Capitolul I
Vântul cald al deșertului ridica valuri fine de nisip peste urmele șenilelor, iar în spatele dunelor, Fata Morgana dansa sub privirile obosite ale soldaților.
Mihai strângea arma la piept, în spatele blindatului, cu ochii ațintiți pe linia orizontului. Erau ultimele ore dintr-o misiune care se prelungise prea mult.
Două zile, doar două zile îl mai despărțeau de avionul care-l va duce acasă, la Ana, frumoasa lui soție și la Sara, păpușa cu ochi albaștri care îi umplea inima de bucurie și ochii de lacrimi atunci când, mângâindu-l pe obraz îi spunea: „cel mai bun tătic din univers”
„Încă un drum și gata”, îi spusese sergentul Radu cu un zâmbet obosit în acea dimineață când prin stație primise ordinul să plece în misiunea de recuperare a unor soldați răpiți în urmă cu șase luni.
Dar drumul acela avea să fie cel care le schimba Crăciunul pentru totdeauna unora.
Când explozia a zguduit pământul, totul s-a făcut alb.
Un nor de praf, țipete, comenzi răgușite prin stație. Mihai a simțit doar o durere surdă, adâncă, în piciorul stâng. A încercat să se ridice, dar genunchiul nu-l mai asculta.
S-a prăbușit în nisip, privind cerul care se învârtea peste el, când foarte aproape, când se îndepărta și părea că priveşte într-un hău.
Stelele păreau mai aproape decât oricând, îmbrăcându-l în lumina lor, ca apoi să se îndepărteze și să se învârtească și ele deasupra lui. Da, vedea stelele acum, ca într-un vis care nu era al lui.
În zgomotul motoarelor și al strigătelor, o imagine i s-a fixat în minte: Sara, cu fața lipită de fereastră, așteptând să vadă fulgii de zăpadă.
„Mai e puțin, tati… încă puțin.” Asta îi spusese cu o seară înainte, când se văzuseră pe Skype, ca de fiecare dată în ultimele săptămâni, când stăteau în fața ecranului și Sara îi spunea câte zile mai aveau până să se țină strâns în brațe. Făceau planuri pentru Crăciun, ştiau și ce colinde vor cânta în așteptarea Moșului, în care Sara încă mai credea.
Ambulanța militară l-a dus la spitalul de campanie. Dincolo de perdeaua albă, medicii vorbeau repede, iar Mihai, prins între somn și durere, șopti aproape fără glas:
— Să-i spuneți Anei că… trăiesc… Ăsta fusese primul gând care îi trecuse prin minte în timpul exploziei. Știa că au murit camarazi și parcă și vedea știrile de la televizor, din țară.
Apoi, liniștea, o liniște care semăna cu pacea se instală peste minte iar stelele văzute mai devreme păreau că au revenit și veghează asupra lui.
Capitolul II
Ana se trezi înainte ca zorii să atingă perdeaua subțire din sufragerie. De câteva nopți, somnul îi era fragmentat, un șir de vise tulburi în care auzea explozii și vocea lui Mihai care o tot striga, dar ea nu reușea să-l vadă.
Diminețile veneau cu o apăsare greu de explicat, ca și cum o umbră s-ar fi așezat peste casa lor mică, din cartierul tăcut de la marginea orașului.
În ultimele zile, totul în jur îi părea un semn. O fotografie căzută din ramă, un fulg care se topise exact când ea recitea scrisoarea lui Mihai, sunetul ceasului care se oprise fix la ora la care el obișnuia să-i scrie.
Încerca să-și alunge gândurile negre, spunându-și că e doar oboseală, doar frigul de decembrie care apasă sufletul mai tare. Dar ceva în adâncul inimii ei spunea că urma să se întâmple ceva rău, rău de tot.
Pe masă, lângă cana de cafea, era bradul micuț pe care îl decorase împreună cu Sara. Fetița lipise pe o ramură o stea din hârtie aurie și scrisese cu litere tremurate:
„Pentru tati, ca să vadă drumul spre casă.”
Televizorul bâzâia încet pe fundal. Ana nu mai avea curaj să-l stingă. De două zile urmărea știrile militare cu o teamă care-i secătuia sufletul. Fiecare titlu roșu care apărea pe ecran îi făcea inima să se oprească pentru o clipă.
Iar în dimineața aceea, vocea prezentatoarei părea mai gravă decât de obicei:
„Convoiul militar românesc din Afganistan a fost atacat în apropierea provinciei Helmand. Există victime și răniți, însă Ministerul Apărării nu a făcut publice numele celor implicați…”
Ana îngheță. Mâna i se strânse pe cană până când aburul fierbinte îi arse pielea.
— Doamne… nu, nu acum… nu el, șopti, fără să-și dea seama că vorbea cu voce tare.
Ușa s-a deschis ușor. În prag apăru Maria, mama ei, cu o privire blândă, dar plină de neliniște.
— Ana… am venit să o iau pe Sara. Nu e bine să audă toate astea. Copiii simt, draga mea.
— Mami, eu trebuie să fiu aici când sună… poate anunță că e bine, că scapă toți…
— O să te sun și eu imediat ce știu ceva, dar Sara nu trebuie să vadă știrile.
Fetița apăru din camera ei, cu părul ciufulit și un zâmbet somnoros. Ținea în mână o hârtie colorată pe care o făcuse cu o seară înainte: un desen cu trei oameni de zăpadă care se țineau de mână.
— Bună dimineața, mami! Mai sunt doar două zile până vine tati! Bunica mi-a zis că dacă sunt cuminte, tati îmi aduce și un cadou din deșert, știi? Poate niște nisip magic!
Ana își mușcă buza și încercă să zâmbească, dar lacrimile îi jucau deja în colțul ochilor. Maria se aplecă, luând-o ușor de mână pe Sara.
— Hai, iubita mea, să mergem la bunica. Facem prăjituri pentru Moșul, da? Și până te întorci, mami o să vorbească cu tati, să-i spună cât de cuminte ai fost.
Fetița dădu din cap fericită, fără să bănuiască furtuna din spatele cuvintelor.
Când ușa se închise, Maria mai privi o dată spre Ana. În ochii ei se citea o teamă maternă, acea durere tăcută a femeii care știe că urmează să-și vadă copilul suferind.
Pe drum, Sara tot întreba:
— Bunico, crezi că tati mai are mult de mers? Mai sunt doar două zile, nu?
Maria îi mângâia părul și zâmbea trist:
— Da, draga mea… doar două zile…
Dar în inima ei, numărătoarea nepoatei devenea un oftat dureros. Fiecare „două zile” pe care le rostea Sara suna ca un perpetuum mobile.
Ana rămase singură în casă. Tăcerea era aproape insuportabilă.
Pe ecran, știrile continuau în buclă, imaginile deșertului alternând cu titluri sumbre.
Se lipise de televizor, cu degetele crispate pe telecomandă, încercând să prindă o imagine, un indiciu, orice.
În minte i se derulau amintiri: Crăciunul trecut, când Mihai o ridicase pe Sara pe umeri ca să agațe vârful bradului; mirosul de cozonac și sunetul colindelor care răsunau în toată casa; zăpada care se topea pe geam, luminându-le chipurile.
Atunci râdeau, ținându-se de mână, fără să știe că timpul se pregătea să o lovească.
Telefonul sună brusc, tăind aerul ca o lamă. Ana tresări și aproape scăpă telecomanda din mână. Sunetul părea interminabil. Privirea i se încețoșă. Întinse mâna spre telefon, dar se opri la jumătate.
Sună din nou.
Și din nou.
Inima îi bătea atât de tare, încât i se părea că zgomotul venea din toți pereții.
„Dacă e vestea pe care o aștept… sau cea de care mă tem…”
Ana închise ochii, strângându-și palmele una în cealaltă.
Telefonul încă suna.
Și, pentru o clipă, tăcerea dintre două sunete i se păru mai grea decât orice veste.
Își făcu totuși curaj și cu mâna tremurândă ridică receptorul.
Capitolul III
Receptorul vibra în palma ei, iar Ana simțea că fiecare sunet îi străpunge pieptul.
— Alo… da?
O clipă de tăcere. Doar respirația cuiva la celălalt capăt.
Apoi o voce gravă, oficială, dar tremurată, rosti:
— Doamna Ionescu… sunt căpitanul Dumitrescu, de la Comandamentul Forțelor Române.
Ana simți cum aerul i se oprește în gât.
— Soțul dumneavoastră, sergentul Mihai Ionescu, a fost rănit în timpul unei misiuni… dar este în viață.
— În… viață? repetă Ana, aproape fără glas.
— Da, doamnă. A fost transportat la spitalul de campanie. O schijă de grenadă i-a afectat grav piciorul stâng. Medicii fac tot posibilul, dar există posibilitatea să… să fie nevoie de o amputație parțială.
Cuvintele acelea se prăbușiră peste Ana ca o avalanșă. „Amputație… parțială.” Le auzea, dar nu le putea cuprinde. Se clătină, sprijinindu-se de marginea mesei.
Vocea de la telefon continua, dar cuvintele se topeau în aer, ca într-un vis în care totul se aude prin apă.
— … este stabil, conștient… vă vom contacta din nou imediat ce avem noutăți…
Ana închise ochii, strângând receptorul la piept.
Durerea și ușurarea se amestecau în ea într-un vârtej confuz: plângea, dar zâmbea în același timp.
Trăia.
Trăia!
Se lăsă încet pe podea, lipindu-și fruntea de genunchi. Lacrimile îi curgeau tăcute, amestecându-se cu rugăciunea rostită printre sughițuri:
— Mulțumesc, Doamne… mulțumesc că trăiește…
Timpul părea că se oprește în loc. Fiecare secundă era un amestec de recunoștință și teamă.
Mihai nu va veni de Crăciun. Poate niciodată așa cum fusese.
Dar va veni. Îi va simți vocea, respirația, privirea.
Și asta era tot ce conta acum.
Își trecu palma peste chip, ca și cum ar fi vrut să-și adune gândurile.
„Va veni acasă… dar cum? Cum îi va fi viața? Cum îi va fi sufletul?”
Știa cât de mult însemna pentru el misiunea, uniforma, ideea de a fi acolo unde ceilalți se temeau să ajungă.
Iar gândul că Mihai, omul acela plin de forță, de energie, s-ar putea întoarce fără un picior îi străpungea inima ca un cuțit.
Se ridică încet și privi spre bradul mic din colț. Steaua din hârtie aurie se legăna ușor.
„Pentru tati, ca să vadă drumul spre casă.”
Da… avea să-l vadă. Dar drumul acela avea să fie altul.
Își imagină chipul Sarei când va afla că tati nu va veni de Crăciun.
Cum îi va spune? Cum poate un copil să înțeleagă că un erou nu e doar cel care luptă, ci și cel care se întoarce rănit, dar viu?
Se plimbă prin cameră, strângându-și palmele, încercând să-și ordoneze gândurile.
Mintea îi fugi departe, la ziua în care îl cunoscuse pe Mihai.
Era o seară de vară, la un concert în parc. El era în uniformă, venise direct de la unitate. Ținea în mână o sticlă de coca-cola, iar ochii lui senini ca cerul curat de vară îi pătrunseră iremediabil în suflet.
„Domnișoară, cred că un dans în iarbă era tot ce vă doriți, îmi permiteți”.
Iar ea râsese, roșind.
De atunci, nimic nu o făcuse să se simtă mai în siguranță decât privirea lui.
Și acum, privirea aceea era departe, într-un spital militar, poate pierdută între durere și sedative.
Se așeză pe canapea, învelindu-se cu o pătură. Afară ningea ușor.
Fulgi mici, liniștiți, ca niște semne trimise din altă lume.
În liniștea camerei, auzea parcă vocea lui Mihai:
„Să aveți grijă de voi, iubita mea. Timpul trece. Mă voi întoarce repede.”
O bătaie în ușă o făcu să tresară.
Era Monica, prietena ei cea mai bună. Ținea în mână o pungă cu cartofi Chio, din aceia cu smântână și usturoi, cum îi plăceau ei și un pachet de șervețele.
— Am văzut la știri… am venit imediat.
Ana se ridică, dar nu reuși să spună nimic.
Monica o strânse în brațe fără să mai întrebe.
— Trăiește… e rănit, dar trăiește, reuși Ana să spună și apoi descătușă toată energia acumulată între timp, vărsându-și lacrimile care credea că i se terminaseră.
Monica îi mângâie părul și o ținu strâns, legănând-o ca pe un copil.
— Asta contează acum, Ana, trăiește. Restul… îl veți duce împreună. Se apropie Crăciunul. Miracolele încă se întâmplă.
Ana închise ochii și, pentru prima dată după multe zile, simți că poate respira.
În ciuda durerii din piept, o liniște blândă o învălui, căci nu se simțea singură în astfel de momente. Mihai trăia, iar asta era începutul miracolului lor de Crăciun.
Capitolul IV
Un miros înțepător de dezinfectant și aer fierbinte plutea în încăperea mică, unde era înconjurat cu pânze albe. Mihai clipi anevoie. Luminile îi păreau prea puternice, iar zgomotele, prea departe. Îi luă câteva secunde să înțeleagă unde se află. Spitalul de campanie. Viu.
Durerea din picior era o lamă care nu-l lăsa să uite. Încercă să se miște, dar trupul nu-l mai asculta. Un fâșâit constant de aparate îi amesteca gândurile. Pe marginea patului, o asistentă îi verifica perfuzia. Când îl văzu că deschide ochii, zâmbi ușor.
— Bine ai revenit, soldat. Ai avut noroc.
„Noroc…” își spuse în sinea lui, fără glas.
Dacă noroc se numea să simți că o parte din tine s-a oprit acolo, în nisip, atunci da, era norocos.
Încercă să își adune mintea, dar amintirile se amestecau: explozia, praful, cerul care se răsturna peste el, și apoi vocea, vocea mică și limpede a Sarei, care îi spunea: „Mai e puțin, tati…”
Închise ochii. Durerea scădea încet, dar în locul ei venea o altă luptă: conștientizarea faptului că nu putea ajunge acasă de Crăciun.
Pentru a nu o lua razna, începu să construiască în minte un Crăciun al lui. Un Crăciun din vis.
Își imagina că e acasă.
Că în camera lor miroase a brad și a scorțișoară.
Ana toarnă vin fiert în două căni, zâmbește și-l privește cu dragoste.
Sara dansează în jurul mesei, cu o coroniță de hârtie pe cap, cântând colindele pe care le învățaseră împreună.
Zgomotul ventilatorului se topea în râsetul ei, iar picurul perfuziei bătea ritmul colindului.
„O, ce veste minunată…”
Își imagina că se ridică din pat și merge spre fereastră. Afară ninge.
Fulgi mari, leneși, care se așază peste case, peste drum, peste tufele cu crizantemele pe care le plantase împreună cu Sara și care mai aveau încă flori.
Zâmbește. În vis, piciorul nu-l mai doare. Merge ușor, simte podeaua caldă sub tălpi.
Sara îi sare în brațe, lipindu-și fața de gâtul lui.
— Crăciun fericit, tăticul meu!
O strânge tare, tare.
Atât de tare, încât o durere dulce îi învăluie pieptul.
Apoi totul se schimbă.
Zăpada devine nisip.
Casa dispare, iar colindul se pierde în vuietul vântului deșertului.
Sara rămâne în depărtare, alergând printre dune, iar el încearcă să o ajungă, dar picioarele nu-l mai ascultă.
— Sara! Nu pleca! Ține-mă de mână, iubito!
Se trezește brusc, cu respirația tăiată și fruntea plină de sudoare.
Lampa de deasupra lui clipește ca și cum i-ar transmite semnale. În jur, liniște.
În cameră este cald, sufocant de cald, dar el tremură.
Își duse mâinile la față.
Pe vârful degetelor încă simțea răcoarea zăpezii din vis.
O clipă, n-ar fi știut să spună unde se termină visul și unde începe realitatea.
Apoi, șoptind aproape fără glas, rosti:
— Ana… Sara… am să vin acasă. Așa cum pot. Dar am să vin…
Apoi, Mihai adormi liniștit.
Capitolul V
Cu șase ani în urmă…
Era sfârșit de martie, iar ploaia măruntă spăla trotuarele orașului, lăsând un miros curat, de pământ reînviat, de zambile și flori de zarzăr.
Ana mergea grăbită, parcă zbura, cu un plic mic în buzunarul hainei și cu o bucurie care abia încăpea în trupul ei firav. Deși încă nu prinsese prea multe rădăcini, sarcina de care tocmai aflase îi dădea acea fâlfâire de fericire, sentimentul pe care îl are doar o femeie care simte că în pântecul ei viața începe să înflorească.
Pe fețele trecătorilor vedea primăvara, dar în inima ei încolțise altceva: începutul unei vieți noi.
Mihai o aștepta acasă, întins pe canapea, citind ziarul. Când o văzu intrând, se ridică și se îndreptă curios spre ea, căci simțise de când o văzuse intrând că ochii îi străluceau într-un fel anume:
— Ce e cu zâmbetul ăsta misterios, doamna Ionescu?
Ana nu răspunse. Se apropie și, fără un cuvânt, îi puse în palmă, ca pe o comoară proaspăt descoperită și pe care o privea cu venerație un mic obiect împachetat stângaci, cu o fundiță roșie.
— Deschide-l, spuse doar, cu inima bătându-i așa de tare, încât avea impresia că sună ca o tobă.
Mihai desfăcu ambalajul încet, cu un zâmbet în colțul gurii. Deja bănuia ce se află ascuns acolo. Înăuntru, într-adevăr era un test de sarcină. Două liniuțe roz.
Privirea i se opri, apoi se ridică spre ea, uluit.
— Ana… asta… înseamnă că…
— Că vom fi trei, zise ea încet, iar ochii i se umplură de lacrimi.
Mihai o cuprinse brusc în brațe, râzând și plângând în același timp.
— Doamne… Ana, nici nu știi ce fericit mă faci!
— Ba știu, șopti ea, lipindu-și fruntea de pieptul lui și simțind că acela este locul în care ea se simte în siguranță.
În camera mică, lumina după-amiezii cădea peste ei ca o binecuvântare. Mihai o ținu strâns în brațe, o sărută, îi sărută ochii, nasul, obrajii, o inspiră cu toată dragostea pe care i-o purta.
A urmat un an minunat.
Sarcina decurse perfect, iar Mihai, între două misiuni, îi trimitea mesaje lungi, pline de promisiuni:
„O să-i fac cea mai frumoasă cameră. O să fie o fetiță, simt eu, frumoasă ca tine.”
Seară de seară, când venea în țară și stăteau pe canapeaua din sufragerie, îngenunchea lângă Ana și îi vorbea copilului din pântece.
— Hei, micuțo, sunt tati. Să știi că abia te aștept. Și că, dacă o să semeni cu mami, lumea ta o să fie cea mai frumoasă lume de pe pământ. O să fie oricum, și dacă nu semeni cu mami. O să fii cel mai răsfățat copil de pe fața pământului!
— Așa, așa, dezvoltă-i cornițe de pe acum, îl mustra Ana cu mâna pe burtă, și simțea că nu există fericire mai deplină decât aceea.
Timpul trecu și iarna veni cu fulgi mari și veseli, ca o binecuvântare peste oraș.
Era Ajunul Crăciunului. În casă mirosea a scorțișoară, a brad proaspăt și a iubire.
Pe masă, lângă lumânările aprinse, erau câteva cadouri frumos ambalate, pe care se pregăteau să le pună sub brad, ca a doua zi, de cum se trezeau să alerge spre ele să vadă ce surprize și-au pregătit. Noaptea trecu repede iar în dimineața Crăciunului Mihai luă de sub brad un pachet mic, și i-l întinse Anei zâmbind. Era un medalion mic din aur, care avea în cercul lucios o mamă cu un copil în brațe.
— Nu e mare lucru dar sper să îți placă.
Ana râse:
— Și al meu la fel. Dar cred că o să-ți placă surpriza mai mare, continuă ea, după ce toată noaptea avusese un disconfort continuu iar presiunea din bazinul ei o făcea să creadă că era aproape, foarte aproape de momentul mult așteptat.
Abia terminaseră de desfăcut cadourile când Ana tresări. O durere ascuțită îi străbătu pântecele.
Mihai lăsă totul din mână și alergă spre ea.
— Ana? Ce e?
Ea zâmbi, respirând adânc, cu ochii umezi:
— E timpul, Mihai… cred că… e timpul…
Pentru o clipă, lumea se oprise. Apoi totul se puse în mișcare: hainele aruncate, geanta pregătită de săptămâni, cheile, taxiul, fulgii care dansau în jurul lor.
Pe drum, Mihai îi strângea mâna și îi șoptea:
— Respiră, iubita mea. E totul bine. E miracolul nostru.
Ea zâmbea printre lacrimi:
— Nu credeam că bucuria doare așa de tare…
Câteva ore mai târziu, în noaptea de Crăciun, în spitalul luminat de becuri palide, un țipăt subțire, perfect, înlocui țipetele de până atunci ale mamei ei.
Mihai simți cum îi cedează genunchii. În fața lui, doctorul zâmbea și ridica în brațe o mogâldeață înfășurată într-o păturică roz.
— Felicitări tăticule, ai o fetiță sănătoasă și frumoasă. Să vă trăiască!
Ana plângea și râdea în același timp, iar Mihai, cu ochii umezi, îi șopti:
— Bine ai venit, Sara…
Fulgi mari de zăpadă se loveau de geamul camerei, topindu-se în întunericul de afară, sporind feeria.
Afară era Crăciun. Înăuntru era cel mai frumos Crăciun din viața lor, căci o viață nouă tocmai se născuse.
Capitolul VI
Zăpada se așternuse peste străzile mici ale orașului, iar aerul mirosea a fum de lemne și a pâine caldă. În magazine, lumea se plimba agale printre rafturile încărcate și, deși mai erau două săptămâni până la Crăciun, brazii se vindeau pe nerăsuflate, iar vitrinele străluceau în cântec de colinde.
Ana pășea printre oameni cu pași grei, strângând în mâini o listă mototolită. Nu știa de ce venise. Nu erau multe lucrurile de care avea nevoie. Poate din reflex, poate pentru Sara, sau poate ca să nu mai stea singură în tăcerea casei.
Pe culoarele înguste ale supermarketului, lumea o recunoștea. Unii o priveau cu compasiune, alții își lăsau ochii în pământ.
De la știri aflase tot orașul.
„Soldatul român rănit în Afganistan” avea un nume. Iar acel nume era al soțului ei.
— Ana, îmi pare tare rău… dacă ai nevoie de ceva, să știi că sunt aici, îi spuse vânzătoarea, care era o colegă de-ale ei, din școala gimnazială, cu un zâmbet blând.
Ana dădu din cap, mulțumindu-i în șoaptă. Nu știa ce să spună. Nu mai știa cum să vorbească fără ca vocea să-i tremure.
Mihai încă nu o sunase.
Faptul că trecuseră deja două zile și nu-i auzise vocea o ardea pe dinăuntru. Însemna că nu era bine. Sau că dormea. Sau… nici nu voia să gândească mai departe.
La casă, o femeie o atinse ușor pe braț. Era vecina mamei ei, pe care o cunoștea de când se știa.
— Dumnezeu o să-l aibă în pază, Ana. Va fi bine, sunt sigură.
Ana zâmbi slab.
— Mulțumesc! Da, va fi bine, și eu cred asta…
Plecă în grabă din magazin, pungile îi alunecau din mâini, dar nu se oprea. Ieși în frigul străzii, iar aerul rece îi îngheță obrajii.
„Mai sunt două săptămâni până la Crăciun”, își spuse. „Și el e acolo, rănit și suferind… Dacă are febră? Dacă face vreo infecție și se agravează starea?
Își alungă repede gândul ticălos, care tot apărea pentru a-i răsuci cuțitul în rană.
Se opri pentru o clipă în fața vitrinei unei cofetării. În spatele geamului, o fetiță de vârsta Sarei râdea cu tatăl ei, ținând în mână o prăjitură cu ciocolată.
Ana simți cum lacrimile îi urcă în ochi și le șterse repede, să nu o vadă nimeni.
Pe aceeași stradă, la capătul ei, locuia Maria, mama ei. Ana o găsi în bucătărie, cu șorțul pătat de făină.
Sara era lângă ea, amestecând într-un castron cu o lingură de lemn.
— Mami! strigă fetița. Uite, fac prăjituri pentru tati! Le pun într-o cutie și i le dau când vine!
— Le mănânci tu pe astea, lasă, râse bunica ei. Până vine tati mai facem alte prăjituri.
Ana își dădu jos haina și zâmbi cu greu.
— Sigur că da, iubito… o să-i placă mult prăjiturile tale, dar are dreptate bunica, mai durează până vine tati, până atunci o să înveți si mai bine să faci prăjiturele.
Pe drumul spre casă, Sara mergea ținându-se strâns de mâna Anei.
Vorbea întruna, cu voce veselă și neobosită:
— Știi ce o să fac când vine tati? O să-i arăt bradul, și desenul, și o să-l pun să guste din prăjituri! Și o să dormim toți trei sub pătură, ca anul trecut!
Ana asculta în tăcere, cu inima strânsă.
Fiecare cuvânt al fiicei ei era o bucurie amestecată cu durere.
Cum avea să-i spună că tati nu vine?
Cum să frângi o inimă atât de curată, fără să-i stingi acea luminiță din ochi, pe care o ai când ești fericit?
Își dorea doar un semn de la Mihai, un mesaj… Orice.
Când ajunseră acasă, Sara alergă direct la brad. Steaua din hârtie aurie se legăna ușor deasupra crenguțelor, iar luminițele pâlpâiau ca niște rugăciuni.
Ana așeză pungile pe masă și se așeză în fața laptopului. Îl deschise, din reflex.
Ecranul albastru se aprinse, iar inimă i se strânse.
Pe ecran, în dreptul numelui „Mihai”, licărea un mesaj mic:
„Apel pierdut – acum 2 ore.”
Ana își duse mâna la gură.
— Doamne… m-a sunat…
Apăsă butonul de apelare, cu mâinile tremurând.
Semnalul se auzea slab. O dată. De două ori. Nimeni nu răspunse.
Încercă din nou. Și iar. Liniște.
Pe fundal, Sara cânta încet un colind, cu vocea ei cristalină:
„Domn, domn să-nălțăm”
Ana se întoarse spre ecran.
Privirea îi era pierdută, iar sufletul prins între teamă și speranță.
Poate dormea. Poate era în drum spre alt spital. Poate nu putea vorbi.
Dar ea simțea, cu acea intuiție dureroasă a femeilor care iubesc, că el se gândea la ea, chiar dăduse un semn, ceea ce însemna că este bine.
Își sprijini fruntea de marginea laptopului și închise ochii.
În tăcerea casei, singurul sunet era colindul Sarei și respirația ei tremurată.
Și undeva, departe, dincolo de zăpadă și nisip, Mihai poate că fredona același cântec, cu gândul la Crăciunul care se apropia și la fetele lui care îl așteptau acasă.
Titlu: Când îngerul a venit de Crăciun
Autor: Nicoleta Tudor
Editura BookForge
ISBN: 978-606-985-797-7
Total Pages: 106
Book Language: Romanian
Available Book Formats: Soft cover
Publication Date: 2025-12-04
Descrierea editurii
În Ajunul Crăciunului, când fulgii dansează feeric în lumina felinarelor, un înger coboară în sânul unei familii greu încercate, pentru a aduce speranță și bucurie.
Prin ochii unui copil, lumea devine din nou plină de magie, iar miracolele se nasc din cele mai simple gesturi: o îmbrățișare, o rugăciune, o stea confecționată cu dragoste și un înger desenat pe un globuleț de sticlă.
„Când îngerul a venit de Crăciun” este o poveste despre bunătate, credință și puterea iubirii de a schimba totul. O carte care îi va face pe copii să creadă în magie, iar pe adulți să-și amintească de ea. O poveste care ne învață că adevăratul dar al Crăciunului este bucuria de a dărui.
