Într-o Românie contemporană în care Bucureștiul se extinde nemilos, poporul legendar al Fae trăiește ascuns de secole în pădurea de la Balta Vrăjitoarelor, într-o conviețuire fragilă cu oamenii. Când lăcomia imobiliară amenință să le distrugă ultimul refugiu, Bunii Vecini renunță la blândețe și își dezlănțuie întreaga forță mitologică. Povestirea este o alegorie fantastică despre natură, memorie, colonizare și prețul ignorării sacrului, în care magia nu este nostalgică, ci letal de eficientă.
Nu vom înțelege niciodată adevărata amploare a tragediei care a făcut ca un popor ca măreții Fae să călătorească tocmai din Insula de Smarald până pe țărmurile noastre. Dintre toate pământurile pe care le-au străbătut, abia aici au fost primiți de micile zeități locale ca niște adevărați verișori rătăcitori în căutarea unui nou cămin, și nu ca un val invadator amenințător.
Aceasta este povestea noii țări a legendarilor Fae, dar și istorisirea locului lor în epoca modernă, în inima unei Românii ce trăiește cu un picior în veacuri de mult apuse și cu celălalt în secolul al douăzeci și unulea.
Când invadatorii Milesieni îi alungară în lumi subterane și le forțară mâna să-și părăsească pământurile unde se născuseră, o mare parte din poporul Fae fu nevoită să ia bătrânul continent la pas, din aproape în aproape, tatonând înțelegeri de conviețuire cu semenii lor, începând din țările de la Marea Nordului și până ajunseră pe malurile Dâmboviței. Aici, în sfârșit, fură primiți cu brațele deschise și li se oferi refugiu în pădurea de la Balta Vrăjitoarelor, lângă Bucureștiul zilelor noastre. Vreme de secole, populația umană din târgul învecinat și cea din noul tărâm al Zânelor celtice viețuiră în paralel, muritorii înțelegând că atâta timp cât nu le ieșeau în cale Bunilor Vecini, lucrurile erau mai simple pentru toți. Ocazionalele întâlniri dintre Fae și aceștia se terminau, în cele mai fericite cazuri, cu farse caraghioase, iar în rarele ipostaze într-atât de memorabile încât au și ajuns în cărțile de legende locale, cu răpiri, înspăimântări care au lăsat cicatrici pe viață și chiar moartea celor mult prea îndrăzneți.
Copiii fură învățați să nu le spună Zânelor care era numele lor real, căci astfel le-ar fi dat controlul asupra întregii lor persoane. Învățară să nu le laude sau să le ofenseze, deci mai bine să nu intre deloc în vorbă cu capricioasele creaturi, să aibă grijă să nu calce în cercurile de Zâne și să nu plece în plimbări pe spinarea Púcăi. Adulții se învățară minte să nu accepte bani de la Spiriduși, pentru că, odată ajunși acasă, monedele se preschimbau în ceea ce erau cu adevărat: niște frunze amărâte sau firimituri inutile de turtă dulce. Locuitorii își protejau nou-născuții împotriva schimburilor cu copii de Zâne presărând bucățele de pâine uscată și de metal răcit de jur împrejurul pătuțului. În buzunare aveau întotdeauna trifoi cu patru foi, legături de sunătoare sau de cenușar. Mulți își purtau bluzele de corp pe dos și fiecare casă lăsa peste noapte pe pervaz puțin unt, farfurioare cu smântână sau pâinici proaspete ca ofrandă pentru Zânetul care își făcuse obiceiul de a ieși noaptea în oraș.
Din când în când, câte o pivniță cu vin se pricopsea cu un Fae solitar, pitic și roșu atât la chip, cât și la port, un Clurican gălăgios și iute la furie, dar oamenii trebuiau să accepte conviețuirea, căci oricum i-ar fi însoțit, oriunde s-ar fi mutat în încercarea de a scăpa de el. Far Darrigii aruncau coșmaruri spectrale asupra celor ce-i supărau sau le erau, pur și simplu, antipatici. Copiii cu păr lung, căruia Fae nu-i puteau rezista, se trezeau deseori cu noduri de Zâne în șuvițele în care micile ființe îmbrăcate în verde le dansau toată noaptea, iar Pisidușii încercau mereu să se strecoare în casele orășenilor, aruncându-le o ceață amnezică peste gânduri pentru a-i face să-i accepte în viața lor cu mângâieri și fripturi îndestulătoare.
Pe de altă parte, procesiunile lor nocturne erau scuza perfectă pentru părinți să-și cheme copiii în casă înainte de lăsarea întunericului, fără negocieri obositoare, iar unele Zâne alegeau să-și ofere serviciile de îngrijit casele târgoveților în schimbul muzicii umane de care erau fascinate iremediabil.
Bucureștenii aveau cei mai frumoși pantofi din întreaga țară, grație Spiridușilor care lucrau noapte de noapte în atelierele lor înființate pe sub podurile din buricul târgului. Cea mai delicioasă plăcintă ciobănească din oraș era livrată de Fae Pie înainte de prima geană de lumină a zilei, direct pe pragurile caselor.
Era, deci, un fel distinct de a trăi, diferit de cel alături de Știmele și Ielele autohtone, care păreau cuminți și îndepărtate prin comparație. Locuitorii orașului s-au adaptat și și-au trăit viețile alături de Bunii Vecini.
Așa cum Faerie a prosperat în pădurea de la Balta Vrăjitoarelor, și populația umană a progresat în inima Bucureștiului. Odată cu revoluțiile industriale și civile, populația a crescut și orașul s-a dezvoltat. De fiecare dată când a devenit neîncăpător, tot mai multe cartiere noi au apărut ca extensii ale târgului modest de altădată, devenit între timp punctul central al țării, capitala. Furnicarul uman fremăta sub du-te-vino-ul locuitorilor și al mașinăriilor, în timp ce tărâmul magic al Neamului Mic își continua frumoasele petreceri între ramurile bogate ale copacilor și pe covorul moale al mușchiului proaspăt din inima pădurii.
Deși oamenii nu încetaseră niciodată să creadă în ele, Zânele pierdură, totuși, odată cu natura, respectul acestor stăpâni auto-proclamați peste toți și toate, chiar și așa, goi de magie cum suntem și tu și eu. Astfel, mânat de o desconsiderare profundă față de ei, noul primar al Bucureștiului a decis extinderea orașului tocmai până în inima Faerie. Primii arhitecți și ingineri și-au instalat de îndată uneltele de măsurare a terenului, înarmați cu amulete care să-i apere în eventualitatea unei întâlniri cu Cei Magici. Vâlva și revolta s-au instalat în rândul Fae. Aveau să le doboare castelele odată cu copacii ce le stăteau în drum, să radă toate plantele cu frunze mari sub care aceștia își petreceau zilele, să astupe toate crăpăturile în pământ în care se odihneau cei mai solitari dintre ei și să smulgă cu rădăcini cu tot Turnul Boacănelor, trunchiul falnic ce căpăta un nou nod în scoarță de fiecare dată când un copil Fae făcea vreo boroboață.
— Vom face complexul de apartamente exact aici. Punem un petic de gazon artificial între blocuri și le furăm ochii. Și, dacă secăm lacul, vom avea loc să facem o parcare cu o mie de locuri.
— Va trebui să betonăm tot drumul până aici, dar ar fi bine să lăsăm câte-un șir de copaci de-o parte și de alta, ca să vindem mai scump.
— Parcă și văd reclamele: Apartamente în pădure. Trăiește și tu ca Zânele!
— Care Zâne? N-o să mai rămână niciuna aici după ce terminăm.
— Ce ne pasă? Vinde? Vinde!
Ironia este că, atunci când alegem să desconsiderăm un lucru sau altul, devenim orbi la forța și potențialul distructiv al obiectului disprețului nostru. La fel se întâmplă și la malul Bălții Vrăjitoarelor. Într-adevăr, utilajele erau enorme prin comparație cu Zânele, iar tehnologia era un inamic redutabil, însă magia celor mici, inegalabilă.
Marcajele lăsate de muncitori în pământul pădurii dispărură cu ușurință în prima noapte, semănând confuzie în rândul proiectanților veniți pentru a-și documenta planurile de construcție, astfel că ziua următoare s-au văzut nevoiți să aducă din nou mașinile de măsurat. Odată cu lăsarea întunericului, spiridușii ieșeau și desfăceau totul, sperând ca a doua dimineață oamenii să înțeleagă că locul lor nu era acolo. Dar aceștia erau fixați pe un țel unic: cartierul de beton avea să fie ridicat într-un fel sau altul, chiar de-ar fi trebuit să pună paznici de noapte pentru a-și apăra munca de peste zi. Au adus, deci, un paznic. Sărmanul! De-ar fi știut în ce se bagă, n-ar fi acceptat să vină în pădure nici pentru toată averea din lume.
Un Spiriduș fercheș de-o jumătate de șchioapă, cu pălărie ascuțită și costum verde, ochelari pe vârful nasului și catarame de argint la pantofii de piele lucioasă se apropie de paznic, aproape țopăind.
— Seara bună, dragă domn. Eu mi-s jupânul Lupracán Goodshoes. Tu cine ești?
— Ei, nene, oi fi eu doar un gardian, dar știu eu ce soi ești matale. Îmi vrei numele? Nu ți-l dau.
— Un domn bine ca dumneata pesemne știe mai multă etichetă de-atât și a fost învățat să se prezinte cu nume cu tot atunci când face cunoștință cu cineva.
— Ah, dar am fost învățat destule și mă duce și pe mine capul ceva-ceva. Nu trebuie să-mi știi numele, dar dacă insiști să mi te adresezi, poți să-mi spui Marcu.
— Hmm, sunt sigur, bunule domn, că ai un nume mai falnic de-atât, mai demn de-un ins zdravăn ca dumneata.
— Poate. Dar nu ți-l spun. Acum, te rog să-ți continui drumul și să mă lași. Am lucruri de păzit și îmi distragi atenția. Seară bună!
Dar acesta fu tot timpul de care Zânele avuseseră nevoie pentru a desființa semnele viitoarei construcții. Diversiunea, chiar și așa simplă, fusese de ajuns.
— Blestemăția pământului! exclamă bărbatul exasperat, rămas în mijlocul desișului cu nimic de păzit pentru tot restul nopții.
Avu, însă, alte minunății la care să asiste, căci, asemeni tuturor nopților de până atunci, procesiunea Zânelor de la Castel își făcu apariția de pe celălalt mal al lacului, învăluită în praf magic irizant. În spiritul obiceiului lor de veacuri, înconjurară ochiul de apă de trei ori, în pași voioși de dans și zbârnâit de aripi străvezii.
Muzica lor eterică învălui întregul Faerie. Sunete de clopoței argintii mișcați de brize schimbătoare imperceptibile roiau în bătaia ritmurilor a ceea ce suna ca o miriadă de instrumente cu coarde și de suflat pe care nicio ureche de om nu le auzi vreodată și cu siguranță nu „Marcu”, gardianul cel modest.
Acesta se pierdu pe sine, tânjind după ceva imperceptibil, de pe altă lume, atunci când urechile îi fură invadate de versuri tânguitoare, apoi se pomeni dansând pe melodii de o voioșie indescriptibilă cu orchestrații alerte.
Ore în șir îi scăpară printre degete, asistând fermecat și rătăcit la spectacolul Celor Magici, privind prin ochi sticloși, ascultând cu urechi însetate după muzica pe care mintea lui umană nu o putea cuprinde întru totul. În schimb, dansă cuprins de transă. Dansă până la epuizare, căzând lat pe covorul moale de mușchi de la picioarele sale și chiar și atunci, continuă să danseze cu degetele mâinilor prin firele de iarbă crudă. L-au luat cu targa de pe șantierul care se încăpățâna să nu fie un șantier și se spune că a continuat să danseze cu limba și sprâncenele și ochii din cap atunci când degetele nu i s-au mai putut mișca și a încercat până în ultima sa clipă istovită să cânte o melodie pe care nu o putea reproduce.
Noua zi aduse cu sine un întreg batalion de ingineri, arhitecți, constructori și mașinării. Erau hotărâți să-și ducă planul de dezvoltare imobiliară la bun sfârșit, așa că deciseră că cea mai bună abordare era să pună bazele fundației înaintea lăsatului întunericului, urmând ca schimbul de noapte să continue să înalțe clădirea bucată cu bucată, fără pauză. O construcție niciodată singură nu avea cum să mai pice pradă încăpățânaților Fae.
La apus, însă, o femeie superbă cu păr întunecat și ochi gri ițindu-i-se de sub gluga mantalei de culoarea pinului se ivi lângă fundație, purtând un coș mare de merinde pentru muncitori. Era o apariție pe cât de curioasă, pe atât de ademenitoare. Neputându-i vedea coada stufoasă ascunsă sub pelerină, bărbații înfometați crezură că fusese trimisă de șeful lor cu bunătăți încă aburinde.
— Mâncați, bunii mei domni! spuse Púca mieros, admirându-i mândră cum se îndopau cu toate plăcintele ei. Mâncați și apoi întoarceți-vă la munca voastră cu forțe noi.
Și așa făcură. Fiecare lucrător își reluă aceeași poziție în șantier, își înșfăcă ustensilele, începând a îndepărta pe rând toate straturile de construcție la care munciseră cu toții întreaga zi, scoțând din pământ fiecare urmă de fundație și turnând înapoi tot pământul pe care îl smulseră fără milă din Faerie. Totul fusese desfăcut la loc înaintea răsăritului. Bărbații munciră fără oprire, cuprinși de frenezia lucrului bine făcut, sau mai bine zis, desfăcut, în timp ce Púca își recăpătă forma de vulpe neagră, îndepărtându-se înapoi în tufele fermecate.
— Ce se întâmplă aici? Ce înseamnă toate astea? se răsti șeful de șantier dimineață, coborând din mașină și radiind de odihnă, în timp ce toți muncitorii palizi și extenuați împachetau totul înapoi în containerele de transport.
— Tu! Ce naiba crezi că faci?
Țesătura magică din aburul plăcintelor vrăjite se sfâșie brusc, lăsând în urma ei victime ostenite, asudate și derutate în privința celor petrecute peste noapte.
Era nevoie de o nouă strategie. O soluție extremă pentru o problemă extremă care costase deja mai bine de jumătate din bugetul întregului proiect, fără a lăsa nicio urmă în teren. Le era evident că trebuiau să alunge Zânetul din pădure sau, și mai bine, să-l captureze pentru vânzare sau exterminare. Era evident, desigur! Altă variantă care să le permită să-și ridice construcția nu aveau. Era război!
Refuzul lor de a vedea bunătatea Zânelor în acțiunile lor de până în acel punct era mărturia vălului de ignoranță pe care locuitorii orașului îl îmbrăcau zilnic. Constructorii veniră, deci, cu utilaje, sprayuri paralizante și plase demodate pentru prins fluturi. Fae, de partea lor, jucară cele mai puternice cărți negre pe care le aveau în mânecă.
De cum pătrunseră în pădure, un grup de femei fără vârstă îi întâmpină, așezate pe pietre, în linie, cu spatele la ei, ținându-și chipurile în palme. Aveau părul mai lung decât era posibil pentru orice ființă cunoscută omului, pletele de culoarea firului de mătase acoperind pământul la picioarele lor, lăsând să se vadă pe alocuri straie negre, ponosite. Bărbații le dădură un ocol, vrând să le vadă din față pentru a ști cu cine aveau de-a face. Însă, întâlnindu-le chipurile distorsionate de suferință, cu ochii albaștri ca și cârpiți cu ață roșie de la plâns și auzindu-le zbieretele de jale, câțiva dintre ei se sfâșiară pe interior și picară pe loc de spaimă. Femeile erau Banshees, cele ce prevestesc moartea și deplâng răposații înainte chiar de ultima lor suflare.
În tot vacarmul cauzat de suferința Banshee-lor, oamenii putură distinge pașii unui câine mare care le dădea târcoale, dar pe care nu-l puteau vedea. Îl puteau auzi mârâind, însă le era cu neputință să pună ochii pe Cú-Sidhe, Câinele Negru, care le respira în ceafă. Acesta lătră o dată, înspăimântându-i pe toți cei ce-l auzeau. Mai lătră și a doua oară, iar până la finalul celui de-al treilea lătrat, aceștia picară morți.
Utilajele cu care constructorii veniseră înarmați nu le erau de niciun folos, pentru că Demonii Pisiduși îi atacară pe nevăzute pe toți cei ce le manevrau, sfâșiindu-le pielea pe chipuri, brațe și piepturi, până ce râuri de sânge se amestecară cu uleiurile utilajelor de construcție, blocându-le.
Înspăimântați și îndrăciți de atacul neașteptat, câțiva dintre ei își goliră canistrele de spray paralizant în stânga și-n dreapta, nimerind numai semeni de-ai lor și niciun singur Ins Magic.
Far Darrigi îi înconjurară, fiecare dintre aceștia fiind însoțit de câte o vrăjitoare ce ținea o mână a morții îndreptată spre oameni. Primii aruncară coșmaruri vii asupra lor, în timp ce vrăjitoarele le oferiră atingerea pieirii prin vârful degetelor de mult defuncte.
Bărbații picau precum grâul secerat, unul singur dintre ei rămânând în picioare la capătul tuturor acestora. Înlemnit de spaimă, acesta ținea plasa de fluturi pregătită deasupra capului, simțind cum piere în sinea sa și ultima fărâmă de naivitate cu care intraseră cu toții în Faerie în acea zi. Atunci, și doar atunci, Regina Fae zbură în dreptul ochilor omului cu maiestuoase aripi străvezii și o robă din mătase verde picurată cu praf de zâne de culoarea zmeurei și vorbi:
— Am venit aici de ani și sute de ani. Verișoarele noastre, Știmele și Ielele ne-au oferit o casă atunci când am fost alungați din ținuturile noastre natale. Pădurea aceasta a devenit pe vecie a noastră. Am vrut să fim blânzi și să vă facem să înțelegeți lucrul acesta cu frumosul, fără a produce victime, dar ați continuat să ignorați regulile conviețuirii stabilite cu generații și generații în urmă și v-ați lăsat mânați de lăcomie. Viețile a cincizeci de semeni vă pătează onoarea și nu vom ezita să vărsăm și mai mult sânge până veți înțelege să respectați toate viețile, nu doar pe ale voastre, până veți pricepe că sunteți nimicuri pe lângă tot restul celor ce umblă pe lumea aceasta. Du-te înapoi la ai tăi, spune-le ce s-a petrecut aici și să nu mai văd picior de om în pădurea mea cât om trăi noi. Și ține minte: niciunul dintre noi nu a murit vreodată!
Regina Fae își încheie vorbele cu răceala tuturor iernilor trecutului și viitorului în privire și stătu neclintită în fața bărbatului până ce acesta înghiți în sec, făcu stânga-împrejur tremurând și, uitându-se mereu în urmă, ieși din pădure lent, aproape paralizat de spaimă. În urma sa rămase Faerie semănat cu trupuri picate la sol, întregul popor Bun triumfând printre resturile învinșilor, Regina Eibhlís plutind cu o furie grațioasă deasupra tuturor, fixându-l din priviri.
Pădurea se liniști din nou, boarea dintre ramuri stârni sunetele argintii ale cimbalurilor și răspândi în aer parfumul de fag crud și de zmeură. Faerie va dăinui pentru totdeauna!
