O legendă rurală despre o mireasă ucisă în ziua nunții se transformă, de-a lungul unui secol de războaie, dictaturi și uitare, într-o meditație despre memorie, traumă și dispariția miturilor. Fantoma Miresei Însângerate bântuie nu doar o potecă de pădure, ci și conștiința unei comunități care, odată cu modernizarea, învață să uite chiar și groaza. Finalul aduce o răsturnare subtilă: supranaturalul nu cere răzbunare, ci uitare.
Povestea Miresei Însângerate fusese inspirată de un fapt real; acesta era primul lucru pe care îl subliniau povestitorii atunci când o relatau pe îndelete ascultătorilor înspăimântați. Un eveniment nefast petrecut la o dată incertă, dar relativ predictibilă pentru cine ar fi fost interesat să o afle. Înaintea primului război mondial sau chiar mai devreme… Într-o lume ce se arăta mult diferită față de lumea prezentului și ale cărei reguli tribale îi făceau pe oameni insensibili, lipsiți de empatie, uneori cruzi și nemiloși, dacă vreo situație intempestivă leza cutumele psiho-sociale ale societății lor închistate.
La fel s-a întâmplat și în cazul Miresei Însângerate. Unii spuneau că o chema Ana sau Iana, alții ziceau că numele ei se pierduse odată cu trecerea anilor. Însă toți erau de acord că fusese vorba de o fată foarte frumoasă. Căreia, odată ajunsă la vârsta măritișului, îi făcuseră curte cei mai chipeși și mai gospodari flăcăi ai satului. Dar ea îi refuzase pe toți, stârnind resentimente puternice în sufletele lor. Și nu o făcuse degeaba, ci pentru că își dăruise inima unui tânăr păstor ce locuia la o stână de lângă marginea pădurii.
Într-un final, fata și păstorul au hotărât să-și unească destinele. Până când moartea avea să-i despartă… El a venit s-o ceară la părinți, aceștia i-au dat-o, preotul le-a făcut cununiile și, împreună – doi miri fericiți – au plecat spre stâna care urma să le fie casă pentru tot restul vieții. N-au ajuns însă departe! Deoarece unul dintre flăcăii refuzați a jurat, cu inima încărcată de ură, că dacă fata nu va fi a lui nu va fi a nimănui. Luându-și alături câțiva tovarăși, au încălecat cai repezi și au ajuns din urmă micul alai. Lovind cu bicele, au pus pe fugă puținii nuntași, după care i-au strigat păstorului să plece. El i-a înfruntat demn, iar ei l-au stâlcit în bătaie.
Flăcăul respins i-a cerut apoi miresei să-l părăsească pe mire, pentru a deveni soția lui, dar ea a replicat ferm că alesese deja. Când pretendentul a vrut s-o urce cu forța pe cal, ca s-o ducă la el acasă, fata s-a împotrivit sfidător. Cu mintea întunecată, refuzat iar și iar, acela a înfipt cuțitul în inima miresei, răcnind din nou hotărârea-i blestemată: că mai bine o știa moartă, decât în brațele altcuiva. Ea nu a murit imediat, ci a mai rămas un timp în picioare, clătinându-se ca o frunză în bătaia vântului. Mișcându-și lent capul, a privit sângele ce îi țâșnea pe rochia albă, apoi s-a uitat împrejur, vrând parcă să-și explice nenorocirea în care se transformase cea mai frumoasă zi a vieții ei de până atunci. Într-un târziu, a țipat cu glas ascuțit și s-a prăbușit la pământ, dându-și ultima suflare cu un geamăt lung.
Realizând brusc nenorocirea pe care o provocase, ucigașul a fugit în pădure, dar potera l-a prins a doua zi, judecătorii vremii condamnându-l apoi la închisoare pe viață. Fata a fost înmormântată cu bocete îndurerate, iar păstorul a plâns-o amarnic. Moartea îi despărțise mult prea devreme și în cel mai crud mod cu putință. După un timp, neputând să mai suporte amintirea tragediei, el a lăsat oile, plecând departe. O perioadă mai lungă decât în cazul altor evenimente de gravitate comparabilă, sătenii au discutat fervent năpasta, întorcând-o pe toate părțile și storcându-i orice înțeles, părând că nu voiau să o mai uite. Cât despre părinții fetei, jalea si tânguielile acestora nu s-au stins practic niciodată.
Când lucrurile păreau să revină la felul lor natural de a fi, o veste șocantă a răscolit comunitatea. În șoapte repezite și cu mare spaimă în glas, câțiva bărbați s-au jurat că văzuseră Mireasa exact în locul unde se întâmplase omorul. Era vorba despre patru tăietori de lemne care mergeau la lucru în partea aceea a pădurii. Întorcând privirea spre stânga cărării, unul dintre bărbați observase ceva ce cu o clipă înainte nu fusese acolo. O fată-femeie pe care o recunoscuse imediat. Îmbrăcată în rochie albă, roșie la piept, ea îi privea țintă pe oamenii aflați în trecere.
Sub presiunea unei spaime uriașe, muncitorii s-au oprit pentru câteva clipe lungi și au putut astfel să vadă mai bine. Era chiar fata pe care o știau toți, dar altfel… Chipul ei altădată luminos arăta vânăt, iar ochii îi avea înfundați în orbite. Părul negru al Miresei era despletit și murdar, la fel și rochia albă, mânjită cu pământ proaspăt pe alocuri. Toată ființa ei inspira moarte, doar pata roșie din piept părea vie, unul dintre martori insistând apoi că observase firicele de sânge scurgându-se lent pe țesătură.
Privirea Miresei era opacă, neomenească; aidoma și glasul acesteia! Fiindcă, la un moment dat, arătarea a ieșit din nemișcarea de până atunci (diferită de orice poziție statică a oricărui om viu), și-a smucit brațele în lateral, cu un gest nefiresc de rapid, după care, aplecându-și capul pe jumătate, a țipat strident, un țipăt ascuțit ce a cutremurat nu numai sufletele privitorilor de ocazie, ci și elementele naturii înconjurătoare. Frunzele copacilor din jur au fâșâit violent, ca la suflarea unei pale neașteptate de vânt, iar câteva păsări și-au luat zborul din coroanele acestora, împrăștiindu-se speriate în toate părțile.
Cât despre martorii oculari, după ce frica oribilă care îi țintuia locului s-a mai risipit, ei au fugit înapoi spre sat, căutând omenescul și normalitatea în fața agresiunii brutale a nefirescului. Unii dintre aceștia au putut să relateze întâlnirea aceea macabră, alții nu, pentru că zile întregi au avut limba amorțită de spaimă și un tremur incontrolabil al bărbiei, nereușind să se exprime suficient în limbajul articulat.
Evenimentul a declanșat o adevărată isterie printre săteni, discuțiile reluându-se la o intensitate amețitoare. Apariția Miresei moarte a fost evocată în fel și chip, oamenii vorbind despre ea toată vara, în lunile de toamnă, la strânsul recoltei, dar și de-a lungul iernii, când repausul era aproape total. În anotimpul rece – pe vremea aceea cu zăpadă mare, viscol și ger – povestea fetei omorâte la propria nuntă fusese reluată în fiecare familie, spre spaima copiilor, dintre care unii aveau s-o reproducă peste ani.
Din cauza troienelor, oamenii nu se mai duceau la pădure și nu treceau, deci, pe lângă locul bântuit. Dar în primăvara următoare, când cărarea a devenit practicabilă, aparițiile au cunoscut o adevărată explozie. Negăsindu-și liniștea peste iarnă, Mireasa Însângerată se năpustea asupra bieților oameni vii, semănând în sufletele lor frica delirantă de supranatural. Apărea lângă drumeți când aceștia se așteptau cel mai puțin (chiar dacă doar cu o clipă înainte nu fusese acolo, trecătorii verificând obsesiv împrejurimile zonei blestemate), se arăta mai aproape decât la prima apariție, îi privea lugubru și pătrunzător, lăsându-se cumva privită, la rândul ei, după care scotea țipătul acela inuman de ascuțit, înspăimântându-i pe cei deveniți spectatori împotriva voinței lor.
Ca și întâia oară, doar unii dintre cei însemnați sufletește cu frica întâlnirii reușeau să povestească ceea ce văzuseră. În istorisirile lor, imaginea Miresei era cumva mai limpede, nu neapărat din cauza faptului că se înfățișa la o distanță mai mică. Apariția sa avea claritate, coerență și, mai ales, substanță, termeni necunoscuți în vocabularul povestitorilor, însă care răzbăteau perfect din conținutul relatărilor acestora. Observând-o, martorii ocazionali remarcau acut un aspect relevant și contradictoriu: fata arăta ca vie, numai că era moartă, cele două impresii pur instinctuale coexistând într-un amalgam nebulos, imposibil de explicat pentru orice ființă omenească.
Cel puțin cinci întâlniri au avut loc în primăvara aceea nefastă, ele continuând și în celelalte anotimpuri, de-a lungul întregului an. Ca măsură de precauție dar, mai ales, de normalitate, sătenii și-au ales o altă cărare spre pădure, mai anevoioasă, însă mai sigură. Totuși, mergând pe ea, puteau observa în continuare locul blestemat, mulți dintre ei jurându-se că văzuseră acolo Mireasa sau că îi auziseră țipătul lugubru în ceață. Reproducând și analizând evenimentele – căci discuțiile nu conteniseră nicio clipă – martorii subliniau claritatea apariției fantomei, în situația în care distanța dintre ea și observatori crescuse considerabil.
Timp de aproape doi ani, bântuirea dezlănțuită a Miresei Însângerate a zdruncinat comunitatea. Apoi a venit primul război mondial, perceput ca o calamitate după standardele epocii. Existența oamenilor s-a schimbat radical, ei trebuind sa facă față unor provocări majore care le vizau direct integritatea și supraviețuirea. Viața lor rurală, statică prin excelență, a fost dinamizată negativ de vectorii constituenți ai războiului: staționarea trupelor chiar în localitate, o bătălie de importanță redusă, dar o bătălie, purtată pe câmpurile învecinate, ocupația efemeră a soldaților inamici, cu toate abuzurile acesteia și, mai presus de toate, moartea multora dintre sătenii tineri în alte lupte, duse pe meleaguri străine. În toată această perioadă tulbure, Mireasa nu a mai fost văzută aproape deloc.
Aparițiile au rămas reduse ca număr și după încheierea conflagrației. Unii dintre oamenii care cunoscuseră moartea ei tragică sau o văzuseră efectiv înaintea acesteia nu mai erau în viață, alții plecaseră din sat, fiindcă războiul le deschisese, paradoxal, o poartă către lumea mare și reală. Însă, prin anii douăzeci, stafia a mai tulburat liniștea abia restaurată a satului tradițional, în special după sosirea unor etnologi-antropologi care veniseră să consemneze tradițiile folclorice specifice zonei. La început, oarecum rușinați, deoarece se temeau să nu fie considerați înapoiați, după aceea din ce în ce mai încrezători, iar la final chiar mândri că fuseseră remarcați, oamenii au dezvăluit, printre alte povești, și pe aceea a Miresei Însângerate.
Noile ei apariții păreau să nu mai aibă același impact asupra localnicilor. Sătenii se schimbaseră odată cu vremurile, chiar dacă în esență erau la fel. Pe lângă preocuparea de bază a diminuării efectelor războiului, ei se conectaseră firav la transformările societății prin intermediul notabilităților locale – primarul, preotul și învățătorul – oameni școliți care citeau ziarele. Deschizându-și mintea către exterior, ca niciodată până atunci, oamenii găseau perimate unele dintre aspectele vieții lor anterioare. Multora nu le mai păsa de povestea Miresei Însângerate, ba chiar câțiva au îndrăznit să-i conteste realitatea. Însă întâlnirile au avut loc și nu cei mai retrograzi dintre ei au povestit apoi ce li se întâmplase, în mod evident devastați psiho-emoțional.
Anii au trecut lent, iar într-o zi oarecare, dintr-un an obișnuit, a început războiul. Al doilea război mondial, mai distrugător ca primul. Toate tiparele celui dintâi s-au repetat într-un ritm alert, inclusiv fenomenul bântuirii fetei ucise la propria nuntă. Încă o dată, istoria aparițiilor sale a urmat o curbă descendentă, localnicii uitând-o în detrimentul altor lucruri mult mai stringente. Pe lângă aceleași motive valabile cu un sfert de secol în trecut, apăruse încă unul, cântărind cât toate la un loc. Toți erau mai îngroziți de faptul că „vin rușii”, decât că „a fost văzută iarăși Mireasa”.
Rușii au venit și nu s-au grăbit să plece, iar între timp au pus la putere pe unii de-ai lor. Mai răi ca ei… Istoria se năpustise peste bieții oameni, părând că nenorocirile nu se mai termină. Foametea din 1947, colectivizarea forțată și tragediile care au însoțit-o, gen pușcăria făcută pe nedrept, izolarea socială a vinovaților inventați, privarea de șanse egale a celor fals stigmatizați că proveneau din medii sociale „nesănătoase”, represiunea continuă; toate aceste evenimente majore, dar și altele, minore însă importante, i-au făcut pe cei vizați să-și umple mintea, mai mult decât altădată, cu strategii de supraviețuire, mai importante decât bântuirea considerată emblematică pe plan local a Miresei Însângerate.
Mai mult decât atât, propaganda oficială ponegrea sistematic tot ce fusese puternic și stabil în vechea societate, învățământul urma cam aceeași linie de spălare a creierului, programul radioului și, mai târziu, al televizorului era strict controlat; toate făcându-i pe localnici să considere deplasată o sperietură morbidă de pe vremea străbunicilor.
Acestor situații anormale li se adăuga exodul către oraș a populației tinere, industria în plină dezvoltare cerând continuu forță de muncă. După un timp, în sat mai rămăseseră, pe lângă bătrâni și copii, doar maturii care preferau să-și păstreze condiția nativă ori le era frică de schimbare. Până la urmă, oameni cu orizont îngust, predispuși la eresuri și bântuiri. Ei continuau să vadă Mireasa în răstimpuri, dar cei cu care împărtășeau noile apariții, pe lângă faptul că erau la fel de limitați, se dovedeau a fi din ce în ce mai puțini.
Nea Ion era unul dintre cei care susțineau că văzuseră fantoma, chiar de mai multe ori. Ca pădurar, el locuia într-un canton părăginit de la marginea satului și se preumbla prin pădurea care-i revenea în grijă, acolo unde se afla și locul bântuit. Vorbea despre Mireasa Însângerată cu glas scăzut, încărcat de teamă, arătându-se mereu schimbat la față, atunci când o evoca. Ca mulți alții înaintea lui, trata un lucru supranatural cu trăirile ce se cuveneau acestuia din plin.
Relatând întâlnirile puținilor ascultători – printre care și eu, copil fiind – sublinia adesea că fata ucisă la propria nuntă părea a se schimba de-a lungul timpului. Era parcă mai ștearsă, la fiecare nouă apariție, învăluită într-o ceață ușoară care îi subția consistența, făcând-o semitransparentă, și îi amorfiza trăsăturile, transformându-le într-o mască grosieră. Nici țipătul grotesc care înfricoșase patru-cinci generații de observatori nu mai avea același efect; slab ca intensitate și prea puțin amplu, nu suna atât de cavernos cum fusese odinioară. Părea, mai degrabă, un vaiet îndurerat…
După moartea lui nea Ion, Mireasa n-a mai apărut, vreme de câțiva ani. El fusese ultimul care o pomenise pe pământul acesta și părea s-o fi luat cu sine dedesubt. Într-un fel, era adevărat, dar nu cum ar fi crezut unii. Unii… nu se știe care, fiindcă nimeni nu mai părea interesat de bântuire. Bătrânii n-o uitaseră total, dar o împinseseră în locurile cele mai dosnice ale memoriei, ca pe un lucru netrebuincios; oamenii mari o respingeau efectiv, considerând-o retrogradă, iar copiii nu o mai cunoșteau, fiindcă nimeni nu le mai spunea povestea, astfel încât Mireasa trecuse într-o stare de absență relativă, transformându-se într-o entitate aproape inexistentă.
Alți ani s-au scurs ireversibil, iar în decembrie ’89 istoria și-a schimbat încă o dată cursul, aruncând la gunoi comunismul falimentar. Optimismul inițial într-o lume liberă, bună și corectă, la fel pentru toți, s-a stins repede sub torentul soios al „democrației originale”. Industria se prăbușea, locurile de muncă dispăreau, șomajul atingând cote record, ticăloșii se îmbogățeau, cei drepți sufereau, sărăcia își arăta chipul respingător, iar corupția devenise stăpână. În asemenea condiții, oamenii își dezvoltau (a câta oară?) noi strategii de supraviețuire, una dintre ele fiind vânzarea muncii de-o viață și întoarcerea la țară dintr-un oraș care nu-i mai voia. Acești oameni disperați și alții la fel, aflați deja în sat, nu mai vedeau decât fantasma destrămată a vieții lor prin aburii alcoolului, în niciun caz Mireasa Însângerată de pe poteca din pădure.
Probabil că uitarea ar fi învăluit legenda veche de peste un secol, dacă o întâmplare personală obișnuită nu i-ar fi oprit cursul firesc. După încă niște ani, aparent mai buni decât cei dintâi, am venit din marele oraș unde mă aruncase viața, ca să petrec câteva zile în casa părintească, acum dărăpănată, goală și neprimitoare. Nostalgic, mi-am amintit lucruri din perioada când ea arăta altfel, iar eu, abia adolescent, nu plecasem spre lumea mare. Printre alte locuri comune, am rememorat și povestea Miresei Însângerate… Conștientizând faptul că eram printre ultimii care o știau, am deschis laptop-ul și am scris totul într-o singură noapte. A doua zi, am recitit critic textul, l-am salvat într-un folder rar folosit, pe care nu l-am mai deschis de atunci.
Șederea mea acasă apropiindu-se de sfârșit, mi-am propus pentru ultima zi un tur mai larg al împrejurimilor. Ca orice copil crescut la țară, avusesem bucurii simple și naturale, iar una dintre ele se împlinea primăvara, când mergeam în pădurea învecinată să culegem flori. După atâția ani, am luat-o pe cărările bine cunoscute, hălăduind însă cu sufletul gol. Întâmplările de demult nu mai aveau puterea de a-mi produce o fericire retrospectivă. Când am realizat asta, o melancolie adâncă mi-a răscolit sensibilitatea. Pentru că înțelegeam deodată ce înseamnă paradisul pierdut.
Nu știu când pașii m-au dus spre locul bântuit de Mireasa Însângerată. Sunt sigur că n-am făcut-o din proprie inițiativă, nu în mod conștient, dar, odată ajuns acolo, nici n-am dat înapoi. Dimpotrivă, ca atras de o forță ocultă, m-am pomenit înaintând precaut pe platoul unde cândva, demult, o fată fusese ucisă la propria nuntă.
Nu părea nimic deosebit în locul acela… Nu la început, când eram numai eu. Căci, la un moment dat, ceva și-a făcut apariția în fața mea, izbucnind practic de nicăieri. Sub impulsul răsturnat, caracteristic fricii paroxistice de supranatural, am rămas pe loc, privind direct spre entitatea care-mi inspira o groază incomensurabilă, în loc să fug cât mai departe de ea. Ceea ce vedeam era Mireasa din toate poveștile spuse până atunci, cu absolut toate detaliile explodând instantaneu în memorie, la care am adăugat eu însumi câteva observații actuale. Am cercetat-o suficient pentru că, într-un mod de neînțeles mie, chiar asta părea să-și dorească.
Contemplam terifiat o arătare cu înfățișare vag umană, un spectru ce plutea într-o stare intermediară a existenței, din care viața ocupa numai o proporție minoră a ființării, cealaltă revenind unei morți abisale, oribilă și respingătoare. Imaginea ei lugubră se dovedea a fi diferită de orice clișeu cultural cunoscut și imposibil de caracterizat pentru un om doar viu. Era… ceva ce semăna cu o femeie tânără, însă numai atât. Trebuia să mă gândesc exact la asta, ca să o pot distinge în stafia care stătea atunci înaintea mea.
Nu mai avea decât o consistență materiala vagă, rochia lungă părând mai degrabă un fuior de abur alb, murdar pe alocuri de ceea ce fusese pământ dar trecuse într-o fază a substanțialității inexistentă în lumea aceasta. Sângele roșu de pe piept se uscase, păstrând totuși o culoare mai proaspătă decât restul, iar chipul Miresei aducea doar vag cu o figură omenească. Părul rar, fără nicio culoare bine definită, îi încadra trăsăturile denaturate excesiv, iar ochii îi avea înfundați în orbite, opaci și lipsiți de expresie. Însă căutătura lor plată mă umplea de spaimă.
Ne-am privit așa câteva clipe lungi.
Deodată, Mireasa a ieșit din nemișcare – nemișcarea eternității – clătinându-se ușor și aducându-și mâinile în față. Se mișca greu, cu un efort considerabil. Palmele sale descărnate s-au deschis lent, iar pe figura ei amorfă, gura i-a devenit vizibilă, conturându-se ca o pâlnie. Alt val de frică m-a zdruncinat devastator. Credeam ca țipătul său oribil îmi va pulveriza întreaga sensibilitate omenească, dar m-am înșelat. Pentru că sunetele s-au produs pe un ton mediu, glasul arătării fiind epuizat și înfundat. Ceea ce spunea s-a auzit amplu și stins, asemenea unui geamăt îndepărtat, venit, în mod sigur, de pe altă lume.
Mireasa Însângerată mi s-a adresat rugător, zicând doar atât:
– Uitați-mă!
