Într-un București al tentațiilor scumpe și al compromisurilor discrete, o femeie acceptă o relație care pare, la început, doar un schimb rece: protecție și confort contra prezență și tăcere. Dar, odată intrată într-o casă unde trecutul nu stă cuminte, iar nopțile au miros de furtună, lucrurile încep să se strâmbe: semnele devin tot mai greu de ignorat, iar atracția se amestecă periculos cu frica. Când supranaturalul își cere dreptul la adevăr, „aranjamentul” se transformă într-o capcană — și nimeni nu mai poate negocia cu ceea ce pândește dincolo de uși.
Eram oarecum entuziasmată. Ar fi trebuit să fiu îngrozită. Dar nu eram. Revederea cu Tiberiu părea în același timp o plăcere vinovată și o pedeapsă.
Totul începuse cu vreo lună în urmă. Mai exact, la patruzeci și șase de zile după moartea soțului meu. Povestea avea ca punct de pornire dragostea mea pentru lux. Pentru o viață bună. Am fost întotdeauna cheltuitoare. O răsfățată. Cu un tată bogat, am avut tot ce mi-am dorit vreodată în copilărie. Când am crescut, m-am măritat pentru bani, iar tot ce am făcut, toată viața mea, a fost să-i cheltui. Când Robert, soțul meu, a murit, am considerat că urma să trăiesc foarte bine din moștenire. Dar, uneori, Dumnezeu are un simț al umorului foarte ciudat. Și tocmai decisese că aveam nevoie de o lecție.
Dar poate ar trebui să încep cu începutul. Robert era expert financiar. Ca să fiu sinceră, nu am nicio idee ce făcea exact. Nici măcar n-a încercat vreodată să-mi explice. Cred că mă privea ca pe o soție trofeu. Nu neapărat datorită felului în care arătam, ci datorită oportunității de a-l avea pe tata în familie. E un pic greu de explicat și nici nu sunt sigură că am imaginea completă a aranjamentelor încheiate prin căsătoria mea. Dar, în esență, două maldăre de bani au fost puse laolaltă.
Eram fericită cu Robert? Cine poate defini fericirea? Mai ales într-o căsnicie. Eram mulțumită. Cred că și el. Știam pe ce picior stăm și ne respectam. Iar eu nu trebuia să îmi fac griji pentru absolut nimic pe lumea asta. Moartea lui a venit din senin. Într-o noapte plănuiam o cină cu prietenii, în alta poliția bătea în ușă anunțându-mă că Robert fusese găsit mort în biroul lui. Dar lovitura completă a venit când s-a dovedit că se sinucisese. Asta nu prevăzusem niciodată. Era mereu cu un pas înainte, mereu în control. De ce ar face un astfel de bărbat un asemenea gest? Prin ce criză trecuse? Și cum de nu avusesem nicio intuiție? E adevărat că nu trăiam o mare iubire, dar trăiam împreună, împărțeam o viață. Una bună. Așa credeam.
Ce nu știam atunci era că existența mea urma să ia o întorsătură dramatică. Pe aici, e obiceiul ca la patruzeci de zile după deces să se facă un parastas. Chiar în acea zi am primit cea mai tulburătoare veste. Ajunsesem săracă lipită. Pur și simplu. Soțul meu luase decizii foarte proaste în afaceri și întreaga avere dispăruse. Nici măcar casa în care locuiam nu-mi mai aparținea. Iată motivul sinuciderii lui Robert. Era la fel de dependent de bani ca mine. Pierderea lor îi făcuse viața lipsită de sens.
Eram într-un moment de cumpănă. Cum aveam să trăiesc? Cu diploma mea în istorie, teoretic puteam lucra ca profesoară. Dar nu muncisem o zi în viața mea și nici nu aveam de gând. Cel puțin nu cu copii. Parastasul, l-am făcut cât de mare am putut. Am golit cardul de credit despre care știam cu certitudine că nu aveam cum să-l acopăr vreodată. Dar am vrut ca plecarea lui Robert din această lume să fie așa cum i-ar fi plăcut. Măcar atât puteam face pentru bărbatul care îmi oferise viața pe care mi-o dorisem.
Apariția lui Tiberiu la parastas a fost pentru mine o mică surpriză. Se cunoșteau de multă vreme, dar erau mai degrabă adversari decât aliați. Tiberiu era în consiliul unei mari companii petroliere românești pe care Robert o coordona financiar. Nu o dată îi contestase public deciziile. Dar se respectau reciproc. Iar în lumea banilor pe bune, asta e ceva de prețuit.
Pe la finalul evenimentului, când toată lumea se pregătea să plece, a venit la mine, și-a exprimat condoleanțele, apoi mi-a luat mâinile în ale lui, s-a uitat în ochii mei și a spus:
— Nu e momentul acum, dar mi-ar plăcea să stăm de vorbă la o cafea, dacă nu e prea mult.
— Sigur…, am răspuns cu o ușoară ezitare.
— Perfect. Te sun săptămâna viitoare și stabilim. Mulțumesc! a spus și mi-a sărutat mâna dreaptă.
Oricât de siropos ar suna, am simțit un fior. Avea ceva omul acela. Nu era ceea ce ai numi un bărbat frumos. Pe la cincizeci și ceva de ani, înălțime medie, părul complet alb, cu un corp care vorbea despre preferința lui pentru viața bună și ignorarea totală a activității fizice. Un nas mare în mijlocul unei fețe ce părea mai degrabă un avertisment decât orice altceva. Dar ochii… Mari, albaștri deschis, reci ca gheața și totuși purtând o scânteie. Ca și cum în spatele măștii se ascundea o comoară. Iar vocea lui calmă, gravă, aproape șoptită, ca un lac mare într-o zi de vară…
Fie asta, fie faptul că nu mai făcusem sex de aproape două luni. Sau ambele. Cert este că m-am surprins uitându-mă la telefon în zilele următoare ca o școlăriță care aștepta un semn de la prințul fermecat. Aș fi putut să-l sun eu. Dar asta ar fi fost o dovadă de disperare. Oricum, joi dimineață, telefonul a sunat în sfârșit.
— Bună, Alexandra, sunt Tiberiu. Sper că nu te deranjez…
— Bineînțeles că nu! am răspuns prea repede.
— Cum ești?
— Ok, cred…
— Ți-aduci aminte că am vorbit de o cafea? Am o idee mai bună. Prânzul mâine, ce zici?
Locul unde m-a dus era un restaurant mic și cochet în centrul orașului. Se numește „Taifas”. O clădire veche și frumoasă, pe o stradă îngustă și liniștită, o terasă plăcută, vin bun și cea mai bună rață cu varză pe care o mâncasem vreodată. Dacă vrei mâncare tradițională românească bună, ăla e locul!
Pe tot parcursul prânzului am pălăvrăgit despre diverse („taifas”, nu?). Vreme, mâncare, politică, artă, muzică. Nimic despre soțul meu, probleme, planuri de viitor. Nimic care să-mi strice dispoziția. Aveam senzația clară că știa foarte bine situația mea și evita intenționat subiectul. Era ca în vacanță când întâlnești oameni simpatici. Ieșiți împreună, vă distrați, vorbiți chestii interesante, dar nu intrați în lucruri personale. Nu încă. Oricum, mă bucuram enorm. Privind în urmă, cred că acesta era planul lui: să mă relaxeze, pentru ca eu să fiu deschisă la propunerea lui.
Care a venit odată cu prima gură de cafea.
— Știi, mi-a spus pe neașteptate, mi-ai făcut o impresie puternică din prima clipă când te-am văzut.
Am rămas puțin pe gânduri. Pentru nimic în lume nu-mi aminteam când fusese prima întâlnire. A ghicit. A zâmbit și a adăugat:
— A fost la cocktailul acela pe care l-a organizat Robert ca să te prezinte tuturor.
Ah, da! Era un obicei în anturajul soțului meu. De fiecare dată când vreunul urma să se însoare, organiza un eveniment ca să-și prezinte viitoarea soție. Un fel de avertisment: spune-i nevestei să-și cumpere rochie nouă și asigură-te că ai costum decent. Și, mai important, asigură-te că pui niște bani deoparte. Pentru dar. Când e vorba de nunți luxoase, acesta trebuie să fie pe măsură. La nunta mea, banii primiți au plătit o săptămână în Andorra și noul meu Volkswagen Beetle. Alții au făcut mult mai mult.
Așa că atunci l-am întâlnit prima dată pe Tiberiu. Trebuie să mărturisesc că nu-mi aminteam deloc momentul. Însă îmi aminteam petrecerea lui de logodnă. Cu doi sau trei ani după nunta mea. Și avusese loc pe un vas de croazieră pe Marea Neagră. Clara, logodnica lui, era cam o femeie banală, puțin plinuță, cu părul vopsit într-un roșu extrem de nenatural. Slavă Domnului că a renunțat la culoarea aceea! Îmi amintesc că beam Möet & Chandon dintr-un pahar de cristal cu o căpșună mare în el, închizând ochii și imaginându-mă în locul ei. Când i-am deschis, Tiberiu era în fața mea întrebând:
— Ești bine?
— Da, sigur. De ce?
— Nu știu. Păreai puțin amețită.
— Nu, sunt bine. Mă bucur doar de soare.
— Ok, atunci…, a spus.
Ochii lui, părul ciufulit de vânt, zâmbetul — imaginea aceea mi-a rămas mult timp în minte. Și încă îmi revine, din când în când.
La „Taifas”, eram pierdută în amintiri, iar Tiberiu m-a lăsat un timp așa. Când m-am întors în prezent, mă privea cu aceeași expresie de pe vasul de croazieră.
— Uite, mi-a spus ținându-mi mâinile și uitându-se în ochii mei, știu în ce situație ești. Și vreau să te ajut.
Deci era adevărat. Vestea proastă circulă repede. Bârfa și mai repede. Toată lumea știa că nu mai aveam nici o para chioară. Super!
— Cum? am întrebat încet.
— Având grijă de tine. Mă gândesc să-ți închiriez un apartament. Nu va fi ca locuința pe care o ai acum, dar mă asigur că e confortabil și într-o zonă bună. Și o alocație lunară. Nimic extravagant. Doar cât să trăiești decent.
— Și ce vrei în schimb?
— Pe tine.
Nu am răspuns. Nu aveam idee ce să zic. Încercam să-mi dau seama dacă își bătea joc de mine sau nu.
— Uite, știu că ideea mea poate părea ofensatoare sau indecentă, dar ești o femeie mondenă. Vreau să-ți folosești inteligența și să lași prejudecățile la o parte. Suntem amândoi adulți. Și obișnuiți cu un anumit stil de viață. Acum ești puțin încolțită. Sunt convins că e temporar. O femeie inteligentă, frumoasă și educată ca tine va găsi cu siguranță o soluție. Dar cred că e mai bine să o cauți având viața deja asigurată. Nu-i așa?
Nu aveam argumente nici pro nici contra. Ca să fiu sinceră, nu-mi trecuse prin cap că aș putea folosi propriul corp ca să-mi rezolv problemele. Probabil pentru că aveam aproape patruzeci de ani și trăiam cu impresia că asta era o opțiune pentru femeile mai tinere. Se părea că nu. Moralitate? Am încercat să nu mă duc cu gândul până acolo.
— Deci, practic, vrei să-ți fiu amantă.
— Pare un pic cam dur când o spui așa. Dar e corect.
Nu știam ce mă tulbura mai tare. Faptul că era atât de sincer? Faptul că luam serios în calcul ideea? Sau faptul că încă eram sub vraja lui, în ciuda propunerii?
— Dar de ce eu? De ce nu o tipă tânără? Sunt sigură că ai putea găsi una de 20 de ani interesată…
— În primul rând, pentru că îmi placi. Întotdeauna mi-ai plăcut. Și nu are legătură doar cu felul în care arăți. Îmi place tot la tine. Corp, minte și simțul umorului. Desigur că aș putea găsi pe cineva mai tânăr. Am încercat. Problema cu fetele astea e că vor întotdeauna mai mult decât pot eu da. Sunt un bărbat căsătorit. Poate că eu și Clara nu mai suntem atât de pasionali. Dar e soția mea, mama fiului meu. S-o părăsesc sau s-o fac să sufere este exclus. Când te cuplezi cu o puștoaică, ea va cere din ce în ce mai mult. Mai mult timp, mai mulți bani, mai multă distracție. În cele din urmă visează să devină noua nevastă. Tu nu vrei asta.
— De unde știi?
— Pentru că, dacă ai fi căutat o nouă căsnicie, n-am fi purtat această discuție. În plus, ești prea inteligentă ca să investești timp și energie în a distruge o familie. Ai găsi un văduv sau un divorțat disponibil. Și la un moment dat, cine știe ? Poate chiar asta o să faci.
Am stat o vreme privind unul în ochii celuilalt. Apoi Tiberiu a zâmbit și a rupt tăcerea.
— Te-am șocat?
— Sunt șocată de mine, nu de tine. Ar trebui măcar să mă prefac ofensată…
— De ce? Suntem doi oameni realiști. Pricepem realitatea și ne adaptăm. Nu ești ofensată și nu ai de ce să fii.
Oare? Știam o grămadă de oameni care l-ar fi putut contrazice.
— Adevărul e că sunt surprinsă. Nu m-am așteptat. Nu aveam idee că îți plac în felul acesta. Nu ai arătat-o niciodată.
— Draga mea, erai căsătorită cu un tip cu care am… mă rog, aveam o istorie lungă. Nu sunt cel mai moral om de pe planetă, dar am limitele mele: nu mă ating de soția unui prieten.
— Prieten? Nu știam că tu și Robert erați prieteni.
— În business nu vedeam lucrurile la fel, dar ne știam din copilărie.
— Serios?
A încuviințat.
— Amândoi eram pasionați de SF și fantasy. Nu eram mulți pe atunci. Făcuserăm un mic cerc. Din când în când ne întâlneam și făceam schimb de cărți și casete video.
Robert îmi povestise despre asta. Se întâmpla în comunism, când genul acesta era considerat simbol al decadenței occidentale și interzis. Unii dintre membrii cercului aveau rude în străinătate și, deci, acces la cărți și filme. O viață mai târziu, soțul meu se relaxa tot cu o carte sau un film cu vampiri, fantome sau nave spațiale. Dar mereu se plângea că cele de azi nu se ridică la nivelul celor vechi. Nu aș fi ghicit niciodată că Tiberiu fusese interesat de așa ceva.
Mi-a trebuit ceva timp să-mi fac curaj să-i exprim cea mai puternică teamă — nesiguranța. Simțeam că stau pe teren instabil. Iar acest acord mutual îmi rezolva o problemă imediată, dar pentru cât timp?
— Atâta cât vom avea nevoie unul de altul.
Traducere liberă: atâta vreme cât voi reuși să-l țin în mreje. Mi-a trecut prin minte să-i spun că mă voi gândi, să mai las o zi-două și apoi să accept. Dar ce rost avea? Știa că voi accepta. Cel puțin pentru o vreme. Așa că am spus „da” pe loc.
— Perfect, a spus zâmbind larg. Mă bucur enorm. Eu trebuie să plec din București câteva zile. Folosește timpul ca să găsești un apartament care îți place. De miercuri sunt din nou la birou și ne ocupăm de asta.
Am plecat spre casă cu un amestec dubios de sentimente și senzații. Nu mă mai îngrijora viitorul apropiat, dar eram neliniștită. Când am intrat în casă, am descoperit că oglinda venețiană mare de pe hol se crăpase pe mijloc de sus până jos. Era unul dintre obiectele mele preferate. Cadou de la fosta mea soacră.
*
Trei săptămâni mai târziu eram în mijlocul amenajărilor în noul apartament. Un loft cu două camere, o bucătărie mică, o baie și o sufragerie nu prea mare, dar cu un balcon generos. Priveliștea era magnifică: de fiecare dată când ridicam ochii dintr-o carte, vedeam Grădinile Cișmigiu. Cele mai vechi grădini publice din București. Amenajate în secolul al XIX-lea, când autoritățile au decis să sece o mlaștină și să creeze o bijuterie urbană. Nu era cel mai mare parc, dar avea copaci bătrâni, alei elegante, lac, restaurant, pub. Și era cât se putea de central.
După câteva ore de despachetat, am simțit nevoia de o pauză. Mașina de cafea fusese printre primele lucruri instalate, așa că mi-am făcut un caffé latte. Era o senzație frumoasă să-mi odihnesc privirea pe verdele din fața mea și să nu mă gândesc la nimic. Deodată, a sunat telefonul. M-a speriat de-a dreptul. Era Tiberiu. Voia să știe dacă ne puteam vedea în acea zi. Venise timpul să-mi respect partea mea de înțelegere. Urma să ne vedem în acea seară, într-un imobil care-i aparținea. Adresa era la câteva minute de mers, dar a insistat să-mi trimită un Uber.
Imediat ce am închis, un nou val de sentimente m-a lovit. Puțină teamă. Puțină curiozitate. Și multă, multă emoție. Mi-am scurtat momentul de liniște și am început să mă pregătesc pentru întâlnire. Baie cu spumă, loțiune de corp, aranjat părul, machiaj discret dar elaborat. Apoi alegerea ținutei. Aveam treabă serioasă.
La ora 19:00 fix, șoferul m-a sunat că mă aștepta. Cinci minute de drum. Doar pentru că erau și două semafoare. Ridicol, în opinia mea. Dar era decizia iubitului meu. Sau ar fi trebuit să-l numesc amant?
Am coborât în fața unei case vechi pe care o știam. Ani întregi fusese o ruină. În trecut, o vedeam des și mă gândeam ce păcat că o asemenea vilă era lăsată în paragină. Nu știam că Tiberiu o cumpărase. Și o restaurase. Minunat.
Interiorul era ca în filme. Mobilier stilat, candelabre, oglinzi, picturi, o bibliotecă vieneză veche. În sufragerie trona un pian de concert. Am descoperit atunci că amândorura ne plăcea să ne dăm lebede la el din când în când. Mă aștepta cu o cină ușoară și șampanie scumpă.
— Locul arată grozav, am spus luând o gură din băutura rece, dar am crezut că ne vom vedea în apartamentul meu.
— Nu. Casa ta e viața ta. Casa mea e viața mea. Amestecarea lor nu ar fi sănătoasă.
Nu suntem noi, femeile, niște ciudățenii? Mintea mea îmi spunea că abordarea lui era una plină de considerație. Inima, însă, se întristase. Se spune că femeile preferă sexul în propriul pat. Se simt mai în siguranță. Poate e adevărat. Dar eu știam exact de ce simțeam tristețe: mă îndrăgosteam de el. Și asta nu era bine.
Cât despre intimitate, era ca o înghețată de căpșuni cu sos de ciocolată neagră. Tiberiu era elegant chiar și în sex. Atent, delicat. Chiar și fanteziile lui erau în limite rezonabile. Și totuși simțeam că mă analizează. Ca și cum verifica dacă investiția merită. Sau poate eram doar paranoică…
Dimineață, când m-am trezit, aveam mesaj de la el. Îmi spunea că îmi mulțumește pentru seara minunată și că abia o așteaptă pe următoarea. Și că avusese un accident pe drumul spre casă: un taxi fără frâne intrase în el. Nimeni nu fusese grav rănit, dar apăruse poliția și presa. Nu voia să aflu de la TV sau de pe Facebook. Foarte drăguț din partea lui.
*
— Am un cadou pentru tine, i-am spus într-o dimineață când m-a sunat să vadă ce fac.
De obicei mă suna o dată la câteva zile. Să vadă dacă sunt ok, dacă am bani…
A rămas tăcut.
— Mai ești acolo?
— Da. Doar că m-ai surprins. Nu mă așteptam.
— Bine de știut că te pot surprinde.
— Da… dar nu vreau să-ți cheltuiești banii pe mine.
Banii mei. Yeah, right.
— Nu e acel gen de cadou. E ceva… diferit.
Pe măsură ce îi povesteam, începeam să mă întreb dacă avusesem o idee bună. Apartamentul era mult mai mic decât casa. Așa că închiriasem un spațiu de depozitare. Pusesem în el multe chestii, inclusiv lucrurile personale ale lui Robert. După ce m-am instalat în locuința nouă, am început să sortez ce aveam acolo. Am vrut să donez hainele lui Robert înainte să le strice moliile. Și să mă uit prin toate documentele și fișierele lui. Speram, sincer, să descopăr vreo dovadă de proprietate sau vreun cont despre care nu știa nimeni. Măcar pentru a-mi mai reactiva viața socială, dacă nu din alt motiv. Când ești bogată, ai milioane de prieteni. Când se duc banii… ei bine… singurele care mai rămăseseră alături de mine erau două prietene din liceu.
Nicio șansă! La drept vorbind, dacă Robert ar fi avut ceva pus deoparte, s-ar fi folosit de chestia aceea ca să iasă din încurcătură, nu să se sinucidă. Dar am dat peste ceva ciudat. Un set de caiete cu un fel de cercetare. Am descoperit că soțul meu luase foarte în serios treaba cu fantasy-ul. Am aruncat o privire rapidă. Vampiri, fantome, strigoi… nu erau chestii care să mă pasioneze. Dar mi-am amintit că Tiberiu fusese interesat și el. Așa se cunoscuseră. Am decis să i le dau lui.
Dar acum, după ce îi spusesem că am o surpriză, nu eram sigură că fusese o idee bună. Până la urmă, erau niște jurnale ale defunctului meu soț pe care i le dăruiam amantului. Oricum era prea târziu. Îi stârnisem curiozitatea și urma să treacă pe la mine în pauza de prânz.
— Vin pe la unu jumate. Poți să vii jos cu ele?
— Nu vrei să urci? Nu ai văzut apartamentul. Îți fac o cafea…
— Îmi pare rău. Nu pot. Am o zi plină. Dar m-ai făcut curios.
— Ok, am spus dezamăgită.
Am ales cu grijă hainele. Pantaloni scurți strâmți și un top care îmi scotea sânii în evidență. O privire în oglindă. Nu era rău pentru patruzeci de ani!
„Doamne, Alexandra, ești ridicolă!”, mi-am spus, apoi am luat caietele și am ieșit.
Le-a răsfoit repede. Nici nu cred că s-a uitat la mine. Chestie care m-a enervat.
Când a realizat ce erau de fapt, am văzut surpriza reală. Le studia în tăcere.
— Dacă nu le vrei, e în regulă. M-am gândit că poate nu a fost o idee bună…
— Ce? Nu! De ce?
— Sunt caietele lui Robert. Și eu și tu… suntem… în fine…
— Nu-ți face probleme! Nu mă deranjează. Doar că nu-mi vine să cred că a păstrat chestiile astea atâția ani.
Era ciudat. Robert fusese un om extrem de pragmatic. Faptul că nu renunțase niciodată la caietele acelea mă șoca. Îmi demonstra cât de puțin îl cunoscusem.
După ce m-am întors în casă, am stat mult pe canapea, uitându-mă în gol, încercând să nu las gândul acesta să mă doboare.
În cele din urmă, m-am ridicat. Aveam o sticlă bună de Moët& Chandon în frigider. O păstram pentru ziua în care Tiberiu ar fi vrut să vadă apartamentul. Dar se pare că nu avea să se întâmple. Și dacă, într-o zi, ar fi vrut, n-avea decât să aducă el băutura!
Hotărâtă, am mers la bucătărie, am luat sticla și un pahar special. Nu bei șampanie bună din orice! Tocmai mă pregăteam să o deschid când… sticla s-a spart în mâna mea. Pur și simplu. Nu am lovit-o, nu am scăpat-o. Lichid peste tot. Cioburi peste tot.
Mi-au trebuit câteva minute ca să ies din șoc. Și apoi să mă cufund în tristețe. Elixirul bunei dispoziții se împrăștiase în toată casa.
Minunat, fir-ar!
*
Stăteam în picioare, goală, în fața lui. El se așezase în fotoliu, cu un pahar de whisky. Renunțase la cravată și primii trei nasturi ai cămășii erau deschiși. Ochii lui aveau o lumină crudă. Ca și cum voia să rănească. Știam că urma să fie o noapte grea din momentul în care ne întâlniserăm. Ceva mersese prost la o întâlnire. Pierduse un deal bun. Se înfuriase și avea nevoie să rănească pe cineva. Iar acel cineva eram eu.
S-a ridicat și a venit spre mine. Pentru prima dată, mi-a fost frică de el. M-a întors cu spatele și mi-a privit corpul în detaliu.
— Te-ai îngrășat. Viața bună, bănuiesc. Curul e mai mare, a spus și m-a plesnit tare. Dar nu-ți face griji, e mai bine așa. Azi o să te doară. E mai ușor să rănești o grasă. Cele slabe sunt prea delicate. Dar uneia ca tine e o plăcere să-i provoci durere.
Stătea în spatele meu, deci nu l-am văzut scoțând cureaua. Dar am auzit sunetul. Și panica. Am închis ochii anticipând lovitura.
A sunat un telefon.
Telefonul meu. M-a trezit, slavă Domnului! Eram leoarcă de transpirație, gura uscată. Mi-a trebuit timp să răspund.
Era Tiberiu.
— Hei, scumpo! Ce faci? Deranjez?
— Nu. Citeam și nu găseam telefonul, am mințit. Tu?
— Am avut și zile mai bune. Îmi pare rău, dar nu pot veni diseară.
— S-a întâmplat ceva?
— Probleme la muncă. Zi proastă. Sunt atât de nervos că ți-aș strica seara.
— Poate ne relaxăm împreună. Alungăm demonii…
— Prințesă, apreciez intenția. Dar nu va merge. Sunt într-o dispoziție nasoală și nu vreau să fiu rău cu tine. Nici acasă nu mă duc azi. Din același motiv. E mai bine așa. Te sun într-o zi, două.
A închis. Am căzut pe canapea încercând să-mi reglez respirația. Inima îmi bătea nebunește.
*
Soarele ne trimitea raze prin crengile copacilor de pe terasă. Mă jucam cu lumina, așteptând să se răcească cafeaua. Tiberiu stătea cu capul pe spate, cu ochii închiși. Arăta ca un om care se relaxa după multă tensiune. Nu vorbea despre problemele de la muncă. Nici nu eram neapărat interesată, doar voiam să-i ofer șansa să se descarce. Dar Tiberiu era bărbatul care își duce singur poverile. Dacă voia relaxare, își lua o zi liberă, se bucura de soare, o plimbare, o băutură rece, companie plăcută. Mi-ar plăcea să cred că asta făcea cu mine în ziua aceea.
Inițial trebuia să ne vedem la vilă. Apoi a spus:
— Uite ce e, vreau să te văd. Dar nu așa. Hai în soare. O plimbare, o ceva de băut…
M-a surprins. Credeam că relația noastră avea reguli stricte și discreția era esențială. Mi-a spus să aleg un loc. Am ales Coffee Factory. Central, frumos, cu o terasă intimă. Și o cafea decentă.
Ne-am întâlnit, mi-a dat un sărut pe obraz, am găsit o masă izolată. A cumpărat el băuturile — whisky cu apă minerală pentru el, latte pentru mine. Apoi am stat în liniște. Din când în când ridica ușor pleoapele și îmi zâmbea. Ca și cum verifica dacă mai eram acolo.
Pe la jumătatea celui de-al doilea whisky, și-a ridicat capul și a spus:
— Știi, am citit caietele lui Robert. O lectură foarte interesantă.
— Ah, am spus, neștiind cum să reacționez.
— Când le-am văzut, am crezut că sunt vechi, din tinerețe.
— Și nu sunt?
— Nu. Sunt foarte recente. Se pare că s-a documentat din greu despre strigoi și moroi în ultima vreme. Știai?
— Despre hobby-ul ăsta al lui? N-aveam nici cea mai mică idee.
— Cred că era mai mult decât un hobby.
— Serios?
A dat din cap.
— Ce e interesant e scopul cercetării.
— Scop? Credeam că o face de distracție.
A râs.
— Mitologia românească mumai distracție nu e, crede-mă! Știi ceva despre moroi și strigoi?
— Nu prea. Sunt morții vii. Vampirii românești…
— Da și nu. Un vampir devine vampir în timpul vieții. E mușcat, moare, primește sânge, reînvie. Viață veșnică. În mitologia românească e altfel. Devii moroi sau strigoi după moarte. Un moroi e un copil care a murit pe nedrept, a fost abuzat, nebotezat sau avortat. Se întoarce să-i pedepsească pe vinovați. Un strigoi e un om tratat rău în viață, persecutat, marginalizat, și se întoarce pentru răzbunare. Sau cineva care a suferit o mare nedreptate și trebuie să o îndrepte. Nu devii moroi sau strigoi din întâmplare. E destin. Ești sortit.
Nu știam ce să cred. N-aș fi văzut un om ca Tiberiu interesat de așa ceva. Pentru mine, mitologia era o glumă. Povești inventate în Evul Mediu ca să sperie oamenii. Iar azi, sursă pentru scriitorii care nu pot scrie despre viața reală.
— Și tu chiar crezi chestiile astea? am întrebat fără să mă pot abține.
Tiberiu a zâmbit.
— Tu nu…
— Absolut deloc. Îmi pare rău.
— Se pare că Robert credea. Caietele sunt documentate din cărți, filme, legende locale, studii de mitologie, antropologie, chiar lingvistică. Căuta o modalitate de a deveni mort-viu în mod voluntar.
Am rămas fără aer. Ăsta nu era Robert pe care îl știam eu.
Mi-am amintit o poveste spusă de mama. Despre o femeie fericită în căsnicie. Fără copii, dar cu viață frumoasă. Soț manager, bani, călătorii. Pe la cincizeci de ani, omul a venit cu acte medicale care arătau că avea o problemă rară și nu mai putea avea viață sexuală. Femeia a acceptat. În fond, era soțul ei. În plus omul se revanșa din plin cu și mai multe călătorii, cadouri, afecțiune. Cincisprezece ani mai târziu, omul face infarct și moare. După înmormântare, femeia vine la biroul soțului pentru a recupera bunurile poersonale. Ocazie cu care găsește fotografii cu el și o amantă. Așa află că bărbatul o înșelase cincisprezece ani. Și ea nu bănuise nimic.
Acum înțelegeam perfect cum se simțise.
*
Prima imagine a acelei nopți este ploaia. Torențială. Ca o seară rece de toamnă, nu una de vară. Ca și cum cerul se rupsese. Ștergătoarele nu mai făceau față, luminile creau iluzii. Șoferul conducea aproape orb. Când am ajuns la vilă, Tiberiu mă aștepta pe trepte, tremurând sub umbrelă. Foarte neobișnuit pentru el. A spus că fusese îngrijorat fiindcă făcusem mult până acolo și nu reușise să mă sune. Comunicațiile picaseră din cauza furtunii.
Odată aflați la adăpost, am căzut pe canapea, tremurând. Tiberiu și-a dat jos cămașa udă, a turnat whisky în două pahare, și-a aprins o țigară și s-a așezat lângă mine. M-a cuprins în brațe.
— Ești bine?
— Da. Dar furtuna asta mă sperie. Dimineață erau 30 de grade, iar acum…
— Da, e ciudat. Dar suntem în siguranță, a spus, apoi m-a sărutat ușor.
M-am cufundat în brațele lui. Lângă el mă simțeam protejată. Avea efectul ăsta asupra femeilor. Mi-a desfăcut părul și și-a trecut degetele prin el. Am zâmbit și l-am sărutat pe gât. A zâmbit și el. A început să-mi desfacă rochia. Mâinile lui mari erau surprinzător de delicate.
— Îmi place rochia asta. Nu arată nimic, dar sugerează tot.
Ne-am sărutat din nou. Lung și profund. Apoi eram pe el, goală, coborând cu buzele spre centura lui. Tocmai mă pregăteam s-o desfac când s-a stins lumina. Am înlemnit.
— E ok, nu te speria! Probabil furtuna e de vină. Stai aici! Aduc lumânări.
A venit cu o lanternă și două lumânări parfumate. Deși lumina lor era blândă, eu aveam un nod în stomac.
— Ce e? Te comporți ca o pisică speriată.
— Nu știu. Sunt praf. Îmi pare rău.
— Hei, e ok. Sunt aici. Bine?
A zâmbit și m-am liniștit puțin. Apoi m-a făcut să mă întind pe spate. Mă săruta și îmi mângâia sânii cu o mână, iar cealaltă cobora pe trupul meu până când degetele lui m-au atins într-un mod care mi-a trezit un val de dorință. Am încercat să-i desfac cureaua, dar n-am reușit. A râs și a făcut-o el pentru mine. M-am apropiat de el cu aceeași intenție.
—Aș vrea ceva mai mult de atât, a spus Tiberiu, zâmbind.
Știam ce voia să spună. Tocmai ne pregăteam să schimbăm poziția când fereastra din spatele canapelei s-a făcut țăndări. Apoi următoarea, și următoarea. Tiberiu s-a aruncat peste mine, să mă protejeze. Cioburile îi zgâriau spatele și țipa. Apoi — liniște. Vântul și ploaia intrau prin ferestrele distruse.
—Ce dracu’ a fost asta? am întrebat.
—Să moară mama dacă știu!
Simțeam tensiunea în vocea lui. Lumânările se stinseseră, așa că a luat lanterna. Ne-am ridicat și ne-am uitat în jur. În afară de ferestre, totul părea la locul lui.
—Ești rănită? m-a întrebat.
—Nu. Dar tu ești.
—Nu e nimic grav. Doar niște zgârieturi. Hai în camera cealaltă. Să calci cu grijă, sunt cioburi peste tot.
Dormitorul era intact. Ca și cum nimic nu se întâmplase. Ba chiar mergea și lumina. Am mers la baie după spirt și bandaje, ca să-i curăț rănile. Erau superficiale, dar sângerau. S-a așezat pe pat, lăsându-mă să le îngrijesc în tăcere. Era îngrijorat. Și furios. Aș fi vrut să mă liniștească, dar nu era în starea potrivită. I-am curățat rănile, apoi l-am îmbrățișat de la spate. Voiam doar să-l simt lângă mine. M-a tras în brațele lui. Exact atunci coșmarul a reînceput.
De data asta, lumina era aprinsă și am văzut. Părea ca o rocă uriașă, dar făcută din vânt și fum. Și își schimba forma încontinuu. Ba cap de animal, ba o figură umană cu gura deschisă și colți ascuțiți, ba un fel de pumn sau o armă ciudată. A făcut două cercuri în jurul nostru, apoi a lovit oglinda din perete și a spulberat-o. Apoi a dispărut.
Tiberiu s-a desprins din îmbrățișare și s-a ridicat.
—Stai aici și taci. Lasă-mă pe mine să vorbesc.
—Să vorbești? Cu cine?
Eu eram prea speriată ca să pot vorbi, oricum. Mi-a luat timp până să înțeleg ce a urmat.
Tiberiu a început să meargă prin cameră și să se adreseze… acelui ceva.
—Deci ai venit. Și acum, ce? Ce ai de gând să faci?
Entitatea a reapărut. Tabloul de deasupra patului era făcut bucăți. Fâșii din el se împrăștiaseră peste tot. Și peste mine.
—De ce ai venit? Lumea ta e alta.
Apoi a zburat fereastra.
—Nu e corect! Ai greșit atunci și greșești și acum!
Ușa.
—Asta nu e vreo justiție absolută…
Candelabrele.
—Asta e gelozie!
Am țipat îngrozită. O durere ucigătoare, ca o lamă răsucindu-se în vagin. Simțeam sângele șiroind pe picioare. Oribil. Tiberiu m-a văzut și s-a înfuriat. S-a întors spre entitate și a țipat:
—Las-o în pace! Fii bărbat, măcar o dată! Nu ea e problema ta. Eu sunt! Eu am fost mereu! Pe mine m-ai urât pentru toate momentele în care eu am fost mai bun!
Creatura a scos un sunet îngrozitor. Apoi Tiberiu a fost aruncat cu o forță nebună în perete.
—Oprește-te! îmi auzeam propria voce răgușită de urlete. Oprește-te! El mă ajută! El are grijă de mine! Tu m-ai părăsit! Te-ai sinucis și ai devenit chestia asta! Pleacă și lasă-ne!
Dar nu mai era nimeni. Normal. Se răzbunase. Tiberiu murise. Trupul îi era zdrobit, din gură îi curgea sânge, iar ochii lui albaștri, mari, nu mai aveau nicio sclipire. Am căzut în genunchi lângă el și am plâns. Nu știu cât. Până când mi s-au uscat ochii și mă usturau.
*
În orele care au urmat morții lui Tiberiu, a trebuit să iau o decizie. Cea mai grea din viața mea. Să-i las corpul acolo și să pretind că n-am fost implicată? Sau să chem poliția? Primul impuls a fost să fug. Dar nu puteam. Nu puteam să-l abandonez așa. Pe de altă parte, dacă sunam la poliție, aventura noastră ieșea la iveală — ultimul lucru pe care Tiberiu l-ar fi vrut. Și oricum erau amprentele mele peste tot. Adevărul ar fi ieșit la suprafață.
În final, am decis să o sun pe Clara și să-i spun ce s-a întâmplat. Ei bine… nu chiar tot. I-am spus că eram în casă și niște hoți, crezând că vila e goală, au intrat, ne-au surprins și lucrurile au degenerat. Că s-au luptat cu Tiberiu, l-au omorât și au fugit speriați. Nu era cea mai credibilă poveste, dar sigur era mai realistă decât adevărul.
Așteptam să sară-n gâtul meu, să urle, să mă acuze. N-a făcut-o. A spus doar:
—Lasă-mă să mă gândesc. Te sun în câteva minute.
După cinci minute m-a sunat:
—Ai grijă să fiți amândoi… decenți. Vin acum. Nu face nimic până ajung!
Am închis telefonul, întrebându-mă dacă pot avea încredere în ea. Dacă nu cumva trimitea poliția, spunând că l-am ucis eu. Era prea târziu pentru dileme, așa că am făcut ce mi-a spus. Să-l îmbrac pe Tiberiu a fost un coșmar. Rigor mortis deja se instalase. Și nu mă puteam opri din plâns. În cele din urmă am reușit să arătăm ca și cum eram îmbrăcați când s-a întâmplat.
Când Clara a ajuns, părea foarte stăpână pe ea. Dar când a văzut locul și trupul soțului ei, s-a speriat îngrozitor. Privind în urmă, am certitudinea că și-a dat seama ce se întâmplase de fapt. N-am sunat poliția, ci un prieten de-al lui Tiberiu din Inspectoratul General al Poliției. Împreună am ticluit altă poveste.
Eu voiam să cumpăr o casă. Tiberiu voia să vândă vila. Ne-am întâlnit acolo, eu, el și Clara, ca să văd locul. Și atunci a avut loc jaful. Povestea avea hibe, evident, dar dacă știi oamenii potriviți… pot fi ignorate. Mai ales că mai multe familii din zonă raportaseră spargeri când plecaseră în vacanțe sau când casele erau nelocuite. Așa că ancheta s-a încheiat.
Clara a organizat funeralii mari pentru el. Eu am ales să nu merg. Am trimis doar o coroană. Mi s-a părut mai decent așa. N-am vorbit niciodată cu ea despre ce s-a întâmplat. Nici despre aventura mea cu soțul ei. De fapt, n-am mai vorbit vreodată. Mult timp m-am întrebat dacă Tiberiu era împăcat. Dacă decizia mea de a o suna pe Clara a fost ceea ce el ar fi vrut. Nu puteam decât să sper că da.
*
Iată-mă din nou cu fundul pe gheață. Mai aveam ceva bani de la Tiberiu, dar să locuiesc în centrul Bucureștiului era exclus. Totuși, norocul nu mă părăsise complet. O prietenă veche avea un apartament mic în Giurgiu, moștenit de la mama ei. N-o lăsa inima să-l vândă. N-ar fi luat cine știe ce pe el, oricum. M-a lăsat să stau acolo o vreme, iar după ce găseam un job urma să stabilim chiria.
Giurgiu era un oraș plăcut. Case mici și vechi pe străduțe înguste, un port în declin, restaurante și terase drăguțe, o bibliotecă surprinzător de bună, un muzeu și un teatru excelente. Mai important, existau câteva școli generale și două licee, deci puteam găsi un job temporar ca profesoară de istorie. Nu era situația ideală, dar aveam un acoperiș deasupra capului și un loc de muncă.
Fiind singură într-un oraș nou, am încercat să-mi fac prietene. Una dintre ele, profesoară de arte, avea un mic club de pictură. Aveam nevoie să îmi ocup timpul, așa că m-am alăturat. Am descoperit că îmi plăcea. Iar ea zicea că aveam și talent. M-a sfătuit să iau cursuri. De ce nu?
Într-o seară de iarnă veneam de la cursurile de pictură cu un taxi. În mod normal nu mi-aș fi permis, dar ploua torențial. Nici o umbrelă nu m-ar fi salvat. Ploaia îmi amintea de o altă noapte, nu cu mult timp în urmă. Un fior rece m-a străbătut. A sunat telefonul. Un număr necunoscut. Era avocatul lui Tiberiu. Avea ceva pentru mine și mi-a cerut adresa.
Sunt doar șaizeci de kilometri până la Giurgiu, așa că a venit a doua zi. Mi-a adus o cutie cu „bunuri personale” pe care Tiberiu voise să mi le lase. Și câteva acte. Deschisese un cont pentru mine.
„Trebuie doar să semnezi aici și aici și banii sunt ai tăi”, a spus avocatul.
Zece mii de euro. Nu era cine știe ce sumă. Ar fi putut lăsa mai mult? Probabil. Dar nu era obligat. Faptul că o făcuse… mă făcea să prețuiesc și mai mult amintirea lui. Iar banii, atâția câți erau, ajutau mult.
În cutie am găsit caietele lui Robert. Mi le returna. Dar și jurnalul lui personal. Bărbatul care mereu ținuse tot în el se deschidea, în sfârșit, către mine. Și un bilet scris de mână: „Citește tot. Trebuie să înțelegi.”
*
Mi-a luat luni întregi să diger totul. Cea mai surprinzătoare a fost istoria relației dintre Robert și Tiberiu, mult mai complicată decât îmi imaginasem. Porniseră ca un grup de adolescenți pasionați de fantezie și SF. Robert era mai… adâncit în lumea lui, dar orice grup are un ciudat, nu? Și era amuzant. Schimbau cărți și filme greu de găsit, iar Robert îi provoca să creeze propriile povești bazate pe mituri românești.
Câțiva ani a fost minunat. Apoi, pe la cincisprezece – șaisprezece ani, o fată li s-a alăturat. Era de vreo optsprezece ani, superbă ca o zeiță. Înaltă, slabă, brunetă, cu ochi verzi. Robert s-a îndrăgostit nebunește. Pentru restul grupului era clar că ea nu simțea la fel. Doar se distra. Au încercat să îi spună lui Robert, dar el nu voia să audă.
Timp de aproape un an au avut o poveste frumoasă de dragoste adolescentină. Dar totul s-a sfârșit când ea a plecat să studieze dreptul la Cluj. Robert a suferit enorm. I-a convins pe ai lui să-l lase să o viziteze un weekend. Dar revederea n-a fost cum spera. Ea deja avea altă viață, alți prieteni, alte preocupări. Și, ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, Robert a aflat cumva că, în timp ce fuseseră împreună, ea și Tiberiu avuseseră o aventură de o noapte.
Mare scandal. Și pumni. Tiberiu și-a recunoscut greșeala și și-a cerut scuze. Dar prietenia s-a deteriorat. În timp, toți s-au îndepărtat. Tiberiu a aflat abia mai târziu că fata murise într-un accident de mașină bizar, câteva luni după vizita lui Robert la Cluj.
Anii au trecut. Când Tiberiu și Robert au ajuns să împartă aceeași sală de ședințe la o companie petrolieră, totul părea de mult uitat. Sau așa credea Tiberiu. Citindu-i notițele, a început să vadă multe evenimente altfel. Cei doi se contraziceau violent pe teme financiare și strategice. De multe ori împărțiseră acționarii în două tabere opuse, aproape distrugând compania. De fiecare dată Tiberiu cedase, ca să nu se rupă firma.
La un moment dat, i-a trecut chiar prin minte că Robert ar fi putut avea legătură cu accidentul fetei din trecut. Era o idee forțată, dar i-a fost suficient cât să își actualizeze testamentul. Și să mă includă și pe mine acolo.
Adevărul despre cei doi bărbați m-a împins spre depresie. M-am gândit serios să caut ajutor specializat, dar am renunțat repede. Să merg la terapeut ar fi însemnat să spun… adevărul. Tot adevărul.
Cum să formulez?
„Mă consolam după moartea soțului cu amantul când fantoma regretatului a apărut, a făcut bucăți casa și l-a omorât pe bărbatul cu care eram.”
Sigur, după asta m-ar fi încuiat direct la spitalul de glumeți și ar fi aruncat cheia.
Nu. Nu puteam. Trebuia să găsesc altă cale de eliberare. O cale de a-mi scoate povestea din sistem.
Era ca în bancul cu cei doi evrei. Lev împrumută bani de la Isac. Scadența se apropie, dar datornicul nu reușește să facă rost de bani și, de grijă, nu mai poate dormi nopțile. Cu o seară înainte de termenul limita, nevasta lui Lev îl sună pe Isac și îi spune:
—Bărbatul meu nu are de unde să -ți dea banii mâine.
Apoi se întoarce către soț și îi zice:
—Du-te la somn liniștit. E rândul lui Isac să nu doarmă.
Dar nu era ca și cum puteam invita o prietenă la cafea și să-i povestesc totul. Aveam nevoie de altă cale.
Și am găsit-o.
*
Am crezut mereu că arta este, de fapt, un mod de a vorbi despre lucruri care te macină în profunzime. Despre oameni, întâmplări, traume pe care nu le poți împărtăși la un pahar de vin. De aceea, ori de câte ori vedeam un tablou sau o sculptură care îmi plăceau, căutam povestea din spatele lor.
Când pictez, de obicei știu exact ce imagine vreau să creez. Sunt destul de rațională. Dar nu și în acest caz. Cele patru picturi… le-am făcut ca în transă. Am lucrat aproape toată vacanța de vară la ele, ieșind rar din casă.
Când am terminat, păreau făcute din perspectiva unei drone. Imagini de sus ale coșmarului din acea noapte. Prima ne înfățișa pe mine și Tiberiu făcând dragoste, iar entitatea neagră-fumurie crescând peste noi. Am numit-o Demon — gelozia. A doua ne arăta îmbrățișați în timp ce creatura distrugea sufrageria. Demon — furia. A treia îi înfățișa pe Tiberiu și fantoma soțului meu față în față, ca într-o dezbatere stranie. Demon — confruntarea. Ultima arăta creatura zdrobind bărbatul și femeia cu o singură mână. Demon — răzbunarea.
Probabil ar fi rămas ascunse într-un colț al casei mele dacă prietena mea, profesoara de arte, nu le vedea. Le-a considerat fabuloase. Le-a inclus într-o expoziție temporară despre lumea fantasticului, organizată la muzeu.
Aseară a fost vernisajul. Cele patru tablouri ale mele erau centrul atenției. Și totuși simțeam neliniște în jurul lor. Și în mine.
În dimineața asta m-a sunat directorul muzeului. A avut loc o spargere. Nu s-a furat nimic. Doar picturile mele au fost distruse. Sfâșiate.
Trezisem, din nou, monstrul.
Tot ce îmi rămâne acum este să aștept.
