nu ca oile lor sprintene și cățărătoare de pe insulă. Nu a vânat niciuna, ca să nu le sperie, ci a călătorit de-a lungul țărmului, hrănindu-se cu scoici și crabi, până a găsit un loc cu un curent prielnic; acolo, urcându-se pe un alt trunchi, a ajuns în apropierea insulei. De acolo, a  sărit în valuri și a înotat până la insulă.

Lupii tineri au început îndată să urle de bucurie și l-au proclamat pe Lupul Înotător căpetenie a lor. Sub îndrumarea lui, au început să strângă trunchiuri de copaci pentru călătoria peste mare, spre ținutul oilor grase. Lupii bătrâni au hotărât să rămână pe insulă.

În dimineața unei zile răcoroase, treizeci de lupi tineri, adunați din haitele de pe întinsul insulei, au plecat pe trunchiuri plutitoare. Bătrânii i-au petrecut în tăcere, privind cu ochii lor înguști, bănuitori.

După doar câteva zile, din cei treizeci de lupi tineri s-a întors unul. Și a povestit tot lucruri de necrezut, însă îngrozitoare. Toți ceilalți lupi fuseseră uciși – de către oi! Oile de pe câmpie erau într-adevăr multe, grase și încete; dar erau și iscusite și aveau meșteșuguri și unelte de neînțeles pentru lupi. Doar el, cel mai tânăr și mai slab, fusese lăsat în viață ca să se întoarcă și să istorisească întâmplările. Și să le spună tuturor lupilor să nu mai plece niciodată de pe insula lor, unde fuseseră lăsați anume ca să trăiască și să aibă ce vâna.

Aceasta e povestea de necrezut pe care lupii de pe insulă o spun puilor de lup. Poate că e doar o născocire, menită să îi păzească pe cei mici de primejdiile mării.