Un Rege-Zeu este asasinat, iar Imperiumul riscă să se prăbușească într-un război civil. Pentru a salva ordinea, comandantul Jarrus Yantris declanșează o succesiune de crime calculate, un ritual ancestral și o serie de alegeri care transformă stabilitatea într-o atrocitate absolută. Povestirea este o explorare necruțătoare a puterii, a compromisului moral și a prețului „binelui necesar”, unde granița dintre monstru și salvator devine imposibil de distins.
I. Descoperirea
Jarrus Yantris găsi corpul la a treia oră după miezul nopții. Regele-Zeu Darrian zăcea pe dalele de marmură din camera sa privată, cu ochii spre tavan și gura întredeschisă într-o expresie de surpriză înghețată. Sângele, acel sânge sacru care susținuse Pacea Solemnă timp de o sută cincizeci și doi de ani, formase o baltă lipicioasă sub tâmpla stângă, deja închegându-se pe margini.
Jarrus îngenunche lângă corp si începu să-l examineze. Apoi văzu: un cui lung, subțire, introdus prin urechea dreaptă direct în creier. Cineva intrase în apartamentele regale, lovise o singură dată cu precizie chirurgicală și plecase. La plecare, asasinul nici nu se mai chinuise să închidă ușa camerei.
– Prin Sânge și Foc, Comandant Jarrus!
– Pentru Pace, pentru Ordine, Căpitane! Ai ajuns repede.
Gundar Albak, al doilea în comanda Gărzii, un bărbat cu fața arsă de vânturile teritoriilor sudice, stătea în prag, răsuflând din greu.
– Cum am primit mesajul am lăsat toate deoparte și am fugit încoace. Cât de rău e?
– Destul. E mort. De aproximativ două ore. Asasinat profesionist. În stilul școlii melaneze. Nici măcar n-a încercat să-și mascheze apartenența.
– Un mesaj clar din partea lui Tassal, nu?
– E posibil. Dacă vrea să arate că nu-i e frică.
– Are nordul de partea sa. E un atu de necontestat.
– Da, greșeala regelui că l-a lăsat prea liber. Oricum, trebuie să procedăm cu precauție maximă. Nimeni nu trebuie să vadă sau să știe deocamdată.
Gundar închise ușa în urma sa și intră. Jarrus se întoarse spre fereastra îngustă care dădea spre curtea interioară. Jos, torțele ardeau în formațiile lor geometrice, mărginind aleile, așa cum ardeau în fiecare noapte de o mie de ani, timp în care ordinea și pacea fuseseră menținute printr-o teroare absolută, atât de omniprezentă încât devenise invizibilă.
– Ritualul cere zece zile de pregătire. Dar candidatul trebuie identificat în primele șaptezeci și două de ore, altfel corpul regelui devine nefolositor. Sângele se degradează.
– Darrian nu a anunțat public niciun succesor.
Yantris știa asta. Regele-Zeu fusese paranoic în ultimii ani, crescându-și neîncrederea ca pe o tumoare malignă în suflet.
– Trebuie să fi lăsat instrucțiuni în jurnalul său.
Găsiră tableta după o oră de căutare, ascunsă într-o nișă din spatele altarului privat. Era din piatră neagră, gravată cu simboluri care străluceau slab în întuneric. Cuvintele erau simple, brutale în claritatea lor:
„Eredian, fiul bastard al concubinei Mira, din provincia de vest. Neexperimentat. Singurul necorupt.”
– Eredian.
Căpitanul pronunță numele ca pe o blasfemie.
– Băiatul acela slab care a fost trimis la templu când era copil? Are douăzeci și unu de ani. Nu știe nimic despre conducere, despre putere.
– Exact de aceea l-a ales. Darrian credea că nevinovăția poate fi transformată în forță. Că cineva necorupt de intrigile palatului ar putea fi modelat în… altceva.
– Un pion.
– Nu, un vas. Gol și gata să fie umplut.
Albak privea spre ușă, calculând.
– Ceilalți nu știu de hotărârea regelui, zic de cei treisprezece copii legitimi. Vor presupune că au șanse egale.
– Și vor începe să se ucidă între ei. E inevitabil.
Gundar scuipă.
– Câini lăsați să se sfâșie pentru o bucată de carne. Trebuie să-l aducem pe Eredian aici. Acum!
– Nu. Mai întâi trebuie să-i eliminăm pe ceilalți. Dacă îl aducem prea devreme, devine țintă. Iar noi trebuie să menținem iluzia că Regele este doar bolnav. Indispus, cel puțin pentru câteva zile.
– Pentru zece zile ar fi ideal.
– Asta n-are cum să se întâmple. Miza este mult prea mare. Tassal va disemina această informație în mod sigur.
Albak tăcu pentru o clipă. Apoi spuse aproape în șoaptă:
– Vrei să-i omorâm noi, Ordinul, nu? Pe toți treisprezece.
Nu era o întrebare.
– Este singura cale. Dacă îi lăsăm să se lupte între ei, vor crea haos. Curteni, generali, preoți, toți vor începe să facă grupuri de interese. Trebuie acționat cât mai rapid. Azi, mâine și poimâine. Maxim. Eu mă voi ocupa de cei doi din palat.
Gundar puse mâna pe mânerul ușii.
– Ești sigur că e bine așa, că poți face asta? Ei sunt încă sângele Regelui, au drepturi divine.
Jarrus se întoarse și, pentru prima dată în zece ani, Gundar văzu ceva în ochii comandantului său care semăna cu emoție.
– Pot face orice pentru siguranța instituției. Este ceea ce sunt. Este tot ce mai sunt. Trimite mesajele către ceilalți de prin teritorii. Vezi care sunt cei mai aproape de copii, să nu piardă timpul, trebuie să fim cât mai rapizi.
Gundar privi harta Imperiumului întinsă pe masa de lucru. Degetul lui se opri asupra regiunilor nordice, acolo unde teritoriul lui Tassal era marcat cu cerneală roșie.
– Și ducele? Tassal a plătit asasinul, a pus totul la cale. Dacă executăm copiii pentru trădare prin sânge, ce facem cu trădătorul real?
Jarrus urmări traseul degetului. Nordul. La treizeci de zile călare, prin teritoriu ostil, peste munții Mithrax.
– Tassal s-a mutat acum în fortăreața Dargon Altera, mai mult ca sigur. Ziduri de patruzeci de picioare. Garnizoană de trei mii de oameni. Provizii pentru doi ani de asediu. Se așteaptă să vină pedeapsa.
– Atunci ce facem?
Jarrus tăcu lung. Când vorbi, vocea lui era plată, fără emoție.
– Îl scot din calcul.
– Adică?
– Adică accept că nu pot să-l ating. Nu acum. Nu în următorii ani. Așa că fac ce face el: construiesc cu răbdare.
– Asta nu este justiție! Îl lăsăm să trăiască ca și cum n-ar fi făcut nimic?
– Îl las să creadă că a câștigat. Îi executăm pe copiii Regelui, consolidez puterea și stabilizez Imperiumul.
Gundar dădu din cap și începu să ruleze harta.
– Atunci să trecem la treburile pe care le putem controla. Restul va veni când va veni.
II. Execuțiile
Prima fu Astara, fiica cea mare, o femeie de treizeci și doi de ani cu trei copii și o rețea de aliați care se întindea prin tot Imperiumul. Comandantul o găsi în grădinile ei private, dictând scrisori către generalii din provincii. Nu pierduse timp, mirosea deja sângele.
– Comandant Jarrus!
Zâmbi când îl văzu, un zâmbet calculat pentru a părea cald, dar ochii rămăseseră reci.
– Ce surpriză plăcută. Tatăl meu se simte mai bine?
Garda personală, patru bărbați în armură neagră, se poziționă automat în jurul ei, mâinile deplasându-se spre mânerele săbiilor.
– Regele-Zeu se odihnește. Din păcate, am venit cu alte vești.
Zâmbetul ei slăbi.
– Alte vești?
– Ai fost acuzată de erezie. Conspirație împotriva tronului. Contacte cu elemente rebele din provinciile de sud. Trafic de carne vie. Ritual neautorizat de sânge.
– Ce? Asta este absurd! Eu sunt fiica Regelui!
– Ești o eretică. Avem dovezi. Scrisori codificate. Transferuri de aur către instigatori.
Gărzile căzură deodată, lovite de săgeți cu vârfuri înmuiate în otravă rapidă, arcașii lui Jarrus fuseseră poziționați în copacii din jur de peste o oră. Fură cuprinși rapid de convulsii, apoi o spumă verzuie începu să le iasă din gură.
Astara se uită calmă la corpurile lor, apoi la bărbatul pe care îl știa de o viață și care, dintr-odată, devenise ceva ce nu se așteptase niciodată.
– Cine te-a pus să faci asta? Tata? Sau m-ai vândut?
– Nu am vândut nimic. Îndeplinesc o funcție.
– Funcția de a ucide copiii Regelui?
– Funcția de a menține Pacea. De a întrerupe curgerea sângelui înainte să devină potop.
– Tu ești cel care varsă sângele!
– Da. Dar îl vărs cu precizie și eficacitate!
O ucise rapid, o lovitură la baza gâtului care îi tăie arterele înainte ca ea să poată țipa. Corpul căzu între trandafirii care tocmai înfloreau, sângele contrastând violent cu petalele albe.
Al doilea fu Kyros, fiul de douăzeci și șapte de ani, comandant militar de elită cu trei campanii victorioase în regiunile deșertice din est. El nu mai încercă să se prefacă șocat la vederea lui Jarrus.
– M-am întrebat când vei ajunge la mine. Astara a dispărut azi-dimineață. Presupun că nu mai respiră.
– Presupui corect. Florile ei beau din ea chiar acum.
– Și acum, eu. Pentru ce crimă imaginară?
– Conspirație. Trasarea de lovituri de stat. Contacte cu magi interziși.
– Nimic din toate astea nu e adevărat.
– Totul este adevărat dacă EU am suficiente dovezi. Și le am. Semnate, sigilate, cu amprentele tale pe ele.
Kyros făcu un pas înainte, cuțitul în mână.
– Hai să facem o înțelegere. Eu renunț la orice pretenție la tron. Mă retrag în est, la moșia mea. Dispar din politică. Nici nu mă voi mai întoarce în capitală. Tu câștigi un inamic mai puțin, eu câștig viața.
– Nu funcționează așa. Cât timp exiști, ești o amenințare. Un simbol pentru cei nemulțumiți. Un om în jurul căruia se poate construi o rebeliune.
– Atunci exilează-mă! Trimite-mă dincolo de mare, în coloniile din sud! Oriunde! Doar nu mă ucide pentru ceva ce n-am făcut!
– Nu te ucid pentru ceva ce ai făcut. Te ucid pentru ceva ce AI PUTEA face.
Kyros îl privi lung, apoi râse, un sunet fără umor.
– Tu nu ești om. Ești o unealtă. O mașină construită să execute ordine fără să pună întrebări.
– Da. Și de aceea sunt util.
Lupta fu scurtă și brutală. Kyros era antrenat, rapid, periculos. Dar comandantul fusese cel care îl antrenase. Știa fiecare mișcare, fiecare reflex. Știa exact unde să lovească pentru a paraliza, apoi pentru a ucide.
Corpul lui Kyros se prăbuși pe harta Imperiumului, sângele răspândindu-se peste teritoriile pe care le cucerise, peste orașe pe care le apărase.
În a șaptea zi, ultimul copil căzu. Treisprezece execuții în șapte zile. Treisprezece corpuri aruncate în gropi comune, treisprezece familii șterse din istorie.
III. Revelația
În a opta zi, Gundar veni cu o căruță acoperită:
– Eredian a ajuns. Este în camerele de dedesubt.
Jarrus coborî prin labirintul de tuneluri care șerpuiau pe sub palat, pe scări înguste tăiate în piatră neagră; aerul devenea din ce în ce mai rece, mai îmbâcsit. Mirosea a mucegai vechi și ceva mai rău, o dulceață subtilă care sugera descompunere veche.
Eredian stătea pe o bancă de piatră, cu mâinile în poală. Era un bărbat tânăr, deși părea mai fragil decât vârsta lui, cu ochi mari, căprui, și păr des, negru.
– Tu ești Jarrus? Vocea lui era mai fermă decât se așteptase Yantris. Mi-au spus că tatăl meu… că Regele este mort.
– Așa este.
– Și eu sunt ales să-i iau locul. De ce?
Întrebarea îl prinse pe comandant nepregătit.
– Pentru că așa a decis Regele-Zeu.
– Nu. De ce eu? Am fost îndepărtat de casa unde locuia mama când aveam paisprezece ani. Am trăit în templu. Nu știu nimic despre conducere. Sunt alții mult mai calificați.
– Erau. Nu mai sunt. Au dispărut ca fumul în vânt.
Eredian îl privi lung, ochii lărgindu-se încet.
– I-ai ucis. Pe toți. Pe fiecare dintre frații și surorile mele.
– Da.
– De ce?
– Pentru că altfel ar fi început un război civil care ar fi distrus Imperiumul. Ar fi murit milioane în loc de treisprezece.
– Și asta ar fi fost mai rău decât crimă în masă?
– Semnificativ mai rău. Moartea în cantitate mare devine abstractă. Incontrolabilă. Măcar așa, eu am controlat cine moare.
Eredian râse, un sunet fără umor.
– Ești sincer. Măcar atât. Spune-mi, Comandant Jarrus, crezi cu adevărat în ce faci? În sistemul acesta? Sau te-ai născut în el și n-ai avut niciodată alegerea să-l pui la îndoială?
– Alegerile sunt o iluzie. Există doar funcții, roluri. Eu am ales să-mi îndeplinesc rolul perfect.
– Chiar dacă rolul tău este să fii monstru?
– Monștrii sunt necesari. Cineva trebuie să facă lucrurile pe care alții nu le pot face.
Vocea lui se frânse aproape imperceptibil.
Eredian se ridică.
– Vreau să văd ce înseamnă ritualul. Înainte să accept. Vreau să știu exact ce presupune.
IV. Adevărul
Jarrus îl conduse prin tuneluri care păreau din ce în ce mai vechi, pereții trecând de la piatră cizelată la rocă brută. Torțele ardeau cu o flacără verzuie. Eredian mergea în tăcere. Ajunseră în cele din urmă la o ușă masivă de bronz, acoperită cu rune. Jarrus o împinse. Ușa se deschise, dezvăluind o cameră vastă, mult mai mare decât orice sală din palatul de sus.
Era un osuar. Pereții fuseseră căptușiți cu cranii, mii, zeci de mii, aranjate în formațiuni geometrice, fiecare craniu privind spre interior cu orbite goale. Podeaua era acoperită cu oase lungi, femururi, tibii, oase de la brațe, toate de o culoare gălbuie, spre maro. În centru, un altar de piatră neagră, ornat extrem de detaliat cu simboluri fără înțeles pentru tânăr.
– Bun venit în inima Imperiumului, spuse Jarrus, vocea lui răsunând ciudat în spațiul vast. Aici se naște fiecare Rege-Zeu. Aici se consumă prețul puterii.
– Câți? reuși să șoptească Eredian. Câți au murit aici?
– Treizeci și șapte de Regi-Zeu într-un mileniu. Fiecare a avut nevoie de o mie de suflete pentru a absorbi puterea. Fă calculul.
Deasupra altarului, suspendat de lanțuri groase de argint, atârna un corp mumificat. Era îmbrăcat în veșminte regale, deși pielea și carnea se uscaseră până când doar scheletul mai rămăsese vizibil. Ochii fuseseră înlocuiți cu pietre prețioase roșii, care străluceau în lumina torțelor. Eredian își recunoscu tatăl după inel, un inel masiv de aur cu simbolul imperial.
– O mie? șopti el. O mie de copii pentru fiecare ritual?
– Da. Puterea nu vine din nimic. Vine din transfer. Din absorbție. Din rafinarea a o mie de suflete într-unul singur, concentrat, divin.
– Și tu… tu vrei să fac asta? Să ucid o mie de copii pentru a deveni… ce? Un tiran cu sânge pe mâini?
– Un conducător cu puterea de a menține Pacea pentru încă un secol sau două.
– Pace? Eredian râse, un sunet tăios, isteric. Asta nu este Pace! Este teroare! Este genocid ritualizat! Este…
– Funcțional, îl întrerupse Jarrus. E un sistem funcțional. În ultimul secol și jumătate, nu a fost niciun război major. Nicio foamete în masă. Nicio ciumă care să decimeze provinciile. Comerțul funcționează. Drumurile sunt sigure. Copiii cresc și devin adulți. Ordinea este menținută. Prețul este… considerabil. Dar alternativa este haos complet.
– Alternativa este Libertate!
– Libertatea fără ordine este anarhie. Și, în anarhie, cei slabi sunt primii care mor.
Eredian se apropie de altar.
– Și totuși continuă. Generație după generație. De ce?
Jarrus nu răspunse imediat.
– Pentru că fiecare crede că poate face diferit. Fiecare intră cu idealuri, cu planuri de reformă, cu viziuni despre cum să schimbe sistemul din interior. Și fiecare realizează, după primul an, că orice schimbare duce la instabilitate. Că orice deviere de la tradiție deschide calea pentru rebeliune. Așa că fiecare capitulează. Fiecare devine exact ca precedentul. Ciclul continuă.
– Asta te face mai bun? Că nu te bucuri când îi ucizi?
– Nu, dar mă face mai puțin rău. Și în lumea asta, „mai puțin rău” este cel mai mult la care putem aspira.
Eredian se apropie de altar, privind corpul mumificat. Nu simțea nimic – nici durere, nici furie. Doar un gol vast.
– Și dacă voi încerca sa schimb sistemul din interior, odată ce voi ajunge rege?
– Poți sa încerci, dar vei vedea ca nu e așa de simplu.
V. Ritualul
O mie de suflete.
Le adunară în cinci zile, copii din orfelinate de stat, din provincii sărace, din familii care nu puteau să protesteze sau fuseseră prea înfometate pentru a refuza aurul. Unii fuseseră vânduți de părinți pentru o pâine și un sac de orez. Alții luați cu forța, smulși din brațele mamelor.
Îi aduceau în grupuri, legați în lanțuri, mișcându-se prin tunelurile înguste ca un șarpe lung de carne.
„Prin Sânge și Foc. Pentru Ordine. Pentru Pace. ”
Cuvintele deveniseră o mantră, repetată într-un mod automat, pierzându-și efectul.
Ritualul începu în zorii zilei a zecea. Eredian stătea la altar, dezbrăcat până la brâu, corpul lui fusese acoperit cu runele pe care Torien le pictase cu sânge de taur negru. Fiecare simbol ardea ușor, ca și cum pielea fierbea. În fața lui, într-o cană de cristal negru, era sângele Regelui-Zeu Darrian, încă proaspăt prin magie, strălucind slab cu o lumină roșie-aurie. Jarrus si Gundar stăteau deoparte, supervizând evenimentul.
În jur, legați în cătușe, stăteau cei o mie de copii de la cinci la doisprezece ani, plângând, țipând, unii prea șocați pentru a scoate vreun sunet.
Eredian încerca să nu-i privească, să se uite în altă parte, să-și ia gândul de la ei, dar nu putea.
– Ești pregătit, îl întrebă Jarrus, întorcându-se spre el.
– Vorbești serios? Pentru așa ceva nimeni nu cred ca poate fi „pregătit” vreodată. Dar voi face ce este necesar.
Yantris se întoarse spre altar.
– Torien. Începe.
Magul-Șef ridică mâinile. Runele de pe podea începură să strălucească, mai întâi slab, apoi din ce în ce mai intens, până când lumina deveni orbitor de puternică. O incantație umplu camera, ca o vibrație care părea să taie direct în măduva oaselor. Era sunetul universului desfăcându-se, al realității răsucite în forme nenaturale.
Eredian se prăbuși brusc, începând să se contorsioneze violent pe dalele reci, cu o spumă galbenă curgându-i pe la colțurile gurii. Torien se repezi la el si încercă să-l stabilizeze, să-i deschidă gura, să facă orice ar fi putut să stopeze convulsiile. Încercă fiecare antidot pe care-l cunoștea, fiecare ritual de vindecare învățat în deceniile petrecute ca mare preot. Dar nu era nimic de făcut. În două minute, Eredian era mort, cu ochii privind în gol, cu corpul încă tremurând ușor din zbaterile finale ale sistemului nervos.
Jarrus și căpitanul se apropiaseră, dar îl lăsaseră pe mag să-și facă treaba. Torien se uita disperat la ei:
– Mai avem opt ore! Dacă nu se face ritualul până atunci, sângele regelui putrezește. Puterea se pierde.
Jarrus privi corpul lui Eredian întins pe piatră, apoi spre copiii legați lângă perete, ochii lor mari de teroare reflectând lumina torțelor. Gândul îi veni instantaneu, clar și rece ca gheața.
– Eu voi bea sângele, spuse el încet.
Gundar trase cadavrul deoparte.
– Comandantul este singura opțiune, clar.
Jarrus îl privi pe Torien fix, fără să clipească.
– Începe ritualul. Acum.
Sângele ardea pe limbă precum metalul topit. Durerea explodă în creier, o mie de voci urlând simultan în mintea lui. Jarrus încercă să țipe, dar gâtul i se strânse, mușchii refuzând să răspundă. Amintiri care nu erau ale lui se revărsară prin conștiință: bătălii în deșerturi de nisip roșu, tratate semnate în sălile de marmură, tradiții transmise în șoaptă de la tată la fiu, crime comise în întunericul nopții, decizii care schimbaseră destinul imperiului. Treizeci și șapte de regi, o mie de ani de istorie comprimată în câteva secunde de agonie pură.
Văzu prin ochii lui Aldris cum deschidea pentru prima dată Poarta de Piatră din capitală. Simți prin mâinile lui Torvald greutatea spadei în bătălia de la Râul Roșu. Auzi prin urechile lui Murius plânsul propriului său fiu când îl condamna la moarte pentru trădare. Fiecare rege lăsa o amprentă, o cicatrice în suflet, până când Jarrus nu mai știa unde se termină el și unde încep ceilalți.
Dar printre acele voci, printre acele amintiri, mai era ceva. O prezență. Străină. Rece. Conștientă. Și veche. Atât de veche încât timpul își pierdea sensul.
– Interesant, șuieră vocea în mintea lui, ca un șarpe alunecând prin iarba uscată. Nu mă așteptam la tine… comandante.
Jarrus încercă să răspundă, dar nu-și putea controla propria voce. Corpul îi ardea, transformându-se. Simțea oasele întărindu-se, mușchii crescând, simțurile ascuțindu-se până când putea auzi bătăile inimilor celor prezenți în cameră, putea mirosi frica lor ca pe un miros acru și persistent.
– Ce ești tu? reuși să gândească, strângând cuvintele în mintea lui ca pe niște pietre prețioase.
– Stăpânul tău, răspunse vocea.
Yantris leșină, fără să înțeleagă cu adevărat ce însemnau acele cuvinte.
În zilele, săptămânile ce urmară, pe măsură ce corpul lui Jarrus se adapta puterii, entitatea i se dezvălui treptat. Conversațiile lor aveau loc la ore ciudate, la miezul nopții, când Jarrus se trezea brusc din vise care nu erau ale lui, sau la prânz, când privea pe fereastră și gândurile i se întrerupeau de o voce care nu era a sa.
Se numea Vorathos. Era conștiință pură, dintr-o dimensiune unde materia și energia urmau legi diferite, o lume unde timpul curgea în spirale. Călătorea pe linii de forță gravitațională între stele, explorând Universul până când, cu o mie de ani în urmă, ceva se întâmplase. O fisură în țesătura realității, o cicatrice în spațiu-timp cauzată de o catastrofă pe care Vorathos n-o putea explica în termeni pe care Jarrus să-i înțeleagă. Căzuse prin acea fisură, în lumea lor fizică, și formele lui energetice se dezintegraseră la contactul cu dimensiunea materială.
– Aici sunt invalid, îi explică Vorathos într-o noapte, vocea lui răsunând în mintea lui Jarrus în timp ce acesta privea luna prin fereastră. Orb. Surd. Fără simțuri în dimensiunea voastră materială. Eram paralizat. L-am găsit pe Aldris, primul rege, rătăcind prin pustiul din nord, aproape mort de sete. I-am oferit putere în schimbul găzduirii. Prin el VEDEAM. SIMȚEAM. Pentru prima dată în luni de agonie, existam din nou.
Fiecare rege, îi spuse, fusese controlat. Subtil, la început. Sugestii în vise, mici impulsuri care păreau instincte proprii. Dar, cu timpul, controlul devenea total. Fiecare credea că deține puterea, dar de fapt era doar un vas, o marionetă mișcată de fire invizibile. Când un rege murea, Vorathos avea zece zile să găsească gazdă nouă, ca să nu o ia de la capăt cu preluarea controlului în noua gazdă.
– Și sufletele copiilor? întrebă Jarrus. De ce copiii?
– Știu că voi considerați ceea ce fac eu drept oribil, dar nu este așa. Este doar percepția voastră greșită asupra realității, din cauza lipsei de cunoștințe științifice. Eu am nevoie ca să mă întorc de unde am venit. Nu mai pot rămâne aici prea mult timp. Acele suflete sunt ancora care permite transferul. Energia lor creează un pod între gazdă și conștiință, pe care eu o înmagazinez. În nord, de o mie de ani, construiesc drumul înapoi. Muncitori care nu înțeleg ce construiesc și magi care cred că servesc imperiul. Încă două-trei mii de ani și aparatul e gata. O praștie cosmică ce mă va arunca înapoi pe traiectoria dimensională corectă, spre casa mea.
Într-o zi, încercând să-și mai ia gândul de la treburile curente și să se mai dezmorțească, Yantris începu să frunzărească prin cărțile din biblioteca privată. Îngropat sub tomuri de legi vechi, Jarrus găsi jurnalul secret al lui Darrian ascuns în biblioteca privată.
„Vocea din mine nu știe că am descoperit-o. Crede că dorm când, de fapt, ascult. Crede că sunt slab când, de fapt, rezist. L-am trimis pe Eredian la templu, magii de acolo cunosc ritualuri de protecție mentală, tehnici vechi care pot fortifica sufletul împotriva intruziunii. Dacă devine rege și rezistă entității, o putem distruge. Putem fi, în sfârșit, liberi.
Tassal cunoaște adevărul. Familia lui păzește secretul de generații. Sunt paznici, observatori trimiși de ordinul magic din est. Au văzut ce se construiește în nord. Au înțeles. Ce-i acolo nu e pentru imperiu. E pentru Ea. Pentru Voce. Pentru monstrul care ne conduce de o mie de ani.
Simt că slăbesc. Entitatea devine suspicioasă. Trebuie să fiu mai atent.”
Gundar fu executat în a treia săptămână a domniei lui Jarrus, în piața centrală, în fața a o mie de martori. Înainte să moară, legat pe eșafod cu mâinile legate la spate, se confesă în fața mulțimii adunate:
– L-am otrăvit pe Eredian. Dacă devenea rege și rezista entității, puterea dispărea. Imperiumul se prăbușea în haos, provinciile se revoltau, armatele se dezbinau. Am ales sacrificiul.
Jarrus îl privi din scaunul său înalt, în care stătuseră de-a lungul veacurilor toți ceilalți regi, fără să vorbească. Înțelegea. Și asta era cel mai îngrozitor lucru, că înțelegea perfect logica lui Albak.
Vorathos devenise esențial pentru bunul mers al societății. Controlul era subtil, aproape imperceptibil, dar eficace. La fel era și cu Jarrus: un gând uitat, o distragere în momentul crucial, picioare care se întorc fără voie spre palat. Dar Jarrus învățase să profite de momentele când entitatea dormea, dacă se putea numi somn acea stare ciudată când prezența din mintea lui se retrăgea, devenea vagă, diluată.
În acele momente scria mesaje criptate, folosind un cod învățat din amintirile lui Murius, un rege paranoic care nu se încredea în nimeni. Mesajele ajunseră la Tassal prin curierii obișnuiți, ascunse în rapoarte banale despre recoltă și taxe.
„Știu tot. Știu cine ești. Știu ce este în nord. Distruge fabrica. Indiferent de cost.”
Răspunsul veni după o lună, scris cu aceeași precauție:
„Dacă o distrug, entitatea rămâne în tine pentru totdeauna. Fără aparat, nu mai poate pleca. Vei fi prizonierul ei până la sfârșitul zilelor, la fel și noi. Sigur vrei asta?”
Jarrus scrise înapoi:
„Știu. Dar va muri în cele din urmă. Prefer să fiu închisoare decât să fiu complice. Fă-o. Te rog. Nu merită nimic bun.”
Durerea explodă în mintea lui Jarrus într-o dimineață de primăvară, atât de violentă încât căzu din scaun în timpul unei întâlniri cu consilierii. Vorathos urla în conștiința lui, pierzându-și pentru prima dată controlul complet, un țipăt cosmic de furie și disperare.
– NORDUL! FABRICA! CE AI FĂCUT?! CE AI FĂCUT NENOROCITULE?! AI DISTRUS TOTUL!
Jarrus se ridică tremurând, cu sânge curgându-i din nas și urechi. Consilierii se ridicară alarmați, dar el îi împinse deoparte.
– Plecați. Toți. ACUM.
Rămase singur în sală, tremurând, în timp ce Vorathos se dezlănțuia în mintea lui.
Tassal și o sută de soldați coborâseră kilometri prin tunelurile săpate în munte, urmând hărți vechi și indicații primite de la călugări rebeli. Camera în care ajunseră era vastă, cu pereți din cristale care pulsau ca niște organe vii, emițând o lumină albăstruie palidă. Aerul însuși părea gros, vâscos, greu de respirat. În centru stătea aparatul. O sferă de douăzeci de metri diametru, rotindu-se încet, pâlpâind ca o inimă gigantică.
Tassal privi aparatul lung, apoi își întoarse privirea spre soldați.
– Plasați explozibilul. Peste tot. Când detonăm, această cameră trebuie să se prăbușească, să strivească… facerea asta.
Când totul fu gata, Tassal scoase toți soldații afară, la distanță sigură. Apoi apăsă detonatorul.
Sfera implodă, apoi energia se răspândi ca o undă. Un val psihic, cu o energie de puterea și pe frecvența celor treizeci și șapte de mii de suflete, se revărsară peste lume ca un potop invizibil. Oricine fu atins de undă, sufletul îi fu suflat din corp. Tassal și soldații căzură instantaneu, la fel și restul Imperiumului. Fără durere fizică. Corpul rămânea intact, dar gol înăuntru, o păpușă de carne fără nimic în spatele ochilor.
Unda se răspândi mai repede decât orice veste. Nimeni nu apucase să-și dea seama că se întâmpla ceva. Cincizeci de milioane de oameni: femei în mijlocul pregătirii cinei, copii în timp ce se jucau, bătrâni pe patul de moarte. Păsările cădeau din cer ca o ploaie neagră, animalele se prăbușeau ca fulgerate.
Jarrus avusese timp să-și revină și stătea în turn, privind capitala murind sub ochii lui. Torien căzu lângă el, la mijlocul unei propoziții, cu ochii încă deschiși, cu fața încremenită într-o expresie de confuzie blândă.
– DE CE?! urlă Vorathos în mintea lui, vocea spartă de furie și disperare. I-AI OMORAT PE TOTI! DE CE AI FĂCUT ASTA?!
– N-am știut! Comandantul închise ochii. Nu credeam că va avea așa un efect!
– Eu am omorât câteva zeci de mii, că așa îmi tot spui, dar tu… tu ai omorât zeci de milioane!
Vorathos aproape că râdea.
– Îți dai seama de absurditatea situației, nu?
– Cineva trebuia să facă asta, răspunse Jarrus în gol, vocea răsunând straniu în turnul pustiu. Pentru că ai transformat o lume întreagă într-o închisoare pentru visul tău de libertate.
– Păi și ăsta-i prețul?
– Acum, dacă stau să mă gândesc…
– Așa rezolvi tu problemele? Le îngropi rapid și gata?
– E prea târziu pentru orice, nu?
– Da, este! Dar eu te protejez acum! Îți dau putere! Suntem legați pentru totdeauna!
– Știu. De asta am făcut-o, de fapt. Acum ești la fel de prizonier ca și mine. La fel de singur. La fel de condamnat. După ce o să mor eu, tu o să mai trăiești orb și surd, până o să mori și tu.
– O, cineva are gândire pe termen lung.
Anii trecură. Zece. Treizeci.
Jarrus rătăcea prin capitală, singura ființă vie într-o lume moartă. Corpurile celor morți deveniseră oase albe în soare de multe vreme. Unele clădiri se prăbușiseră, fără ca nimeni să le audă. Apoi mușchiul acoperise totul, verde-intens și persistent, transformând orașul într-o ruină de piatră înghițită de natură. Copacii crescuseră prin palatele nobililor, iar lianele se încolăciseră în jurul monumentelor regilor.
La o sută zece de ani, părul îi era complet alb ca zăpada și abia mai auzea. La două sute, vorbea cu scheletele, le da nume, își imagina conversații întregi. Era Mykho, un negustor, ce-și număra banii încontinuu, apoi Elira, o cântăreață care nu-și găsea vocea. Vorathos încerca să-l țină lucid, să-i păstreze mintea intactă, dar era tot mai greu, lună de lună, an de an.
– Te pierzi, îi șopti entitatea, o teamă nouă infiltrându-se în vocea ei. Mintea ta se destramă. Te văd uitând cine ești.
– Bine, răspunse Jarrus. Poate în nebunie găsesc pace. Poate în uitare găsesc iertare.
În anul două sute din domnia sa, Jarrus, un schelet acoperit cu piele uscată, cu ochii adânciți în orbite, dinții căzuți și mâinile tremurând constant, stătea pe tronul din piața centrală. Același tron unde Darrian judeca odinioară, unde copiii erau aduși să fie executați, unde justiția și tirania se împleteau în dansul lor veșnic.
– Nu mai pot, șopti Vorathos, vocea lui aproape dispărând. Energia mea se epuizează, am consumat-o mai repede. Te-am ținut în viață două secole, dar nu mai pot continua. Sistemul tău biologic e dincolo de orice reparație. Ești deja mort, doar că nu ai realizat încă.
– Bine.
– A meritat? Toate astea? Distrugerea unei lumi întregi? Cincizeci de milioane de morți? Pentru ce? Pentru răzbunare? Pentru justiție? Pentru mândrie?
– Nu știu, am încetat de mult să-mi mai pun întrebări. Trebuia să fie făcut. Chiar dacă era greșit, cineva trebuia să oprească monștrii, chiar dacă devenea monstru în proces.
– Nu înțeleg. E o contradicție. Cum poate fi corect să faci ce e greșit?
Jarrus zâmbi fără dinți, cu pielea crăpându-i pe la colțurile gurii.
– Asta înseamnă să fii om. Să faci alegeri imposibile, să porți poveri insuportabile, să trăiești cu consecințe de neiertat. Și totuși să continui.
Soarele începu să coboare spre orizont, pictând cerul în nuanțe de portocaliu și violet, frumos ca întotdeauna, o simfonie de culori pe care nimeni altcineva nu o mai vedea. Razele își pierdeau căldura, devenind blânde, aproape melancolice, mângâind ruinele orașului mort cu o tandrețe pe care doar ultimul martor o putea aprecia.
– E… frumos, gândi Vorathos, cu o uimire nouă răsunând în vocea lui, ca și cum ar fi descoperit pentru prima dată un adevăr fundamental. Nu am observat niciodată. În o mie de ani, privind prin ochii a treizeci și șapte de regi, nu m-am oprit niciodată să contemplu un apus ca pe ceva ce merită văzut în mod special. A fost doar trecerea mecanică de la zi la noapte, un fenomen fizic fără însemnătate.
Jarrus zâmbi abia perceptibil, pielea uscată crăpându-i ușor pe la colțurile buzelor.
– Ai avut timp doar să uneltești, să planifici, să construiești, nu? Acum timpul tău pentru astfel de preocupări s-a cam terminat.
– Am făcut ce am făcut pentru că nu aveam altă cale de întoarcere acasă, răspunse Vorathos, o notă defensivă strecurându-se în tonul său. Și, din punctul meu de vedere, din perspectiva a ceea ce sunt eu cu adevărat, nu am omorât pe nimeni. Pentru mine, voi toți nu sunteți decât configurații temporare de energie, modele care se formează și se destramă. Dar văd că tot trebuie să-ți explic asta, deși știu că nu mă vei înțelege niciodată cu adevărat.
– Deci ce încerci să-mi spui, rosti Jarrus încet, e că eu, de fapt, sunt adevăratul monstru dintre noi doi? Că tu, ființă cosmică superioară, ești nevinovat, iar eu, omul mărginit care a ucis o lume întreagă, sunt cel care a săvârșit adevărata atrocitate?
Vorathos nu răspunse imediat.
– Mă tem, mărturisi el după un timp, cuvintele ieșind ca o confesiune extrasă cu forța. Pentru prima dată în întreaga mea existență, de la prima mea clipă de conștiință în dimensiunea mea de origine până acum, mă tem cu adevărat de ceea ce urmează. În lumea din care provin, moartea nu există. Există doar transformare continuă, metamorfoză perpetuă, energie care se schimbă dintr-o formă în alta, fără încetare, fără final. Dar aici, în dimensiunea voastră fizică, limitată, crudă… aici e Nimicul. Aici e Întunericul absolut. Sfârșitul definitiv. Aici conștiința mea se va disipa, se va pierde pentru totdeauna, fără urmă, fără ecou, fără posibilitate de revenire.
Jarrus închise ochii pentru o clipă lungă, parcă încercând să adune ultimele fire de putere.
– Și mie mi-e frică, recunoscu el. Dar moartea vine oricum pentru toți, nu? Pentru zei și monștri deopotrivă. Pentru ostatici și călăi. Pentru victime și torționari.
– Crezi că mai există ceva după toată povestea asta? întrebă Vorathos. În mitologia voastră se vorbește atât de mult despre rai și iad, despre judecată divină și eternitate sufletească.
– Sincer, nu știu, răspunse Jarrus, vocea lui devenind tot mai slabă, tot mai îndepărtată. Dar dacă există ceva dincolo de această existență, poate ne va ierta pentru ceea ce am fost forțați să devenim. Sau poate ne va pedepsi pentru alegerile pe care le-am făcut. Poate ambele. Poate justiția divină e mai complicată decât înțelegem noi.
Inima lui Jarrus începu să își încetinească ritmul, fiecare bătaie devenind un eveniment separat, un efort distinct. O bătaie slabă, tremurândă, ca un ultim semnal telegrafic dintr-un post abandonat. Apoi, după o pauză care păru să dureze o veșnicie, încă una, și mai slabă, ecou al ecoului. Și apoi următoarea, atât de imperceptibilă încât abia mai putea fi numită viață.
– Jarrus? șopti Vorathos, o urgență neașteptată colorându-i vocea. Ești încă acolo?
– Încă sunt aici, răspunse Jarrus, cuvintele formându-se mai mult în gând decât în realitate. Pentru încă puțin.
– Nu vreau să plec, spuse Vorathos, și pentru prima dată în existența sa nemărginită, vocea lui tremura. Am existat miliarde de ani de-ai voștri. Am călătorit printre stele, am asistat la nașterea și moartea galaxiilor, am văzut universuri întregi formându-se din haos și întorcându-se în entropie. Am fost martor la minuni pe care mintea ta nu le poate cuprinde. Și totuși, cu toată această experiență vastă, acum, în acest moment final… nu vreau să plec. Vreau să mai rămân. Doar puțin mai mult.
– Nici eu nu vreau, admise Jarrus, simțind cum ultimele fragmente ale conștiinței sale începeau să se destrame. Am trăit o clipită comparativ cu eternitatea ta, dar a fost o veșnicie întreagă de singurătate. Și totuși, nici eu nu vreau să plec. E ciudat, nu? După atâta suferință, după atâta vinovăție, să mai vrei să te agăți de existență. Dar poate, undeva dincolo de această realitate, ne vom întâlni din nou. În altă formă. În alt loc. Sub alte stele, în alte trupuri, cu alte minți. Fără povara trecutului nostru.
– Poate, răspunse Vorathos, vocea lui devenind un fir subțire de conștiință. Sau poate asta e tot ce există. Această clipă. Acest singur punct în infinitul spațiu-timp. Și poate că e suficient să fi fost ceea ce am fost, cât am fost. Măcar atât. Măcar această experiență scurtă, dureroasă, imposibilă de împărtășit cu cineva, dar reală. Absolut reală.
Ultima bătaie a inimii. Slabă. Îndepărtată. Ca ecoul unui ecou care se pierde într-un canion fără fund.
Apoi tăcere.
Vântul continua să sufle prin piața pustie, ridicând valuri mici de praf care se așezau peste oasele albe, foșnind prin clădirile prăbușite cu o melancolie lipsită de public. Undeva, mult mai departe, dincolo de oraș, dincolo de văi și dealuri, oceanul continua să își lovească valurile de țărm, ritmic, perpetuu, cu o monotonie imperturbabilă, fără niciun martor care să asculte acea simfonie veche cât lumea.
Soarele apuse complet, lăsând în urmă doar o dungă roșie pe orizont, ca o ultimă rană pe cerul înserării. Stelele începură să apară, una câte una, puncte de lumină rece în întunericul din ce în ce mai adânc, continuând dansul lor cosmic de miliarde de ani, indiferente la drama minusculă care tocmai se încheiase pe pământul de dedesubt.
Și tăcerea, veșnică și implacabilă, se lăsă ca o pătură peste tot, acoperind ruinele, oasele, amintirile, păcatele și tentativele de răscumpărare, îngropând totul într-un mormânt comun de uitare.
