Feminitate sau femelitate
foto: Bruno Dayan
Intro
Caz real.
Undeva în străinătate s-au înfiinţat agenţii anti-infidelitate, la care lucrează agente anti-infidelitate (de reţinut: agente, nu agenţi).
Clientela: femei înşelate care plătesc aceste agenţii pentru a le alunga pe… amantele bărbaţilor lor (a se reţine: amante).
Factura: 60.000 de euro.
Afacerea înfloreşte.
Baza implicită a afacerii este că numai bărbaţii înşeală, sau că dacă bărbaţii sunt înşelaţi, ori nu le pasă, ori nu ştiu (pentru că pur şi simplu nu ştiu sau pentru că nu vor să ştie), ori dacă află nu pierd nici timpul, nici banii.
Un alt element este că angajaţii sunt agente anti-infidelitate – adică femei: probabil foste victime ale infidelităţii masculine care şi-au făcut din tandemul frustrare/răzbunare o meserie, fiind astfel mult mai motivate în alungarea amantelor.
Şi, în final, este vorba despre alungarea amantelor: probabil clientele unor asemenea agenţii consideră că amantele sunt acele musculiţe supărătoare care vin şi-i deranjează pe bărbaţii lor cei puri ca fulgii primei ninsori. Pentru că, precum Biblia dixit, şi in Biblia veritas: bărbatul cel inocent a fost atras în ispită de femeie, de Eva, neajutoratul de el, victima nefericită, fiinţa slabă ce este.
Şi de aici pot începe discuţiile despre Lilith, femeia versiunea 1.0, cea despre care se spune că a fost creată de Dumnezeu înaintea Evei – şi care nu era deloc docilă aşa cum s-a dovedit a fi succesoarea ei, femeia versiunea 2.0 îmbunătăţită, Eva (chiar dacă acest model nu a fost nici el perfect, având în vedere păţania cu ispita).
Aceste două versiuni feminine primordiale au produs succesoare – astfel că femeile tipologia Eva (sau mai degrabă cei care au întrezărit oportunitatea financiară) au înfiinţat aceste agenţii anti-Lilith – tipologia Lilith fiind aceea care nu ţine cont de ordinea instaurată de Dumnezeu şi vine să atragă bărbaţii tipologiei Eva pe calea ispitei şi decăderii morale (cel puţin aşa susţin cele din tipologia Eva, şi probabil şi o parte a partenerilor lor).
Când cele două tipologii vor face pace între ele, subiectul feminităţii se va deschide discuţiei în ceea ce le priveşte. Pentru că feminitatea nu poate exista decât în prezenţa armoniei. Iar aici sunt două aspecte ale subiectului. De fapt, chiar trei:
1. Tipologia Eva.
Atât timp cât femeile (Eva) se luptă cu alte femei (Lilith) pentru a păstra lângă ele nişte bărbaţi ale căror sentimente faţă de ele însele nici nu se gândesc să le discute (deşi ar fi discutabile), nu prea se poate vorbi despre o feminitate adevărată. Nu poţi să faci pe cineva să fie atras de tine alungând din jurul lui persoanele de care e atras. Ori e atras de tine, ori nu e. Poate a fost şi nu mai e – trebuie să-l laşi să plece, oricât de incomod şi dureros ar fi pentru tine. Nu toate relaţiile sunt făcute să dureze o viaţă.
2. Tipologia Lilith.
Pe de altă parte, femeile-Lilith ar putea să înceapă să se întrebe în legătură cu mecanismele care îi fac pe bărbaţii respectivi să se poarte aşa cum se poartă cu femeile-Eva – pe care totuşi nu le părăsesc, ci de cele mai multe ori le păstrează din diverse motive (financiare, emoţionale etc.).
Femeia care face parte din una dintre aceste două tipologii are de lucru cu ea însăşi în sensul unificării cu propria persoană – abia în acel moment va deveni femeie în adevăratul sens al cuvântului şi abia atunci va putea privi bărbaţii cu alţi ochi şi se va putea raporta la ei în alt mod.
(La polul opus acestei atitudini de concurenţă între femei este feminismul, care promovează colaborarea între femei, dar este mult prea axat pe desfiinţarea bărbatului şi nerecunoaşterea lui ca şi complementar femeii, în loc să-i înţeleagă psihologia, motivaţiile şi să încerce o abordare de pe un teren mai apropiat realităţii.)
La nivel interior, orice femeie are în ea o Eva şi o Lilith (chiar dacă la exterior predominantă este doar una dintre cele două tipologii). Până când nu le va recunoaşte pe amândouă ca fiind demnele ei predecesoare şi părţi intrinseci ale propriei structuri psihologice şi sufleteşti, femeia se va lupta cu ea însăşi şi implicit cu celelalte (pentru că nu poţi să ataci în celălalt decât o parte din tine pe care n-o accepţi).
Şi abia aici poate fi punctul de pornire al unei schimbări în mentalitatea femeilor, schimbare care le poate duce pe calea unei feminităţi adevărate ce face referire la o a treia tipologie,
3. Tipologia integrată. Sunt acele femei care au depăşit etapele anterioare, le-au înţeles şi le-au integrat în gândire, simţire şi deci în felul lor de a fi.
Poate pare ireal, dar aceste femei există în realitate, deşi nu alcătuiesc majoritatea. Sunt acele femei care apreciază şi sunt atrase de bărbaţi la fel de întregiţi sufleteşte ca şi ele – da, există şi ei, şi nu într-un univers paralel.
Sunt acele femei care au ajuns să aibă capacitatea de a înţelege că alţi oameni (indiferent de sex) trec prin aceleaşi etape prin care au trecut şi ele şi că şi aceştia sunt în proces de învăţare. Şi că e normal să fie aşa. După cum este la fel de normal ca la studii clasele să nu se amestece între ele, pentru că nivelurile de înţelegere (în acest caz a lumii) sunt diferite: nu amesteci un şcolar cu un licean sau un licean cu un student.
Femeile din tipologia 3 sunt femeile care preferă să schimbe mai des relaţiile (sau să stea singure) decât să:
a. angajeze agenţii anti-infidelitate care să le păzească bărbaţii
b. intervină într-un cuplu, devenind amante şi intrând în concurenţă, în speranţa că acei bărbaţi vor deveni partenerii lor, în detrimentul partenerelor pe care le au în momentul respectiv.
Bărbaţii? Bărbaţii sunt barometre sensibile ale atitudinii şi gândirii femeilor. Bărbatul apreciază femeia în funcţie de valoarea pe care ea însăşi şi-o dă. Dacă femeile vor deveni cu adevărat femei, bărbaţii le vor considera ca atare – chiar dacă în acest proces de tranziţie ei vor trece inclusiv prin etapele fricii de abandon, fricii de ne-iubire, stigmatizării femeilor care uneori procedează la fel ca ei.
Probabil că va mai trece ceva timp până când majoritatea va putea vorbi liber şi fără inflamări despre feminitatea (şi complementarul ei, masculinitatea) adevărată.
Un prim semn că a venit timpul să se vorbească despre feminitate cu privire nu la o minoritate, ci la o majoritate a femeilor ar fi falimentul agenţiilor anti-infidelitate în care lucrează agente anti-infidelitate având ca şi cliente – femei care vor să păstreze lângă ele bărbaţi prin metoda alungării amantelor.
Femeile din tipologiile 1 şi 2 sunt mai mult femele decât femei. Mai orientate spre instinct (de alungare a concurenţei) decât spre uman (de introspecţie şi de colaborare/renunţare atunci când este în mod evident cazul). Faptul că o femeie are caracteristicile anatomice specifice, că poartă ruj şi are ojă pe unghii nu o face cu adevărat femeie. Tom Waits spusese la un moment dat că oamenii sunt „monkeys with money and guns”. La fel, se poate spune despre femei (tipologia 1 şi 2) că sunt „monkeys with dresses and high heels”. Adevărul e dureros şi adevărul supără, dar asta nu-l face mai puţin adevărat. Subiectul care ar fi de dezbătut în prezent cu privire la aceste prime două tipologii de femei ar fi deci femelitatea, nu feminitatea.
Însă în mod sigur această versiune beta a femeii va evolua şi se va transforma în ceva calitativ superior – tipologia 3, şi de acolo mai departe. Constructivă ar fi o aşteptare a evoluţiei majorităţii astfel încât să se poată vorbi despre feminitate la următorul nivel.
În această generaţie – sau în cele eventual următoare.
/ Ligia Pârvulescu – articol publicat în numărul din august al revistei Prăvălia Culturală: http://pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2016-8.html#10
Frumusețea unui nud
foto: Chadwick Tyler
Am scris acum ceva timp despre rezistența la frumusețe, în contextul evenimentelor de la Bruxelles (https://ligiaparvulescu.wordpress.com/2016/03/22/rezistenta-la-frumusete/). Spuneam atunci că e greu să vezi frumusețea în atâtea lucruri în care ea pare a fi absentă. Iar acum completez: uneori e greu să vezi frumusețea chiar și în lucuri în care este evidentă. Pentru toate e necesară răbdarea. Și deschiderea.
Am cunoscut pe cineva care mi-a spus o scurtă poveste despre corpul uman și despre naturalețe. Era cam așa:
“În copilărie cele două bunici ale mele erau ca cei doi sfetnici de pe umărul fiecăruia: un înger mic și un diavol mic, care îți tot șoptesc lucruri opuse și te zăpăcesc de cap. Una dintre ele îmi spunea că e normal să stai la plajă complet nud și că vara, dacă e foarte cald, nu mai e nevoie să porți lenjerie, pentru că e mai comod și mai igienic. Cealaltă îmi spunea că Dumnezeu ne-a dat rațiune ca să ne dăm seama că trebuie să ne jenăm de goliciune și că în nicio circumstanță, oricât de cald ar fi, nu trebuie să renunți la lenjerie. Nu mi-era însă clar care dintre ele era îngerul și care era diavolul și nici nu mi-am prea bătut capul să fac identificări în acest sens – decizia am luat-o destul de rapid: am folosit rațiunea dată de Dumnezeu, așa cum îmi spunea o bunică, pentru a gândi că dacă mi-e mai bine și confortabil să stau vara fără lenjerie, atunci asta trebuie să fac, așa cum mi-a zis cealaltă bunică. Nu credeam că Dumnezeu a vrut să ne chinuie când ne-a trimis aici, ci că ne-a dat instrumente precum rațiunea ca să le folosim spre binele nostru, nu ca să ni le întoarcem împotrivă. Cât despre jenă – nu prea aveam, deși de-a lungul anilor bunica dumnezeiască s-a tot străduit să mi-o insufle.
Mulți ani nu am întâlnit copii sau adolescenți care să aibă idei asemănătoare. Cam toți erau educați că un corp gol e ceva rușinos ce trebuie acoperit cu orice preț. În studenție, primul meu iubit nu a fost de acord să renunț la lenjerie în cazul unei rochii de seară, lungă și mulată, în care urma să-l însoțesc la un eveniment. Argumentul meu estetic, și anume că relieful oricărei lenjerii sub o rochie de seară strălucitoare e ceva dizgrațios și de-a dreptul nerafinat nu a găsit ecou în sufletul unui băiat a cărui mamă îi insuflase alte idei despre corp – al lui și al sexului nu opus, ci complementar (un alt aspect pe care aceeași mamă nu găsise de cuviință să i-l transmită). L-am înțeles, nu am renunțat la modalitatea de a-mi purta rochiile, însă în cele din urmă am renunțat la el.
Cam tot atunci i-am întâlnit și pe cei asemănători mie, în tot felul de medii și contexte. Am cunoscut oameni care vedeau frumusețea în a sta gol-pușcă noaptea pe malul mării și a te uita la stele sau a face o baie la lumina lunii – mai ales în nopțile acelea calde în care mici ființe acvatice transformă apa într-o substanță ce devine fosforescentă la orice mișcare. Am cunoscut oameni care-și educau copiii încă din primii ani că a fi gol e ceva natural și frumos, părinți care nu se fereau să stea nud în fața copiilor și am văzut cum în felul acesta copiii nu mai aveau curiozități interzise care ulterior le-ar fi creat frustrări și traume pe acest subiect. Am cunoscut oameni care percepeau atât de multă frumusețe în nud, încât au făcut din asta o meserie și mai mult decât atât, o artă – fotografie, sculptură, pictură.”
Asemenea orientări și idei nu sunt pe placul tuturor, iar nuditatea este un subiect controversat. Pentru că opiniile contra deja se cunosc și au fost argumentate, o să încerc să vorbesc puțin despre opiniile pro.
Povestea de mai sus m-a făcut să mă gândesc la ce înseamnă goliciunea exterioară versus cea interioară și care este frumusețea unui nud.
Cea care trebuie în primul rând acoperită e goliciunea interioară. Și de fapt nu acoperită, ci eliminată – citind cărți relevante, desfășurând relații interumane pline de sens și de profunzime, vizionând filme de calitate, ascultând muzică bună și orice altceva ce ajută spiritul să crească, să se dezvolte și să se rafineze. Goliciunea interioară în sensul de sărăcie a spiritului nu poate fi compensată de niciun artificiu exterior.
Goliciunea exterioară (atunci când nu e vorba despre manisfestarea unei deviații sexuale, ceea ce e cu totul altă discuție) arată un spirit neconvențional, eliberat de majoritatea constrângerilor impuse de societate în ceea ce privește tabuurile corporale și sexuale, o animalitate dublată de o altfel de înțelegere a lumii și o practicare conștientă a naturaleții, o integrare în mediul de care omul din păcate s-a separat tot mai mult odată cu dezvoltarea tehnologiei.
Echilibrul presupune discernământ – deci da, hainele sunt necesare. În măsura în care te apără de un soare prea puternic, de ploaie sau de frig. Însă în afara acestor lucruri și a elementului artistic reprezentat de modă, hainele pot servi la perpetuarea unor ipocrizii și, de multe ori, la ascunderea unor kilograme în plus sau în minus, ceea ce nu e benefic pentru sănătate – pentru că dacă se pot ascunde, de ce să te mai ocupi de ele?
Probabil că dacă oamenii ar interacționa social fără haine o perioadă mai îndelungată ar fi mai motivați să slăbească și prin urmare ar crește gradul de sănătate a populației.
Așa că, în afara utilităților pe care deja le-am menționat, hainele nu doar că nu ajută, dar chiar împiedică o dezvoltare corporală armonioasă. Multe dintre ele nu lasă pielea să respire, sunt incomode, prea strâmte, cu croieli care pot subția, dar care provoacă o circulație deficitară a sângelui în diverse zone ale corpului (talie, bust, genunchi etc.) – lucruri de care devii și mai conștient atunci când începi să practici discipline orientale pentru minte și corp precum yoga, qi-gong și altele.
Vorbind în continuare despre minusuri, hainele mai au unul: oamenii se folosesc de ele într-o încercare (reușită sau nu) de a-și ascunde adevărata personalitate. De fapt, jena pe care unii oameni o au în a se dezbrăca poate decurge tocmai din teama ca nu cumva adevărata lor natură, temerile, fobiile și defectele să devină vizibile. Omul cel mai sigur pe el atunci când e îmbrăcat poate adopta mișcările și posturile unui copil maltratat odată ce se dezbracă și se știe privit. Ar fi însă mai constructiv pentru el să lucreze la rezolvarea problemelor din profunzime – și în felul acesta nu se va mai chirci ca o plantă uscată atunci când îl părăsesc hainele. Să-ți știi propria valoare (care nu e dată de funcție, haine, case, vacanțe și mașini) și să ai postura unui animal puternic și grațios, indiferent de situația socială și materială de care dispui e ceva benefic – cu sau fără haine, ideal e ca postura unui om să fie cea naturală, dezinhibată, relaxată.
Desigur asta nu înseamnă că imediat ce temperatura îți permite e de dorit să renunți complet la haine și să începi o revoluție în acest sens. Extremele nu sunt cea mai bună soluție, schimbările de mentalitate se fac într-un ritm destul de lent, așa că pentru toate e necesară o bună doză de răbdare.
În plus, e bine să-ți asumi probabilitatea ca schimbarea să se producă, dar nu neapărat în sensul dorit de tine și că prin urmare e posibil ca hainele să rămână la putere, cu plusurile și cu minusurile lor.
E alegerea fiecăruia ce trend vrea să urmeze, iar dacă majoritatea umblă pe stradă în alt costum decât cel primordial, respectă acest lucru și concretizează-ți convingerile acolo unde ele sunt bine primite: între cei ca tine. Am întâlnit odată un om pe străzile din Barcelona. Umbla complet nud și părea a fi foarte fericit. Probabil că la un moment dat l-au internat pe undeva, nu știu.
Să încalci regulile nu-i un lucru ușor. Poți părea dus cu pluta, mai superficial și mai disponibil sexual, iar pentru o femeie asta înseamnă că trebuie să fie suficient de puternică și de conștientă de propria valoare pentru a trece neafectată pe lângă remarcile și reacțiile pe care o astfel de atitudine le poate stârni majorității. Întotdeauna se pune problema de echilibru și discernământ. Poate că lumea nu e încă pregătită să te vadă nud indiferent de circumstanțe.
Binecunoscuta poveste a lui Andersen despre hainele împăratului poate avea și un înțeles mai subtil, dacă ar fi să-i înlocuiești pe cei doi negustori șireți (care vindeau haine inexistente) cu doi înțelepți care în acest fel voiau să transmită un mesaj mai profund, în stilul învățaților orientali: împăratul gol de sens poate fi de fapt plin de sens, dar pentru ochii orbilor acest sens nu există.
Corpul este vehiculul tău. Un corp sănătos și îngrijit, un corp atletic este întotdeauna un corp frumos, o operă de artă, un templu, indiferent de înzestrarea genetică și de hainele ce-l acoperă sau nu.
Frumusețea derivă din armonie – să știi când să utilizezi anumite lucruri în anumite limite. Cel mai bine observi o mașină Ferrari când trece pe lângă tine nu la viteză maximă, ci în treapta întâi. Atunci vezi frumusețea, potențialul, puterea și în același timp înțelepciunea șoferului de a nu se lăsa copleșit și condus de vehicul, ci de a-l folosi în moduri care sunt exclusiv alegerea lui. Iar el e capabil să facă asta pentru că, deși poate stă complet nud la volan, nu are nici urmă de goliciune interioară.
/ Ligia Pârvulescu – articol publicat în numărul din aprilie al Prăvăliei Culturale: http://pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2016-4.html#11
Rezistența la frumusețe
(instantaneu din filmul “Saving private Ryan”)
E destul de greu să vezi frumusețea printre atâtea lucruri în care ea pare a fi absentă. Evenimentele din Bruxelles sunt cel mai recent exemplu. Unde își mai găsesc locul compasiunea, înțelegerea, iubirea?
Și totuși, de-a lungul istoriei, în ciuda atâtor evenimente nefericite, frumusețea a străbătut timpul. A rezistat.
Evoluția se face prin toate mijloacele, cel puțin atunci când nu ești pregătit să o realizezi doar prin cele plăcute. Pământul e o școală grea, se spune în cărțile de profil. E o școală grea pentru că implică multă suferință pentru a putea merge mai departe. Asta ne-au arătat secolele trecute și asta vor arăta și cele următoare. Ar fi un eveniment fericit ca o schimbare bruscă în ADN-ul speciei noastre să ne trezească mâine la o realitate mai frumoasă.
A te plânge de lipsa frumuseții și a lucrurilor bune nu ajută. Toate războaiele și persecuțiile au fost realizate de un singur agent responsabil: factorul uman. Atâta timp cât nu ești dispus să-ți asumi tu, personal, pentru tine, responsabilitatea propriilor gânduri și acțiuni, nu ai niciun motiv întemeiat să îndrepți degetul spre alții și să-i acuzi că ei n-o fac. Poate că ei au creat un război, iar tu nu, ai putea argumenta. Iar consecințele unui război pot fi dezastruoase, spre deosebire de consecințele pe care le poate crea o lipsă a obiectivității tale cu tine însuți.
Adevărat. Ceea ce însă omiți este faptul că dacă fiecare dintre cei implicați în acel război și-ar fi făcut temele cu el însuși, războiul nu ar mai fi existat. Pentru că nimeni nu ar mai fi putut să pună mâna pe o armă, de orice fel, inclusiv psihică. Ar fi refuzat. Mai mult de atât, nici măcar n-ar fi conceput ideea de a rezolva ceva prin folosirea unei arme.
Străbunicul meu a făcut închisoare în anii ’40 pentru că a refuzat să lupte pe front. L-au acuzat de lașitate și de lipsă de patriotism. L-au acuzat de dezertare. L-au amenințat. Dar el credea în frumusețe. Credea că totul se poate rezolva cu adevărat numai și numai din iubirea cea mai profundă a unui suflet față de celălalt. Așa că nu a cedat. A fost închis timp de patru ani.
Străbunicul meu a fost un idealist. Nu ai cum să nu lupți dacă ești atacat. Nu ai cum să nu te aperi. E adevărat că frumusețea unei flori nu a făcut primăvară, străbunicul meu a făcut închisoare iar războiul și-a urmat cursul.
Întrebarea este ce s-ar fi întâmplat dacă toți, din toate taberele, din toate țările implicate, ar fi realizat exact același lucru pe care l-a realizat el. Și-ar fi dat toți seama că războiul e o prostie. Că industria armamentului e o prostie. Că stâlcirea unor trupuri și a unor minți nu ajută decât unor interese politice și economice. Că majoritatea participanților sunt o masă de manevră a cărei ideal de pace e manipulat prin discursuri despre patriotism și luptă pentru pace. Luptă pentru pace?
În momentul în care o să putem să stăpânim în noi înșine otrava urii, războiul va dispare de la sine. Războiul nu e decât o consecință a mobilării interioare eronate a fiecăruia dintre noi. Realitatea arată simplu: ceea ce e în tine, creezi în exterior.
Eu nu arăt cu degetul spre război. Nu arăt cu degetul spre ceilalți. Arăt cu degetul spre mine și încerc să mă schimb. Este atât de simplu: primul gest al înarmării este să îndrepți degetul spre ceilalți, primul gest al dezarmării e să îndrepți degetul spre tine însuți. Să îndrepți ce e de îndreptat. Dacă e ceva ce poți să faci tu, direct, pentru a schimba lucrurile, asta este. Nu poți controla și nu poți fi responsabil pentru gândurile și faptele altora. Doar pentru ale tale. Dacă te angajezi pe calea asta, te angajezi să duci cea mai dureroasă, adevărată și eficientă revoluție.
Apoi o să ne putem privi cu ochi limpezi, ca și cum ne-am fi trezit dintr-o nebunie profundă și sângeroasă. Este cel mai simplu drum și în același timp cel mai greu.
Să iei “pilula roșie” este sfâșietor. Dar la capătul drumului cuvintele „ură”, „dușman” și „război” vor fi doar niște arhaisme într-un dicționar greu de găsit, pe un raft întunecos, prăfuit și îndepărtat al bibliotecii unei altfel de lumi.
O rană care supurează încontinuu, suspiciunea
foto: The Libertine
O femeie era sigură că bărbatul ei o înșeală cu menajera. Așa că într-o seară îi întinde acestuia o capcană. Îi dă liber pentru week-end menajerei și nu-i spune soțului de schimbarea făcută. Când se duc la culcare, bărbatul spune vechea poveste: „Scuză-mă, draga mea, mă doare stomacul”, și se duce la baie. Femeia fuge repede în patul menajerei și stinge lumina. Bărbatul intră tăcut în cameră și nu mai pierde timpul cu vorbe. După ce termină, în timp ce încă mai gâfâie, soția îi spune: „Nu te așteptai să mă găsești în patul ăsta, nu?” Și aprinde lumina. „Nu, doamnă”, răspunse grădinarul.
Scurt și cuprinzător. Prin sonoritate, cuvântul „suspiciune”, mă duce cu gândul la o rană care supurează încontinuu.
***
Dată cu volumul la maxim, în patologie, suspiciunea devine paranoia. Dar nu vreau să vorbesc despre patologie. Până acolo, suspiciunea accentuată dă naștere confuziei, ce rezultă din nesiguranță. Ești nesigur de ceea ce e real sau nu. Nesiguranța te face să nu mai știi dacă atitudinea ta în diverse situații și față de ceilalți e corectă, corespunde cu realitatea.
În sens invers față de suspiciunea accentuată, absența totală a suspiciunii dă nașterenaivității – cu excepția unei dezvoltări personale avansate (despre asta o să vorbesc puțin mai jos).
Suspiciunea accentuată, precum și lipsa ei totală, ambele având conotații clar negative, pot fi tratate și în mod pozitiv.
Prudența este abordarea pozitivă a suspiciunii accentuate. Este o măsură de siguranță împotriva unui eveniment negativ ce s-ar putea produce într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat.
Absența suspiciunii are ca abordare pozitivă încrederea.
Spre deosebire însă de confuzie și naivitate, prudența și încrederea merg bine împreună și te orientează în coordonatele 3D într-un mod constructiv. Motivul: ambele provin din echilibru, din armonie. Asta fiind și explicația faptului că genereazăechilibru și armonie.
Confuzia și naivitatea au la bază două viziuni opuse asupra fenomenelor exterioare – pesimismul și optimismul.
***
Suspiciunea este o stare generată de o teamă – teama că se întâmplă/se va întâmpla ceva rău pentru tine sau pentru cineva apropiat ție.
Teama de ceva rău provine dintr-o teamă mai profundă, și anume teama de suferință. Nu ți-ar fi frică de ceva rău dacă ai ști că acel ceva nu te-ar afecta, nu te-ar face să suferi într-un fel sau altul. Iar dacă nu te-ar afecta, probabil nici n-ai mai eticheta acel lucru ca fiind rău.
Binele și răul nu sunt realități în sine, ci niște concepte ce definesc percepții asupra realității. Schimbarea percepției schimbă conținutul conceptelor.
Dacă nu consideri o tragedie faptul că altcineva te poate minți, de exemplu, scapi de suspiciune. Schimbare de percepție. Problema nu e a celui care e mințit, ci a celui care minte. „Răul” afectează pe cel care se lasă afectat, iar cel afectat este în primul rând cel care face acel „rău”, chiar dacă poate nu realizează imediat (o situație clasică și clară este cea a geloziei).
În momentul în care-ți știi cu adevărat valoarea (ceea ce presupune o muncă de eliminare a traumelor care au dus la lipsa stimei de sine) nu poți privi decât cu compasiune pe cel care încearcă să-ți facă rău. De multe ori ceea ce tu poți considera un rău intenționat din partea altora nici măcar nu e ceva intenționat. Ca să continui cu primul exemplu, mulți dintre noi mint ca să se apere, nu ca să facă rău. Poate chiar regretă că în această autoapărare iluzorie fac și victime colaterale.
***
Dacă ajungi să înțelegi asta, nu poți simți altceva decât compasiune. Soluția la suspiciune este înțelegerea. Nu e vorba de orice fel de înțelegere. E o înțelegere a celuilalt dublată de empatie. Și nici atât nu este suficient. Dacă te pui în locul celuilalt și îl înțelegi, te identifici cu el. Asta e capcana pe care ți-o întinde empatia și ca să te ferești de ea trebuie să introduci în ecuație și al treilea element – detașarea. Abia o înțelegere dublată de empatie și triplată de detașare duce la o înțelegere cu adevărat conștientă care elimină suspiciunea.
Să ajungi la acest tip de înțelegere poate dura o viață. Sau chiar mai mult :) Și e vorba de mai mult decât despre înțelepciune. E vorba de o înțelegere care are luciditatea unei lame perfect ascuțite, o lamă în acțiune, care nu dă greș – conștiența. E acea stare la care ajungi prin a o lua din nou și din nou de la capăt, prin a alege din nou și din nou să nu renunți, să ai continuu încredere (varianta pozitivă a naivității) că se poate mai bine și mai mult de atât. Ajungi la ea în urma unei dezvoltări personale avansate, situația de excepție despre care vorbeam la început, caz în care absența totală a suspiciunii nu dă naștere naivității.
Naivitatea presupune inconștiență – nu-ți dai seama cu adevărat ce se întâmplă în jurul tău, cu ceilalți și cu tine.
În înțelegere devii perfect conștient. Știi exact ce se întâmplă. Nici în confuzie, nici în naivitate nu ești în contact cu realitatea. În înțelegere – știi, și abia aici își face loc posibilitatea reală de a alege în cunoștință de cauză; iar alegerea este compasiunea(față de tine și față de ceilalți). În momentul în care știi ce și de ce se întâmplă, cunoști oamenii în același timp rapid și în profunzime, înțelegând în paralel mecanismele/traumele care îi fac să reacționeze, nu mai ai cum să îi învinovățești, la fel cum nu te poți supăra pe un câine atunci când te mușcă. Faptul că nu te superi nu înseamnă însă că îl lași să te muște în continuare.
Da Vinci spunea că s-a trezit doar pentru a vedea că toți ceilalți dorm. Aceasta este starea de conștiență: ai ajuns la un nivel de înțelegere a lumii de unde vezi că se poate altceva, că se poate mai mult. Majoritatea își doresc iubire, și asta înțeleg prin „se poate mai mult”. Dar în starea de conștiență, în lipsa oricărei confuzii, naivități și suspiciuni, realizezi că nu iubirea este scopul suprem al existenței. Iubirea este mijlocul prin care existența își atinge scopul. Acesta este evoluția.
/ Ligia Pârvulescu – articol publicat în numărul din martie al Prăvăliei Culturale: http://pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2016-3.html#8
Rămâi cu tine însuți
foto: Luigi + Iango pentru Lui France | Ianuarie 2016
Nu cred să existe cineva care să nu fi simțit măcar o dată în viață ce înseamnă singurătatea. Să rămâi cu tine însuți poate fi cea mai mare teamă (și temă) a ta. Și pe bună dreptate. Ea te duce invariabil într-un teritoriu mâlos-tenebros, care însă, dacă ai curajul să-l parcurgi până la capăt, te aduce la un mal despre care o să spun câte ceva. Pe scurt, e un mal incomparabil cu orice alt loc în care ai ajuns anterior. Și e și normal să fie așa – lucrurile valoroase nu sunt la îndemâna oricui și nimic nu e gratis.
Singurătatea este în același timp, paradoxal, realitate și iluzie.
Este realitate pentru că, în ultimă instanță, la un moment dat, realizezi că indiferent cu cine ieși în oraș, te bagi în pat, polemizezi sau fraternizezi, ești singur. Ești singur într-un mod absolut și înspăimântător. Am trăit singurătatea atât de intens, încât am simțit cum pereții rațiunii cedează sub presiunea nebuniei. Momentul a fost acum ceva vreme, când, într-un anumit context, am crezut că nu mai am mult de parcurs până la propria-mi extincție. După ce totul s-a liniștit, singurătatea a rămas și o port mereu în mine, dar altfel. O purtam și înainte, dar nu o conștientizam. E acea singurătate în mijlocul căreia realizezi că tu și numai tu, singur, de o mie de ori singur, o să-ți întâlnești și o să-ți trăiești propria moarte. Nimeni n-o s-o facă în locul tău. Că se va întâmpla mâine sau peste patruzeci de ani nu știi, dar ai certitudinea că se va întâmpla. Și ai și incertitudinea cu privire la ceea ce urmează sau nu urmează după acel moment. Teama de necunoscut e cea care te face să privești moartea așa cum o faci – sau să n-o privești deloc.
Toți ne dăm seama că vom muri, dar în același timp nu toți suntem conștienți de asta. Mulți ani chiar poți să trăiești cu impresia că ție nu ți se va întâmpla, deși știi bine că nu e așa. Momentele în care rămâi singur în casă, când suni prietenii și nu reușești să dai de ei ca să poți ieși pe undeva, când nu ai un partener, pentru toți sunt momente grele. Pentru că aceste momente te duc exact spre marea singurătate, singurătatea cu m mare – moartea. Nimeni nu vrea să conștientizeze lucruri neplăcute. Sau prea puțini. De unde și refugierea masivă în principiul plăcerii. Toate formele de singurătate sunt o moarte. Și ca să fugi de aici, îți creezi iluzia că nu ești singur: am prieteni, am familie, am un partener, am mai mulți parteneri. Aici intră în discuție diferența dintre a fi și a avea. Vrei să ai pentru că ți-e teamă să fii. Pentru că pentru a fi, înseamnă să realizezi și că nu ești, că mori continuu, ființând în același timp. Ființa neființă. Singurătatea este o experiență care îți activează toate traumele și complexele, încercând prin asta să te ajute să le rezolvi. Iar tu, în loc să le faci față, dai un telefon și ieși în oraș. Sau orice altceva.
Singurătatea e în același timp o iluzie, pentru că de fapt nimeni nu e niciodată singur. Știi, cel puțin la nivel teoretic, dacă nu cumva și practic, că totul este interconectat. Aceste idei au devenit un loc atât de comun, încât te ia căscatul și lehamitea numai ce auzi că suntem toți unul și că totul e energie. Este noua religie, religia mondială, esența care stă de fapt la baza tuturor religiilor. Și, ca orice teorie care ajunge la nivel de religie, deși inițial cuvintele aveau un sens profund și erau simțite la acel nivel, încep să-și piardă semnificația, să fie golite de sens. Energie, iubire etc. Dar dacă ai experiența respectivă, dacă ai privilegiul de a o trăi pur și simplu, cuvintele respective n-o să fie niciodată seci pentru tine.
Pentru că tu nu doar știi. Tu trăiești, tu ești acele lucruri. Iar asta e diferența imensă, rară și esențială. Pentru tine singurătatea e o iluzie, nu o realitate. Cum să te simți singur când știi-simți că inclusiv tot ce-ți trece prin cap nu e ceva privat și că pereții cutiei craniene îți rezervă doar o intimitate iluzorie? Precum cea a copiilor care își fac în casă un cort de pături și vorbesc la adăpostul lui, fiind convinși că nici adulții și nici altcineva nu-i aude. Da, în vârsta universului, în casa lui, noi și gândurile noastre nu suntem decât niște copii vorbind sub un cort de pături. Când nu doar știi, dar și simți că nimic din ce-i al tău nu-i al tău, și că ești o albie prin care curge un râu de gânduri și de viață, care seacă și se umple din corp în corp, în văzul întregii lumi, fără rușine, teamă sau intimitate, cum să te simți singur? Când trăiești așa, singurătatea e o iluzie, iar realitatea cu totul alta.
Cine reușește să ajungă la realitate o face de regulă trecând prin infernul iluziei singurătății, considerând-o pe aceasta ca realitate. Singurătatea este terenul mărăcinos care, dacă-l străbați cu tenacitate și curaj, smulgând bucăți din tine pentru a înainta, te aduce la acel mal paradisiac despre care vorbeam la început – pe tine reîntregit cu acele părți pierdute și regăsite, refăcute, reînnoite, reinterpretate, îmbogățite. Acel mal paradisiac este adevărata realitate și se numește solitudine.
Când oamenii ajung la solitudine pot fi catalogați în public ca ciudați și în particular (cu rare excepții și în public) ca oameni deosebiți. Sunt acei oameni pe care tragediile de pe scena lumii îi ating și îi impresionează într-un mod atât de subtil și atât de cu totul altfel, încât din exterior par complet rupți de emoțiile și sentimentele mișcărilor de masă. Ei au ajuns să-și explice mersul lumii extrem de diferit de cum îl vede majoritatea, și din această cauză pot părea celor care încă nu au curajul să-și înfrunte propria singurătate, propriii demoni, ca lipsiți de suflet.
Sunt lucruri pe care nu ai cum să le explici, pentru că știi că ceilalți percep din punctul de evoluție în care sunt ei, iar asta e ceea ce face să funcționeze mașinăria perfect unsă a lumilor.
Când vorbești din solitudine cuiva care e încă în singurătate, nu ai cum să fii înțeles. El percepe solitudinea și singurătatea ca fiind același lucru. Poți doar eventual să-i spui „îți înțeleg lupta, pentru că am dat-o și eu și m-am chinuit ca și tine”. Vei primi fie o privire recunoscătoare pentru empatia pe care tocmai ai manifestat-o, fie o replică sau o privire care vrea să spună „n-ai de unde să știi prin ce trec eu, las-o baltă”. Ambele reacții nu vor schimba nimic în sufletul celui care se află în solitudine. El a ajuns deja la conștientizarea faptului că e doar o albie prin care curge lumea. Și nu mai ia lucrurile personal. El doar se bucură de faptul că e acea albie.
Singurătatea nu există. Există iluzia singurătății și o stare creată de această iluzie; iar starea este cât se poate de reală pentru cel care o traversează. Singurătatea este lupta cu demonii proprii, „noaptea întunecată a sufletului” din care apar diamante. Când două astfel de diamante, doi oameni aflați în starea de solitudine se întâlnesc, relația dintre ei nu se naște din teama de singurătate, pentru că ei deja apreciază momentele în care sunt cu ei înșiși. Și acceptă ființa și libertatea celuilalt, o onorează și realizează o cale în care fiecare oferă și fiecare primește. Ei pur și simplu își modulează propria armonie după a celuilalt, creând împreună o melodie nouă, mai bogată și mai profundă.
Solitudinea oferă acea libertate spre care tindem toți. Unii au ajuns la ea, unii sunt pe drum, în diferite etape, alții se pregătesc de drum, alții încă nici nu știu că au un drum de făcut. Dar se pregătesc să afle.
/ Ligia Pârvulescu – articol publicat în numărul din decembrie al Prăvăliei Culturale http://pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2015-12.html#18
| DEZVOLTARE PERSONALĂ | 