Robert Gion ne face cunoștință cu o lume în care fricile nu mai rămân simple reflexe ale subconștientului, ci capătă formă, prezență și violență. Împinși la marginea civilizației, oamenii ajung să se confrunte direct cu propriile coșmaruri, într-un spațiu unde supraviețuirea nu mai ține doar de forță sau inteligență, ci de capacitatea de a-ți privi teama în față. Povestirea explorează, într-o cheie tensionată și întunecată, granița fragilă dintre minte și realitate, dintre frică și identitate.
Întotdeauna am fost fascinat de dimensiunea conceptului de fobie – acea stare de teroare inexplicabilă, bolnăvicioasă și imposibil de controlat, provocată de anumite situații, obiecte ori fenomene. Există oameni care se tem de înălțimi. Alții de spațiile închise; de fulgere, de șobolani, de gândaci. Alții tremură la gândul că ar putea fi călcați de o mașină, striviți sub dărâmături în timpul vreunui cutremur, ori spulberați de-o explozie.
Ție de ce ți-e teamă? Care este cea mai mare spaimă a ta? Și ce s-ar întâmpla dacă, într-o noapte, această spaimă, trezită de un impuls monstruos, ar veni să te viziteze… în timp ce dormi?
R. G.
1.
Da, e bine. Am fost aici și ieri. Exact în același loc. Dacă mișc doar puțin umărul spre dreapta, simt prin pânza cămășii striațiile aspre ale scoarței stejarului lângă care stau ghemuit, într-o adâncitură superficială, plină cu frunze veștede. Dacă deplasez un pic piciorul stâng, bocancul se oprește într-o moviliță de pământ acoperită cu iarbă.
Sunt puncte de sprijin acestea, puncte care-mi dau o oarecare siguranță și mă fac să-mi simt corpul în întregime, mușchii, energia din membre, pe măsură ce coordonatele noii realități ce se întinde în jurul meu – o avea oare vreo limită? – se desfășoară cu rapiditate, făcând să răsară copacii și iarba, colorând cerul, trasând formele norilor, eliberând mirosuri și sunete.
Chiar așa, până unde se poate întinde un coșmar? Până la capătul imaginației, probabil. Aș putea fugi, dar întotdeauna lucrul de care ți-e frică este mult mai rapid decât tine, așa că nu am vreme de pierdut. În câteva clipe, imediat ce totul se va așeza și ultima șuviță de negură îmi va dispărea din ochi, va trebui să fac tot tot posibilul să supraviețuiesc. Din nou.
Am fost aici și ieri. Da. Chiar aici. Câțiva copaci răsar în dreapta, la periferia câmpului vizual, precum niște texturi dintr-un joc video prost optimizat. Arunc o privire rapidă în jur, prins ferm între punctele mele de sprijin, apoi îmi cercetez corpul, mâinile, picioarele. Port aceleași haine cu care m-am culcat, desigur, o cămașă albastră, pantaloni de camuflaj și bocanci cu talpa groasă, de drumeție, iar primul lucru pe care-l fac este să-mi scot cămașa și s-o rup fâșii-fâșii, strângând din dinți la auzul zgomotelor puternice produse de pânza sfâșiată în mâinile mele.
Aseară, înainte de culcare – așa cum procedez de fiecare dată – am strecurat un briceag într-un buzunar al pantalonilor. Când îl caut acum, constat că buzunarul e gol. Fac asta instinctiv, știu bineînțeles că nu are cum să fie acolo, niciodată n-a fost. Noua realitate e construită pe reguli foarte stricte, se pare – nu e o simplă „boală”, îmi repet pentru a mia oară. Și, probabil din cauza asta, continui încăpățânat să pun briceagul în buzunar – o ruptură, o fisură în… toate astea, poate apărea oricând.
Mă doare stomacul. Junghiuri în partea de jos a pântecului. Primele semne de frică. Fâșiile de cămașă stau aliniate în fața mea, adierile ușoare ale vântului agită încet petecele destrămate, le încovoaie, le lipește unele de altele. Le iau pe rând, îmi înfășor bine antebrațele și gâtul, părțile cele mai vulnerabile, apoi cercetez din nou stabilitatea iluzorie a punctelor mele de sprijin.
Așa…
E un loc bun, îmi dau seama. Nu am însă garanția că mă voi trezi întotdeauna aici, cât timp o să mai stau în pădure. Săptămâna trecută, aproape de lizieră, chiar la periferia orașului, m-am simțit mult mai expus, mult mai vulnerabil, puțin a lipsit ca de vreo două ori să-mi pierd cumpătul din cauza intensității luptei ce părea să dureze la nesfârșit. Acum e mult mai bine, aș îndrăzni să spun că este mai bine și decât în oraș, în apartament; refugiile sunt mai sigure, spațiul îți oferă mai multe oportunități, iar frica se distilează altfel atunci când nu te simți prins între patru pereți, având în față cel mai cumplit pericol pe care ți-l poți imagina. A fost o idee bună să venim aici – dacă o fi fost într-adevăr a noastră – poate așa vom avea mai mult răgaz să ne dăm seama cum se poate opri toată această demență, această permanentă ciocnire de coșmar.
Spațiul trosnește, se așază. Vântul începe să bată mai tare, punctele mele de sprijin îmi ard umărul și piciorul ca vârfurile incandescente ale unor țigări. Se aud trosnete, ramuri mari se frâng și cad printre copaci, apoi bufnesc greu la contactul cu solul.
Pielea mi se face de găină pe părțile interioare ale brațelor. Încep să tremur fără să vreau. Lângă stejar, pământul e cafeniu și prăfos, presărat cu smocuri de iarbă, însă ceva mai încolo se deschide un mic luminiș unde plantele și buruienile au crescut până dincolo de genunchi. Puțin mai la dreapta se văd trei copaci groși, ieșiți din aceeași rădăcină noduroasă, care-și scoate ramificațiile complicate mult deasupra solului, apoi îi urmează două buturugi putrede, acoperite cu ciuperci, și un brâu des de stejari tineri – în vreme ce, în stânga, privirea mi se oprește într-un zid încâlcit de tufe de măceș și păducel, prin care cu greu ar putea răzbate ceva. Pericolul poate veni doar din față. Din spate nu am fost atacat niciodată până acum.
Ascult cu atenție zgomotul ramurilor, șuierul vântului și am senzația că mai există și alte sunete între ele, foarte ușoare, zgomotul unor pași prudenți, vicleni, asta chiar înainte ca mirosul greu, de pământ și blană de animal să mi se strecoare în nări, făcându-mi carnea să se încrânceneze de dezgust.
E aproape. Aproape de tot.
Cu greu îmi controlez reacțiile. Una e să faci față unei spaime obișnuite, alta e să fii nevoit să-ți înfrunți cea mai mare frică seară de seară – o fobie poate dezechilibra și cea mai organizată și logică minte. E ceva ce pare să vină din afara conștiinței. Nu ai cum să controlezi groaza ce se revarsă în valuri otrăvite asupra ta, mai ales că știi că nu ai unde să fugi ori să te ascunzi, așa că te silești ca, din centrul uriașei nebuloase de teroare și lipsă de speranță, să menții în stare de funcționare acele instincte primare care fac diferența dintre viață și moarte.
Fruntea mi se acoperă cu stropi de transpirație. Simt o senzație de greață. Mușchii brațelor mi se tensionează până la durere. Izul de animal e atât de puternic încât doar asta pot mirosi în orice parte aș întoarce capul. Parcă și vântul s-a oprit, deși ramurile copacilor continuă să se clatine, în contratimp, ca și cum ar fi agitate de zeci și zeci de mâini invizibile. După o secundă interminabilă, câteva tufe de păducel se leagănă, frecate unele de altele, și o umbră roșcată se furișează spre luminiș, la nivelul solului. Tot atunci, mintea mea acceptă în sfârșit ceea ce urmează să se întâmple; corpul acceptă impulsuri de care eu nici măcar nu mai sunt conștient.
Mâinile pipăie repede pământul de jur-împrejur, după ceva dur, o armă, un lucru ascuțit, ori greu, care să taie, să zdrobească, să sfâșie – însă dau doar peste capătul unei crengi uscate, pe care degetele se încleștează cu o convulsie. În lipsă de altceva e bună și asta; o ridic în fața ochilor, e plină de licheni și de gândăcei care fug înnebuniți, apoi văd umbra roșcată ieșind dintre copaci și înaintând prin luminiș, cu capul plecat și picioarele flexate, mârâind încet, în timp ce, pe grumaz, părul aspru se ridică într-o coamă de un cărămiziu agresiv. O pereche de ochi sticloși se pironesc într-ai mei.
E un lup.
Urina îmi îmbibă pantalonii.
Există tot felul de spaime pe lumea asta. De la cele mici și inofensive, dar care, uneori, te împing la tot felul de acțiuni nebunești, până la cele mari care anulează total rațiunea și împietrește conștiința; cu toate că sunt, de cele mai multe ori, la fel de inofensive ca și cele din prima categorie, fricile nu țin cont de experiență sau de datele acumulate de memorie și, alimentate de forța nepăsătoare a imaginației, nasc coșmaruri extreme. Modul lor de a acționa rămâne, în cele mai multe cazuri, ambiguu. Ți-e frică de ceva – atunci te ferești de acel ceva. Te menții în zona de siguranță, îți asiguri explicații, certitudini de care te poți agăța. Înveți să construiești blocaje, refugii, înveți să împingi spaimele departe-departe
(panică)
acceptând doar ecourile lor echivoce.
Totuși, când ești silit, seară de seară, să stai față-n față cu ceea ce ți se pare a fi cel mai groaznic coșmar din această lume, mintea începe să lucreze pe alte coordonate. Și-atunci cedezi – ori, dacă supraviețuiești, înveți să lupți. Să reacționezi cumva dincolo de tine, ca un pilot de avion înnebunit ce acționează tot felul de comenzi încercând să-și aterizeze aparatul incendiat.
Lupul a ajuns în mijlocul luminișului. Mă privește fix. Are ochii injectați, pute a sălbăticiune și a moarte.
Există oameni care se tem de înălțimi. Alții, de spațiile închise, de fulgere, de șobolani, de gândaci. Alții tremură la gândul că ar putea fi călcați de o mașină, striviți sub dărâmături în timpul vreunui cutremur, ori spulberați de-o explozie. Eu, de când mă știu, m-am temut că aș putea fi încolțit de-un animal sălbatic și mâncat de viu. Devorat, rupt în bucăți, sfâșiat, înghițit, în vreme ce inima încă-mi mai bate, ochii încă mai văd – iar spaima asta, lipsită de o bază reală din câte îmi pot aminti, s-a intensificat odată cu vârsta, deși am împins-o cât am putut mai departe în subconștient, blocând-o sub o grămadă de argumente și impulsuri. Asemeni unei creaturi periculoase pe care-o închizi într-o cameră, baricadând ușa cu tot felul de mobile, sperând că n-o să aibă niciodată forța de a le da la o parte, ca să vină după tine. Iar ea stă și așteaptă acolo, crește și veghează până când ceva – când naiba au început toate astea? – o eliberează și-o pune pe urmele tale, mai puternică și mai periculoasă ca oricând.
Mă ridic în genunchi, cu creanga în mână. Fiecare secundă e prețioasă în acest spațiu. Fiecare clipă de respiro înseamnă o amânare ce poate asigura supraviețuirea. Cred că sunt mai bine de cincisprezece metri între mine și creatura din luminiș, dar știu că distanța asta ar putea fi acoperită din doar două-trei salturi. Merge foarte încet, cu botul coborât aproape de sol, printre smocurile de iarbă, iar ochii galben-injectați nu se desprind nicio secundă dintr-ai mei.
Mușchii joacă sub blana roșcată, iar botul bălos a început să i se întredeschidă, dezvelind șirurile de colți. E un lup, mi-am zis mereu, deși e mai mult decât atât – coada e prea lungă, cu păr scurt și rar, asemănătoare cu o coadă de șobolan, urechile prea rotunde, blana prea deschisă la culoare, iar înapoia capului, pe greabăn, se înalță o cocoașă cărnoasă, ca pe spinarea unui bivol.
E un lup, mi-am zis eu, însă este doar personificarea terorilor proprii, forma sub care s-au cristalizat fricile, modul în care creierul a ales să înfățișeze sinistrul coșmar de care m-am temut întotdeauna, pentru a-l putea înțelege și a găsi o modalitate de a-i face față. O spaimă turnată într-o formă familiară e întotdeauna mai ușor de înfruntat decât echivocul imens al uneia nenumite. E un lup, așadar. Înaintează cu urechile ciulite și ochii răutăcioși pironiți asupra copacului lângă care aștept cu creanga întinsă în lungul brațului. Coada zvâcnește în stânga și-n dreapta ca un bici.
Urina îmi curge în pantaloni, se duce pe coapse în pâraie fierbinți, coboară până-n preajma genunchilor și nici măcar nu încerc s-o opresc, n-am cum, n-am niciun control – în plus, căldura ei incomodă mă asigură că acest vis nu e de fapt tocmai un vis, ci ceva mult mai oribil, iar asta lasă voința să blocheze gândurile reziduale, permițându-mi să mă concentrez, în ciuda terorii, doar asupra supraviețuirii.
Se aude un mârâit. Lupul a început să sară prin iarbă. Îl văd în dreapta trunchiului copacului, apoi în stânga; pe urmă, umbra lui roșcată se prăbușește asupra mea, împreună cu întreaga pădure. Urlu și-mi ridic brațele, odată cu ramura șubredă. Mă zbat și zbier cu degetele înfipte în blana aspră, împing și răcnesc din adâncul plămânilor, cu mușchii încordați la maximum, cu ochii holbați și sfincterul deschis. Animalul încearcă să mă muște de gât. Întind brațul înfășurat în fâșiile cămășii de-a curmezișul, cu creanga pe lung și i-l înfig în gură. Colții se strâng furioși – îl cuprind cu picioarele, apoi ne rostogolim amândoi în iarbă, el mârâind, eu urlând și scuipând, în timp ce bale puturoase îmi curg peste ochi și-n gură.
Copacii pădurii își ridică ramurile și se apleacă asupra noastră, alcătuind o boltă compactă. Sunt ca niște spectatori curioși, privesc încordarea trupurilor prinse în încleștarea agonizantă, iar secundele trec prin mine ca niște flash-uri de lumină incandescentă, însoțindu-mi bătăile accelerate ale inimii.
Durata unui coșmar e înșelătoare – o secundă poate părea o veșnicie, iar o veșnicie se poate comprima în apăsarea unui colț pe piele, ori în durata necesară unei șuvițe de sânge de a se scurge de pe antebraț până în scobitura cotului. Am gura plină de bale. Rotesc capul, aud creanga pocnind, colții lupului îmi caută carnea.
Cu un răcnet, îmi răsucesc corpul, împing cu picioarele și animalul alunecă într-o rână, clămpănind. Mă ridic în fund cât pot de repede, târându-mă în spatele altui copac. Crengile arborilor coboară și mai mult. Printre ele strălucesc fâșii colorate de lumină și mici puncte negre adunate în roiuri viermuitoare, poiana s-a alungit parcă, ca și cum s-ar reflecta într-o oglindă concavă, și chiar și lupul și-a schimbat puțin forma, are capul ceva mai turtit, în vreme ce labele s-au subțiat, căpătând aspectul unor tentacule încolăcite, cu vârfurile pierdute prin iarba înaltă a luminișului. O fâșie de lumină taie crengile arborilor și cade pe trunchiul înapoia căruia m-am adăpostit. Lupul urlă, se ferește la vederea ei, apoi o ocolește și încearcă să se năpustească iarăși la mine.
Lumina e un semn că visul începe să-și piardă forța. Consistența lui se destramă. Veșniciile trec repede, una după alta, dar animalul se mișcă mai rapid decât pot eu anticipa. Haide, urlu din toți rărunchii, nu știu dacă la el, la mine, către durata inconsistentă a coșmarului, ori spre întregul absurd al situației – și instantaneu, duhoarea de animal e din nou în jurul meu și peste mine, înainte de a apuca să schițez vreun gest de apărare. Sunt vulnerabil, total lipsit de reacție, simt deja mușcătura fatală, senzația oribilă de ființă violată, de carne vie transformată în mâncare pentru stomacul unei creaturi fără minte, lacrimile îmi umplu ochii, apoi trupul mi se subțiază, devine fluid și mă rostogolesc printr-un tunel îngust cât un vârf de ac ce mă absoarbe către fâșia de lumină ce taie-n două luminișul.
2.
Sar din coșmar așa cum un om disperat sare dintr-o barcă cuprinsă de flăcări. Totul se petrece cu iuțeala fulgerului. Acum sunt acolo, la un pas de moarte, pe urmă sunt aici și aud doar clămpănitul sec al fălcilor care se închid la câțiva centimetri de capul meu. Un miros fin de amoniac îmi înțeapă nările. E semnalul că totul e-n ordine de-acum, am învățat să recunosc momentul în care mă aflu în afara pericolului, totuși deschid ochii urlând, ca de obicei, deși deasupra mea văd chipuri înțelegătoare, chipuri pe care am ajuns să le cunosc bine în ultimele zile, chipuri cu guri ce rostesc, „gata, e bine liniștește-te; ai supraviețuit; ai timp să te pregătești pentru încă o noapte.”
Încă o noapte.
Încă una.
Brațe mă ajută să mă ridic, să ies din căldura jilavă a sacului de dormit. Mă țin de ele, mă trag în sus. Suspin, strănut, tremur și scâncesc, sunt leoarcă de transpirație, deși noaptea de septembrie a fost destul de rece. Gurile vorbesc în continuare și chipurile din care fac parte capătă contur, trăsăturile se împletesc în fizionomii liniștitoare. Lângă mine se află Carl și Andi; mă prind recunoscător de mâinile lor. Durata coșmarurilor nu e niciodată aceeași, nici nivelul de intensitate – ieri am fost eu alături de Carl, alaltăieri, împreună cu el, l-am vegheat la trezire pe Andi – acum e rândul lor să-mi spună să mă liniștesc, că totul e-n regulă, iar minciuna asta merge pentru moment, pentru că doar instantaneul trezirii contează până la urmă. E ciudat cum niște oameni, despre care habar n-aveam că există până acum câteva zile, au ajuns atât de importanți pentru mine. Și nu sunt singurii.
Mirosul de amoniac se disipează. În urechi încă îmi răsună clămpănitul feroce al fălcilor de lup. Cu un gest instinctiv îmi trec mâna peste pantaloni; sunt uscați, controlul sfincterului l-am pierdut doar pe timpul coșmarului. Mă ridic în genunchi și mă târăsc afară din cort, urmat de cei doi bărbați.
― O să se mai încălzească zilele astea, spune Carl cu ochii pe sus. Ascultă-mă pe mine!
Trag aer pe nas. Soarele a răsărit de ceva timp. Razele lui pătrund printre ramurile arborilor, alcătuind coloane subțiri de lumină pe marginile luminișului în care ne-am instalat tabăra. Pe cer plutesc câțiva nori cenușii și, după atmosfera umedă și înăbușitoare din cort, afară mi se pare chiar frig. Dar Carl se pricepe la vreme, cel puțin a avut dreptate întotdeauna când a vorbit despre asta, așa că dau încet din cap și mă uit de jur-împrejur, la corturile fixate în semicerc, întârziind câte o secundă, cu privirea, asupra fiecăruia.
― Nu s-a mai trezit nimeni? întreb.
― Deocamdată, nu, răspunde Carl. Dorm destul de liniștiți – tu ai început să strigi, de aia am venit. Tocmai ne pregăteam să încropim micul-dejun. Ce părere ai de ouă și compot de ananas?
Vreau să-i răspund, dar dintr-un cort aflat în dreapta se aude un geamăt, apoi un țipăt înăbușit. Mă reped într-acolo; imediat fermoarul se trage și afară se rostogolește o femeie tânără, îmbrăcată într-un tricou kaki foarte larg și o pereche de blugi răpănoși. Se uită la mine cu niște ochi bântuiți, lipsiți de adâncime, scoate un țipăt, apoi mi se repede în brațe.
Mă îmbrățișează, mă sărută pe colțul buzelor, pe urmă începe să plângă și se așază direct pe pământ, cu brațele răsucite în jurul propriului trup, legănându-se înainte și înapoi, înainte și înapoi, în ritmul respirației și al suspinelor.
― Doamne-Dumnezeule, Doamne-Dumnezeule, bolborosește cu glasul înecat de plâns. Ai… ai… Doamne-Dumnezeule!
Îngenunchez, o iau în brațe, apoi le fac un semn lui Carl și lui Andi că totul e-n regulă. Dau și ei din cap și se duc către vatra improvizată în centrul luminișului. Carl, un polițist masiv, cu ceafa groasă și brațe cât șuncile, care se mișcă întotdeauna surprinzător de repede pentru dimensiunile sale, și Andi, un individ negricios, cu o față ascuțită ca o pânză de bomfaier și cu cele mai lungi brațe pe care le-am văzut în viața mea – un chirurg destul de bun, din câte am înțeles. Se apleacă amândoi lângă bolovanii dispuși în cerc ai vetrei și se apucă să facă focul.
― S-a terminat, gata, murmur la urechea femeii pe care o strâng în brațe. Încearcă să-ți revii. Respiră adânc. Știi, cum ți-am arătat ieri. Și eu m-am trezit adineauri.
Tremură lângă mine. Nici măcar nu o cunosc prea bine. Nu i-am reținut nici numele – Lana, Lena? – a apărut în tabără acum trei zile, iar lacrimile ei îmi îmbibă mâneca cămășii. Îi iau capul în palme și o privesc în ochi; respiră cu gura deschisă, un fir de salivă i s-a uscat în colțul gurii, din nări ies baloane de muci, dar privirea i se limpezește tot mai mult; îmi studiază atentă chipul, dă din cap – da, Lena, acum îmi amintesc, e profesoară de engleză la generală și singurul lucru pe care și-l dorește este să nu mai vadă în viața ei vreun păianjen.
― În păr, îmi rămăsese unul în păr, spune derutată, fără să se poată opri. Nu reușeam să mă trezesc pentru că mai aveam unul în păr, unul mare de tot, și se târa așa, spre… spre…
Coloanele de lumină din poiană tremură și strălucesc, parcurse de particule de praf. Bâzâie gâzele. Se aud cântece îndepărtate de păsări și a început să adie un fir plăcut de vânt.
― Mulțumesc, spune Lena. Mulțumesc pentru tot. Cred… cred că sunt bine acum. Sunt bine.
― Când te simți în stare, să vii să mănânci ceva. Trebuie să ne păstrăm puterile.
― În regulă. Vin… mai dă-mi o secundă. Vin imediat.
Mă ridic de lângă ea și încerc să fac câțiva pași. Dinspre mijlocul taberei se ridică un miros aromat de cafea și iarăși, nu știu de ce, inima mi se strânge dureros. E ceva atât de familiar și de comun în aroma aceea, ceva atât de îndepărtat și de imposibil în același timp, încât mă opresc pironit locului, privind siluetele triunghiulare ale corturilor înșirate în luminiș.
Sunt zece acum – mâine ar putea fi mai puține, ori mai multe – fiecare adăpostind propriul coșmar fioros, propriul univers de durere și nebunie, propria arenă perversă, presărată cu capcane mortale. Oare o să mai fie vreodată totul ca înainte? Mirosul cafelei îmi spune că da, însă izul ei, ridicat printre trunchiurile copacilor încălziți de primele raze ale soarelui e la fel de înșelător ca și durata coșmarurilor din timpul nopții.
Se aud foșnete și tuse în corturi, suspine, gemete – oamenii au început să se trezească. Cu ochii holbați și răsuflarea tăiată, cu mușchii crispați din cauza terorii, cu minți încețoșate, populate de gânduri ce se târăsc scrâșnind, ca niște viermi de beton. Uimiți că încă sunt în viață, că au învins iarăși teroarea, moartea, frica, spaima ce le rod subconștientul.
Clămpănitul lupului îmi răsună în urechi.
Cele mai mari frici, cele mai cumplite vise.
Merg prin fața corturilor, atent la foșnete și glasuri, la scâncete, gata să sar în ajutorul oricui ar avea nevoie de mine. Nu că aș putea face ceva în mod concret. Fiecare trebuie să facă față singur lăuntricului mediu de teroare, să se smulgă de acolo prin propriile puteri. Eu pot cel mult să le fiu alături, să le șterg transpirația de pe obraji, să le ușurez drumul către realitatea de aici, ferindu-mă să-i trezesc, pentru că acest lucru ar putea avea consecințe groaznice.
3.
Încă îmi amintesc tremurând de prima mea încercare de acest fel.
Mă deșteptasem după o noapte cumplită, în care lupul îmi devorase un braț până aproape de os și nu știam prea bine ce se întâmpla în lume – scăldat în valuri de sudoare cu miros de sânge, amestecat printre cearșafurile făcute grămadă pe parchet – furia luptei mă aruncase din pat pe podea. Băusem mult cu o seară înainte, whiskey amestecat cu bere. Nu știam în acele prime zile că alcoolul nu făcea altceva decât să exacerbeze tensiunea coșmarului, așa că abia scăpasem cu viață – și primul lucru pe care l-am auzit, dincolo de propriile icnete, a fost un urlet jalnic, ce părea să vină de undeva de pe palier – locuiam într-un bloc cu zece etaje.
M-am repezit buimac, din instinct, către ușa apartamentului care rămăsese întredeschisă, agățată numai cu lanțul – probabil încercasem s-o încui, dar, în starea în care mă aflam, făcusem acest lucru doar pe jumătate – apoi m-am împleticit pe palier, cu un ghem roșu de carne vie în locul stomacului și cu o durere indescriptibilă în brațul devorat ce-mi atârna ca anesteziat pe lângă corp.
Îmi aduc aminte că mă holbasem la el câteva secunde în lumina chioară de pe coridor. Nu se vedeau niciun fel de urme de dinți, ori sânge, nici măcar o zgârietură, însă durerea urla din carne, urla odată cu răcnetele de pe scara blocului – răcnete ce nu păreau să contenească, escaladând într-un crescendo inuman. Veneau din apartamentul vecin, cel aflat la două uși de al meu.
Locuia acolo o văduvă drăguță, de vreo patruzeci de ani, pentru care făcusem o pasiune vagă, întreținută de saluturi timide și searbede frânturi de conversație; oricum, n-aș fi avut vreodată curaj să-i propun ceva, deși odată mă masturbasem în baie, închipuindu-mi cum capul ei îmi cobora încet-încet, în poală, ușa era descuiată și am intrat împiedicat acolo, cu voma în gât, cu corpul împietrit, îmbrăcat într-o pereche de pantaloni de pijama pe care transpirația mi-i lipise de coapse.
„Dora”, am urlat, „Dora”. Toate luminile din apartament erau aprinse. Strigătele veneau din dormitor. Pe o măsuță cu oglindă se vedeau tot felul de folii de medicamente, borcănele și rețete, iar ea stătea întinsă pe mijlocul patului, cu picioarele depărtate, răcnind, în timp ce spasme îngrozitoare îi făceau toată carnea să tremure.
Chipul ei avea o nuanță cărămizie, cu tente de negru. Unghiile sfâșiau cearșaful, rupeau din el bucăți zdențuite de pânză, bazinul i se ridicase de pe așternuturi, țintind către mine cu o vulvă roșie ca o cireașă strivită. „Dora”, am strigat și m-am repezit către ea și jur; părul, părul ei castaniu, lung, îi stătea în jurul feței ridicat în țepi rigizi, întărit de groază, nu mai văzusem în viața mea așa ceva, acel tablou sinistru al terorii împinse dincolo de orice zonă rațională.
Femeia dormea, dormea profund și nu părea să aibă deocamdată nicio șansă să se trezească. Se zvârcolea între cearșafuri, se zbătea, își ferea corpul de cine știe ce groaznică tortură ce-i bântuia subconștientul. Nu puteam raționa prea bine la ora aceea, abia mă smulsesem din propriul coșmar, nu cunoșteam prea multe despre modul în care această maladie perversă ataca creierul și organismul, așa că am făcut, pe negândite, ceea ce ar fi făcut orice om decent dacă ar fi văzut unul dintre semenii săi prinși într-o asemenea agonie. M-am repezit către pat și-am încercat s-o trezesc.
Am prins-o de umăr, am zgâlțâit-o tare, pe urmă am vrut să o ridic în șezut – lucru aproape imposibil, pentru că trupul îi era țeapăn ca o scândură. La început, n-a avut niciun fel de reacție la sforțările mele. Urla în continuare, urla, urla, însă, după puțin timp, pleoapele au început să-i tremure, mâinile au slăbit strânsoarea așternuturilor și gura i s-a înmuiat, cu buzele încrețite ca două bucăți de sfoară putredă. Și-a lovit violent fața de pernă de câteva ori, întorcând capul într-o parte și-n alta, a gâlgâit un „nuuu” îngrozitor, din fundul gâtului, un sunet asemănător cu cel al unui cui ce zgârie un perete de ciment, apoi a deschis ochii.
„Dora”, am țipat, zgâlțâind-o mai departe, foarte aproape de hohotele unui râs isteric. „Dora, trezește-te! Trebuie să te trezești. Mă auzi? Trezește-te!” Ochii ei obosiți, dar limpezi pentru o clipă, conștienți, ațintiți asupra mea, s-au albit brusc. Am schițat o mișcare de retragere, totuși nu am ridicat mâinile de pe ea. Un tremur vag i-a cuprins corpul, mai întâi coapsele, brațele, apoi bazinul și pieptul, chipul i s-a schimonosit și printre dinți s-a strecurat, pe obrazul ei umed, un gândac.
O urechelniță.
Mare de vreo cinci centimetri, cu corp lucios și antene fine. M-am holbat la ea uluit, incredul. Un moment lung cât o noapte, cât o săptămână de nopți, timp în care creierul meu făcea niște legături ce aveau să se regăsească în alcătuirea unor raționamente firave mult mai târziu în acea seară. Urechelnița i-a mers pe obraz, s-a oprit, a dat din antene, apoi s-a răsucit și a părut să se uite la mine – o iluzie provocată probabil de mișcările ușoare ale capului ei pe pernă. În secunda următoare m-am îndepărtat, gâfâind, către ușă.
Fața Dorei a început să facă valuri-valuri, supusă unei sinistre presiuni interioare, pielea i s-a albit, căpătând culoarea ochilor, iar din gură au început să se reverse torente de urechelnițe negre ce i-au înghițit chipul și părul. Pe urmă, pânza subțire a cămășii de noapte, ridicată peste șolduri, a părut să se topească, să intre în corp, absorbită de niște fisuri întunecate ce s-au dovedit imediat a fi alte și alte rânduri de urechelnițe care au început să se târască în sus și-n jos pe trupul ei înainte ca acesta să explodeze, pur și simplu, într-un evantai imens de gândaci, atingând aproape tavanul camerei.
Abia am reușit să deschid ușa înainte ca acea deflagrație dezgustătoare să se propage în direcția mea. Am țâșnit, încă gâfâind, pe coridor, în vreme ce un șuvoi gros de creaturi mărunte curgea pe urmele mele. Abia am avut timp să ajung în apartament și să trântesc ușa, că fluviul negru de insecte a și trecut pe palier – le auzeam fojgăitul uscat, grețos, neîntrerupt, pe când se revărsau pe scări în jos, către etajele inferioare. A fost prima și singura oară când am încercat să trezesc pe cineva din coșmar – și tot atunci am înțeles adevărata dimensiune a pedepsei ce fusese aruncată asupra noastră. O asemenea maladie conținea indicii către mecanisme prea perfecte pentru a fi o simplă dereglare a naturii, un sughiț pe scara evoluției.
Ceva încerca, practic, să ne extermine, și alesese calea cea mai eficientă pentru a-și atinge scopurile. Propriile noastre fobii, propriile noastre frici. Iar ceea ce văzusem în camera Dorei era rezultatul final, deznodământul ce ne aștepta dacă pierdeam lupta. Dacă cedam terorii.
Să devii astfel cel mai mare coșmar al tău, să te descompui în propria frică, să alimentezi cele mai înfiorătoare fobii ce se pot imagina…
4.
Merg încet către marginea luminișului, ascultând cu o ureche foșnetele pădurii care se trezește, și cu cealaltă mormăielile și icnetele oamenilor aflați în corturi. Nu cred că vor mai fi probleme în acestă dimineață – vom trăi doar o nouă zi de întrebări, de spaime, de încurajări și de așteptare fără mari iluzii.
Mă zgribulesc, în ciuda căldurii umede de sub copaci. Mă strecor printre trunchiuri în direcția unei movile înverzite situate ceva mai încolo, către est, protejată în parte de-un brâu de stejari gigantici, astfel crescuți încât sugerează zidul unei cetăți. În copilărie, am fost de multe ori în pădurea asta, cu bicicleta, împreună cu o mână de prieteni, ca să prindem șopârle și insecte pentru diversele noastre proiecte bizare, cărora mințile noastre de copii le impuneau consecințe de-o importanță esențială; știam că, dacă mă cățăram pe movilă și mă uitam printr-un anumit punct între tulpinile bătrâne ale arborilor, puteam vedea o parte din blocurile de la periferia orașului.
Așa se întâmplă și acum. Nu s-a schimbat mare lucru. În aparență. Doar ochii care privesc. Totuși clădirile cenușii înălțate în lumina dimineții, mohorâte și lugubre, marchează teritoriul unui domeniu pe care mi-e greu acum să-l mai numesc „casă”. Deci să fi trecut două săptămâni, trei, de când a început? Chiar dacă aș fi sigur, tot n-ar avea nicio importanță, de vreme ce lucrurile nu se vor mai așeza niciodată pe făgașul pe care au fost. Timpul devine astfel irelevant, iar supraviețuirea esențială. De ce ? Pentru răspunsuri poate. Habar n-am. Pentru fantoma unui răspuns, o jumătate de răspuns, promisiunea unui răspuns. Lupul meu pare ancestral, posesor al unor puteri mitice – dar portalul prin care se strecoară în subconștient, folosindu-se apoi de amintirile și dorințele mele, are în mod sigur un punct stabil, o ancoră, pe care încă sper că aș putea s-o descopăr.
Din tabără se aude un hohot de râs. Puțin isteric, e Andi, l-aș recunoaște oriunde. E imposibil să nu-i asociezi râsul cu înfățișarea. Un chirurg apărut în viața mea în primele ore ale exodului care mi-a povestit încă de când ne-am întâlnit, la lumina puturoasă a unui foc aprins într-un butoi de tablă, împins de groaza că poate chipul meu era ultimul chip omenesc normal pe care avea să-l mai vadă vreodată, tot ce-l măcina. Din dorința de a simți pe cineva aproape, ori de-a fi ajutat, de-a se încălzi la o ultimă scânteie de compasiune umană. Un chirurg bun, dar cu un traseu profesional presărat cu numeroase ghinioane – prea mulți pacienți decedați sub bisturiu – cu un munte de amenințări primite de la familiile îndurerate.
Noapte de noapte, prins în chingile bine strânse ale coșmarului, aleargă pe străzi urmărit de gloata bezmetică, înarmată cu topoare, a rudelor celor pe care intervenția sa nu i-a putut ajuta. Noapte de noapte se străduiește și apoi reușește să scape ca prin urechile acului de furia unei mulțimi demente ce n-ar vrea altceva decât să-l sfâșie bucată cu bucată, să-l jupoaie de viu și să-i împrăștie măruntaiele pe străzi. Asta e marea lui spaimă. Ieri mi-a mărturisit că aproape l-au prins… s-ar părea că pădurea nu e un spațiu potrivit pentru fiecare. Oricum, în oraș nu ne mai putem întoarce prea curând.
Cu toate astea, încă mai are forța să râdă, să ridice bariere înaintea terorii constante, să latre isteric la marginea crevasei ce marchează granița atât de dură dintre viață și moarte. Încă o noapte, un pas greșit, apoi…
Mă uit la clădirile orașului.
Mai bine nu mă gândesc la asta.
În primele zile, înainte de a se generaliza panica, oamenii erau foarte rezervați. Nesiguri. Se discuta pe șoptite, se râdea mult, canalele de știri prezentau evenimente disparate, într-un mod extrem de prudent. Însă când fobiile au început, pur și simplu, să circule pe străzi, teama s-a întins ca un foc într-un lan uscat de grâu. Știrile au căpătat headline-uri explozive, lumea a coborât în haos într-o clipă. Fiecare individ s-a văzut silit, dintr-o dată, să stea expus în fața celui mai mare coșmar al său, să confrunte, cu propriile mijloace, spaime teribile. Trezite de cine știe ce forță funebră, susținute de imensele teritorii ale visului, care avea acces până și la cele mai ascunse cămăruțe ale minții, fobiile au prins viață și-au început să se târască în interiorul oamenilor ca niște omizi înfometate, măcinând totul în cale.
Dacă acesta era planul cuiva și nu simptomul unei maladii de neimaginat, dacă era produsul unei minți raționale răuvoitoare, atunci avea o eficiență extraordinară. Bineînțeles, nu au întârziat să apară primele speculații și acuze, tot felul de teorii fanteziste, alimentate de înclinațiile firești ale fiecăruia. Se vorbea de influența unui asteroid care trecuse foarte aproape de Pământ, secret păstrat cu inconștiență de guvernele țărilor, de arme experimentale lansate de Rusia împotriva vecinilor cu care se afla veșnic în războaie lipsite de scrupule; se discuta chiar și despre un anumit soi de extratereștri, de ființe interdimensionale – plus alte soiuri de aberații pe care omul se pricepe de minune să le transforme în scut în fața pericolului.
Problema ciudată era că, deși aceste teorii apăreau peste noapte, fără niciun fel de suport, veneau totuși însoțite de-o pleiadă solidă de argumente, cu origini la fel de obscure ca și teoria în sine. Toate sigure, de necombătut, născând polemici aprinse și total sterile. Straniu și faptul că, uneori, și mie mi se părea că știu dintr-odată, brusc, fără niciun gând prealabil, exact ce se întâmpla. Cum se definea scopul nebuniei. Argumente ori demonstrații logice îmi forțau mintea și apoi gura, torentul de cuvinte umflându-mi obrajii, presând printre buzele strânse, gata să țâșnească afară ca un jet cald de vomă…
Strângeam din dinți, opream raționamentele, le înghițeam, în timp ce ascultam cu o ureche știrile, ori dezbaterile însângerate din jur. Probabil teoriile erau induse de aceeași sursă care declanșase și coșmarurile-vii, probabil erau doar niște distracții folosite pentru a accentua suferința, sau poate se constituiau într-o altă ramificație a acestei situații tragice.
Șocul adevărat a venit când au apărut primele victime – primele victime secerate de propria groază. Nici nu a durat mult acest lucru. Eu luptam din greu cu lupul meu în fiecare noapte, însă alții, agitați de spaime mai sumbre, nu au avut aceeași șansă, de a se pregăti sufletește înainte de a da piept cu pericolul. Cei secerați mai întâi au fost cei cu fobii împotriva cărora era foarte greu să lupți. Fobii legate de înălțimi, mașini, fenomene naturale, foc, apă.
Nu poți lupta cu picajul unui avion în flăcări. Nu te poți opri atunci când cazi de pe-o clădire chiar înainte de a te zdrobi de asfalt. Nu poți întrerupe descărcarea mortală a fulgerului care te lovește în moalele capului, transformându-ți creierul și intestinele în aceeași pastă ce se carbonizează instantaneu. Iar ca să devii (într-un anumit sens), ceea ce te-ai temut întotdeauna că te-ar putea ucide, constituie o pedeapsă mai îngrozitoare decât tot ce-și poate imagina mintea omenească.
Maladia e totuși bizară. Uneori coșmarul te distruge. Alteori te face parte din el. Rezultatele acestei uluitoare selecții au umplut cartierele orașului în doar câteva zile. Am văzut coșmaruri umblând pe străzi, oameni altoiți pe propriile fobii, victime ale exploziilor și ale accidentelor, conglomerate de ochi, artere și sânge într-o deflagrație perpetuă, într-un picaj continuu, vârtejuri însuflețite de carne arsă ce-și amestecau membrele cu fața, pieptul cu bazinul, picioarele cu sexul. Bombe de limfă și mațe, ținute în viață de o forță inexplicabilă, urlând, urlând mereu, în timp ce se târau, se târau spre tine, animate de dorința de-a te lua cu ei, de-a te face să strigi din suferința lor. Pentru că durerea e întotdeauna egoistă.
Coșmaruri ziua pe străzi, lupul noaptea, pândind din unghere, gata să se repeadă să mă sfâșie. Majoritatea locuitorilor orașului s-au refugiat în pădurile de la periferie, făcând scurte raiduri asupra supermarketurilor ca să-și asigure proviziile necesare pentru încă o zi, pentru încă o săptămână. Și așa facem și noi. Grupul nostru este doar unul dintre cele câteva zeci care dau târcoale orașului. Iar durata coșmarurilor din timpul nopții roade, corodează percepția asupra realității; poate facem asta de-o veșnicie, ori poate de două-trei-patru săptămâni. Al dracului de încurajator. Cine să mai știe?
Mă uit la clădirile cenușii. A început să cearnă o ploaie fină, fuioare de ceață se încolăcesc peste vârfurile copacilor. Blocurile, așa cum se văd prin „spărtura” trunchiurilor, din locul unde stau ghemuit, par degetele întinse ale unei mâini care imploră ajutor. Care cerșește.
5.
Un urlet.
Tresar.
Nu, nu e urlet. E un semnal trimis din iad. Un sunet venit din cele mai profunde straturi ale disperării. Un sunet ce se amplifică continuu, pe măsură ce atrage și ia cu el alte sunete, alte urlete trezite de forța sa, rostogolindu-se strident și negru, până ce toate se îngemănează într-un răcnet infernal, care nu reprezintă durere și luptă, frică ori repulsie, ci e chiar întruchiparea viermănoasă a morții însăși. Sfâșie urechile, sfredelește creierul, scutură fundațiile subconștientului. Le perforează cu zeci de gloanțe explozive de teroare, mușcă din cea mai intimă fibră a vieții. Nu se oprește, dimpotrivă, crește, crește necontenit, până ce toți copacii cu foșnetul frunzelor și scârțâitul ramurilor, îl îngână în cor, până ce vântul îl ia și-l duce spre fuioarele de ceață care se zgârcesc la atingerea lui ca niște viermi atinși de flăcările unei brichete.
Sar în picioare. Urletele vin din tabără.
Încep să alerg. Oamenii au ieșit din culcușurile lor. Trași la față, speriați, iar câțiva metri mai încolo, îi văd pe Andi și pe Carl grăbindu-se către marginea din dreapta a taberei. Mă iau după ei. Se duc spre un cort mic, pentru o persoană, în jurul căruia sunt îngrămădite mai multe bagaje acoperite cu folie. Este cortul Patriciei – din nou Patricia, îmi spun – nu știu cât o să mai reziste biata femeie, în fiecare noapte e mai rău, cu siguranță nu a mai scos vreodată asemenea strigăte, inima o să-i cedeze curând, simt asta. În vreme ce alerg spre cortul așezat între câteva tufe de ferigă, îi văd chipul alungit, ochii trași în fundul capului, de parcă ar avea pe dinăuntru agățate niște greutăți care-i solicită încontinuu, buzele subțiri, lipsite de orice culoare, ca de ceară, în timp ce se chinuie să articuleze cuvintele ce-i conțin spaima și chinul, corpul arcuit deasupra focului, personificare a unei rugăminți îngrozite – să nu-i lăsați să mă ia, vă rog, nu-i lăsați să mă ia, nu trebuie să sfârșesc așa – cuvinte și promisiuni pe care le repetăm în fiecare seară înainte de culcare, ca pe-o formulă magică, înfrățiți de teroarea ce-și întinde din întuneric colții spre fiecare dintre noi.
Spaimele ne cutremură, ne șubrezesc rezistența, însă nu mă pot împiedica să simt o milă nesfârșită pentru această femeie tristă. Dacă ne-am fi întâlnit undeva, în altfel de circumstanțe, în ciuda problemelor ei, cred că ne-am fi înțeles foarte bine. Poate că prietenia noastră ar fi căpătat anumite valențe, nu se știe, de multe ori, în timpul discuțiilor am avut sentimentul că sufletul ei înțelege teritoriile speciale prin care conștiința mea bântuie de când m-am născut – sau durerea șterge diferențele dintre oameni? Urlete, urlete, urlete, nu se opresc. O văd și pe Lena, aleargă, se uită țintă înainte, cu fața împietrită.
Carl trage fermoarul cortului.
― Diavoli, urlă Patricia, de acestă dată reușind să-și unească răcnetele în cuvinte articulate. Ticăloși, diavoli! Luați labele de pe mine, luați… ahhh… hh… hh… ahhh… Diavoli… nu… nu vreau… luați ghearele de pe MINE!!!… de pe MINE!!!
Se zbate în sacul de dormit desfăcut. O fantomă albă, doar în chiloți și-n maiou. Se lovește cu pumnii peste piept, peste sâni, își acoperă sexul cu palmele, încearcă să se răsucescă, să se apere. Gura căscată, în care gîlgâie saliva, lasă libere în continuare răcnetele acelea oribile, pomeții i obrajilor s-au înnegrit, iar fruntea încrețită pare o bucată de sfoară destrămată.
Hadefobie, îmi trece prin cap. Mă uit la Andi, el se uită la mine și știu că gândește același lucru. Patricia ne-a explicat în linii mari ce o sperie, dar nu a știut niciodată numele fobiei care-i bântuie nopțile, însă eu și Andi am vorbit în mai multe seri despre asta, punând cap la cap fărâmele de informație pe care femeia ni le-a oferit cu mare reticență. Crescută de o mamă habotnică și de un tată indiferent, dar extrem de conservator, a dezvoltat, datorită credinței inflexibile, în care a fost educată de mică, o viziune completă a infernului și a Judecății de Apoi. Pe lângă aceasta, ca o consecință implacabilă a învățăturilor religioase stricte, are și o puternică repulsie față de activitățile sexuale, o formă extrem de severă de genofobie așadar, astfel că, la 29 de ani, n-a avut nici o relație cu un bărbat – și, după toate semnele, nici n-are de gând să încerce vreodată.
Noaptea aleargă prin iadul pe care singură l-a creat, prin nori de pucioasă și bălți de sânge fierbinte, urmărită de-o ceată de diavoli ațâțați – care o prind de fiecare dată. O violează la grămadă, pe ea, femeia neatinsă de bărbați, o bat, o umilesc, abuzând de carnea ei în toate modurile. Au prins-o și acum. Se zbate în strânsoarea lor, cu capul împins pe spate și coapsele arcuite și dungi vinete i se îngroașă la încheieturile mâinilor ce par a fi imobilizate de-o forță de neclintit.
Îngenunchem cu toții în jurul ei. Lena îi pune mâna pe fruntea fierbinte, atentă să nu o trezească. După câteva minute, urletele se sting în mârâituri cavernoase. Corpul Patriciei se relaxează treptat. Se răsucește, apoi începe să tremure, în vreme ce o brumă de sudoare îi acoperă umerii și gâtul.
În cele din urmă deschide ochii. A scăpat și de această dată.
― Diavoli, murmură ea încet, pe când un firișor de sânge îi înflorește pe buzele crăpate. Diavoli.
Iar Lena o mângâie în continuare pe frunte.
6.
Ziua trece încet, dar implacabil. Deocamdată avem destule provizii, însă peste vreo trei zile va trebui să organizăm o „excursie” către unul dintre supermarketuri. Câțiva bărbați s-au trezit cu niște teorii noi, iar acum le dezbat împreună, adunați în jurul vetrei din centrul taberei. Nu simt nevoia să mă amestec cu ei. Nu astăzi. După micul-dejun o iau de braț pe Lena și ne plimbăm prin pădure vorbind despre vreme și iarbă, copaci și stele, flori și ceață. Orice, numai despre noaptea ce se grăbește spre noi, nu. La un moment dat zărim un grup de oameni, doi bărbați și cinci femei, ce trece aproape alergând prin pădure, îndreptându-se către dealurile din nord. Apariția noastră pare să-i intimideze, nu răspund chemărilor, îi urmărim cum dispar repede printre arbori, în fugă. După vreo oră, din direcția orașului, se aud câteva explozii – bang-bang-bang – într-o succesiune foarte rapidă, după care pădurea încremenește într-o tăcere grea, prăfoasă, de parcă deasupra copacilor s-ar fi lăsat brusc un glob de sticlă ce blochează orice zgomot. Trec minute bune până ce păsările prind curaj să cânte din nou. Dinspre oraș vine miros de fum și de cauciuc ars. Oare cum arată acum străzile? Nici nu îndrăznesc să mă gândesc. O strâng de braț pe Lena și urmăm amândoi cărările pe care vântul le deschide prin iarbă în fața noastră.
7.
La întoarcerea în tabără observ că avem un vizitator. Un omuleț gras, cu un rucsac supradimensionat în spinare. Pare speriat și obosit, vorbește cu Carl, în timp ce Patricia, înaltă și descărnată, o fantomă la care numai ochii sclipitori mărturisesc strădania cu care se agață de lumea celor vii, le dă târcoale, mușcând dintr-o bucată de carne, pe care probabil numai la insistențele lui Andi a acceptat-o. Omulețul se uită nervos în jur, ne vede și pe noi, la braț, și pare în cele din urmă să se liniștească, să se relaxeze. Își dă jos rucsacul din spinare, se așază oftând – ce-l bântuie, ce-l urmărește? Nu știu dacă mintea mea mai poate suporta povara unei noi orori.
8.
― Există un sistem de peșteri, dincolo de primul rând de dealuri. Spre nord. Le-am văzut în vise. Știam de ele, nu sunt foarte cunoscute ori spectaculoase, doar niște grote vechi – dar acum câțiva ani s-au făcut niște descoperiri interesante acolo – un nou soi de viermi, sau de gândaci, cam așa ceva. Au fost niște știri la televizor. Eu predau engleza la gimnaziu și am vorbit cu câțiva colegi, printre care și un profesor de biologie, înainte de a ne pierde unul de altul. Le-au văzut și ei, visele au fost extrem de asemănătoare. Viziuni mici, inserate ca niște petice în textura coșmarurilor din timpul nopții… În oraș nu mai are niciun rost să te întorci. Străzile sunt pline de orori. Înainte să plec, în timp ce adunam provizii, am văzut mai multe grupuri părăsind cartierul – cred că au aceeași destinație, visele au ramificații în fiecare dintre noi. Ați experimentat ceva asemănător?
Omulețul ne privește pe rând, cu ochii apoși, în vreme ce-și împreunează mâinile și-și pipăie fiecare deget în parte, de parcă ar vrea să se încredințeze de realitatea lor. Câțiva dintre noi dau din cap, alții rămân tăcuți. Lena stă ghemuită lângă mine, cu părul blond căzut în ochi, nemișcată ca o stană de piatră. Da, au fost mici străfulgerări… Vagi. Flash-uri îndepărtate, puncte de lumină prea șterse pentru a desluși în mod satisfăcător ceea ce se afla în jurul lor, izbucniri sclipitoare ce atrag atenția, dar nu se leagă în niciun fel de imagine mulțumitoare, pentru că altele mult mai urgente se interpun în prim-plan.
Asta îmi confirmă o presupunere mai veche. Eu sunt un simplu muncitor, la urma urmei. O mare parte din viață mi-am petrecut-o descărcând containere într-un depozit. E normal ca viziunile și presupunerile mele să plece din alte surse. Asta explică mulțimea de opinii și teorii ale conspirației, precum și faptul că maladia a fost indusă, mai degrabă, decât să fi fost rezultatul unor anumite condiții întâmplătoare, ce s-au intersectat la un moment dat.
Un om înclinat firesc către studiu și cercetare, ori un profesor obișnuit să-și pregătească materia pentru orele de curs, este firesc să ajungă la teorii diferite față de un muncitor, să intuiască niște realități conforme cu nivelul său de pregătire. Însă da, visele au ramificații în fiecare dintre noi, așa că ce spune omulețul, în timp ce-și măsoară atent degetele, sună extrem de familiar.
Străzile orașului sunt pline de orori.
Simt obrazul Lenei cum mi se lipește de umăr.
― E vorba de un soi de mușchi care crește pe pereții acestor peșteri, continuă omulețul. Strivit de piele emană o substanță ce provoacă un anumit disconfort fizic – ceva ce nu trece de nivelul unei simple mâncărimi – însă acționează ca un lacăt asupra creierului. Pur și simplu blochează gândurile negative într-un perimetru dincolo de care e imposibil să treacă și astfel somnul devine protejat și odihnitor. Ca și cum te-ai încuia noaptea într-un turn, să te aperi împotriva animalelor sălbatice – gândurile pozitive luând forma unor batalioane ce stau de pază la ieșire. Efectul durează de la cinci la șapte ore, astfel că e mai mult decât suficient ca să-ți refaci puterile, mai ales dacă cineva care te veghează, te poate trezi la timp… O mică insulă de normalitate, un punct de plecare; am văzut totul în vis, știu că e adevărat.
Obrazul Lenei îmi arde pielea prin pânza subțire a cămășii. Ce fabulație! Mușchi… Atât de convenabil și de … plauzibil. O nouă capcană? Ori un răgaz? Un mijloc de a ne distruge o dată pentru totdeauna? O teorie ca oricare alta. Cu toate astea…
Orori…
Trec câteva ore de discuții și de presupuneri, timp în care fiecare încearcă să-și orienteze gândurile în jurul acestei noi probleme. Chiar dacă totul e o fantasmă născută de-un creier surmenat, are vreun rost să rămânem în continuare aici? La un moment dat, omulețul se desprinde de grup, invocând anumite nevoi fizice și dispare printre copaci – îi urmăresc câteva clipe silueta bondoacă, apoi mă întorc la ale mele. Deasupra copacilor pădurii, cerul s-a întunecat puțin, iar vântul trezește șoapte lungi printre ramuri, amestecându-le cu murmurul vocilor bărbaților și femeilor din tabără.
Discuțiile se prelungesc, dar toți s-au hotărât deja – nimeni nu vrea să rămână aici, în această atmosferă de nesiguranță. Peșterile sunt aproape, drumul nu poate dura mai mult de o zi. Până și în cele mai drastice situații, ființa umană simte nevoia să acționeze, chiar dacă nu este niciodată pregătită pentru marile revelații și le trece de obicei prin filtrul furiei și al sângelui. Putem găsi absolut orice acolo. Câteva femei s-au apucat deja să strângă corturile. O iau pe Lena de mână și mă duc să-i caut pe Andi și pe Carl. Patricia se uită la noi cu o privire goală, scobită pe dinăuntru; e dincolo de pragul epuizării, pare gata să adoarmă în picioare, mă îngrijorează. Peșterile acelea pot reprezenta singura ei șansă de supraviețuire.
Decidem să-l așteptăm pe omuleț, să-i spunem că ne-am hotărât să-l însoțim, însă individul nu-și mai face apariția. Să fi avut vreun accident, să fi dat nas în nas cu vreo sălbăticiune? – nu, nu cred, nimic din pădurea asta nu depășește mărimea unui bursuc, nu sunt lupi ori mistreți, pericolele toate sunt zăvorâte în mințile noastre și așteaptă doar coborârea întunericului. În cele din urmă observăm că și rucsacul i-a dispărut – a plecat așadar. Împins de regrete, de teamă, să-i fi părut rău că ne-a spus ce ne-a spus? A vorbit de grupuri întregi plecate spre dealuri; poate s-a gândit că singur ar avea șansa de-a ajunge mult mai repede acolo. Pe undeva e de înțeles. Sper doar să nu ajungem să ne luptăm și între noi, nu numai cu propriile coșmaruri.
Spre amiază suntem gata să mergem, am împărțit cu grijă ultimele provizii și cam atât, plecăm grămadă, fără un plan anume, privind timorați în jur, ne croim drum printre trunchiuri bătrâne și tufe de măceș, în urechi cu țipetele coțofenelor ce zboară din copac în copac. După vreo oră dăm peste o geantă de voiaj răvășită, plină de haine și de conserve, probabil a cuiva plecat, ca și noi, către peșteri.
― S-ar părea că unii au început să piardă lupta, îmi murmură Carl la ureche și pricep exact ce vrea să spună. Ar fi bine să fim atenți. Împărțim conservele din geanta abandonată și pornim mai departe.
9.
Când se înserează, facem tabăra într-o poiană cu iarba înaltă. Am făcut mai bine de jumătate din drum. În timpul nopții, lupul îmi sfâșie coapsele până la os. Abia reușesc să mă târăsc spre lumină.
10.
În această dimineață, Patricia a cedat. Eram cu toții lângă ea, treji de mai bine de o oră, Lena îi ținea capul și îi tot tampona fruntea crispată cu o cârpă udă. A scos un suspin lung-lung, plin de jale în clipa-n care a renunțat să se mai împotrivească, apoi o ceață verzuie i s-a ridicat dintre buze, odată cu transformarea ce s-a manifestat aproape instantaneu – probabil și din cauza extremei epuizări. Nu mai avea nicio fărâmă de vlagă.
Ochii i s-au mărit, sparți de-o rețea întreagă de vinișoare; pielea feței și-a pierdut complet culoarea, devenind albă ca o pânză; maxilarul s-a deformat, cu bărbia brusc răsucită în sus. Urechile s-au stafidit, înnegrite, ca niște foi mucegăite de varză, gâtul s-a subțiat și un miros puternic de putregai încins s-a ridicat din hainele care-i tremurau pe corp de parcă ar fi avut sub ele un mănunchi de șerpi. Degetele mâinilor i s-au dat peste cap, cu un „cranț” ruginit; din nas a început să curgă un fir de sânge, iar pletele, de-o parte și de alta a capului, au fost împinse de-o pereche odioasă de protuberanțe osoase.
Andi i-a tăiat imediat gâtul cu un bisturiu scos din trusa lui medicală. Nu se putea face altfel. Am avut oricum timp să vedem prin pielea ei, transparentă ca o foaie de hârtie muiată în ulei, viziunea unui diavol cu dinții putrezi, urlând fără niciun sunet, apoi un miros îngrozitor de gaz și clocit a umplut cortul, în timp ce corpul scheletic al femeii se făcea ghem în mijlocul sacului de dormit. Am săpat o groapă superficială în poiană – nu aveam uneltele necesare – și am pus-o acolo împreună cu hainele ei de schimb și rucsacul; am tras cortul deasupra, apoi am acoperit totul cu frunze și crengi. Doar atât am putut face. Doar atât, plus câte un gând îndreptat către Dumnezeul acela în care crezuse așa de mult și care o lăsase să se sfârșească în astfel de chinuri smintite.
Spre prânz ieșim din pădure și chiar acolo, pe pajiștea ce se întinde între lizieră și primul brâu de coline, pe o limbă de pământ presărată cu bolovani și tufe ghimpoase, dăm peste ceea ce ne-am temut că vom întâlni imediat ce-am găsit rucsacul cu haine și conserve în ziua precedentă. Carl sugerează să ocolim abominațiunea, dar suntem cu toții prea obosiți și, pe lângă asta, coșmarul ne-a văzut deja și se îndreaptă către noi bolborosind. Se mișcă surprinzător de repede.
Cu toții purtăm bețe de drumeție și cuțite. Individul pare să fi fost victima unui accident rutier sau ceva foarte asemănător, poate o izbitură extrem de dură cu un obiect greu; jumatate din corp e complet strivită, redusă la grosimea unei pături zdrențuite de carne și organe, și înaintează spre noi târând o trenă de intestine murdare, în vreme ce din gaura care i-a fost odată gura, acum un simplu hău negru de sânge, din cauza mandibulei desprinse ce atârnă într-o parte, prinsă într-o fâșie de piele, se aud piuituri și scâncete.
Îl înconjurăm repede și-l punem jos cu bețele. Se zbate jalnic, chircit pe sol, dar tot încearcă să ne apuce, să lovească. Îl izbim și continuăm să-l izbim până ce grămada aceea imundă de carne vie mai e însuflețită doar de spasmele involuntare ale morții; Carl mormăie înspăimântat, „cum poți, cum poți, Doamne, să îngădui așa ceva, cum, Doamne?”, cu fața stropită de picături de sânge și nici nu vreau să știu prin ce-a trecut azi-noapte, dar trebuie să ne grăbim. După ce-am asistat la agonia Patriciei dimineață și după această oribilă întâlnire, avem nevoie să ajungem cât mai repede la grote, pentru că, la noapte, forța coșmarurilor, alimentată de aceste sinistre evenimente, probabil va întrece orice imaginație. Carl se clatină, scoate din buzunarul interior al gecii o sticlă plată și bea câteva înghițituri cu zgomot, gâlgâind, până aproape se îneacă. Nu e o idee bună, alcoolul nu face altceva decât să intensifice forța de a acționa a fobiilor, puterea lor de a ne măcina rezistența, dar îl înțeleg, știu, am și eu în rucsac o sticlă de whiskey, neatinsă, la care mă gândesc tot timpul. Carl privește smintit în jur, se uită și la mine cu o privire goală, în care ai putea să-ți bagi degetele, tușește. Nu e greu de ghicit că nu mai are mult până își va atinge punctul maxim de rezistență.
Ceva mai încolo, la poalele primului șir de dealuri, dăm peste alte provizii și genți de voiaj, urcăm printre tufe de rozmarin, ajutați de nenumăratele denivelări ale terenului, ascultând cu atenție zgomotele aduse de vânt. Când se face ora unu după-amiază suntem deja la al doilea brâu de coline și din vârful lor, după încă vreo jumătate de oră de gâfâit și efort pe pantele alunecoase, vedem în sfârșit șiragul de grote despre care ne-a vorbit omulețul.
Nu e nimic impresionant, de la acestă depărtare seamănă cu niște găuri date în joacă, cu degetul, de un copil, într-o grămadă clisoasă de lut și sunt dispuse într-un soi de semicerc susținut la capete de formațiuni cenușii de stânci acoperite de vegetație. Parcă văd ceva la un moment dat mișcându-se în una dintre ele, dar nu apuc să-mi dau seama ce anume, pentru că sudoarea care-mi curge din sprâncene în ochi mă face să scutur din cap, iar privirea mi se mută fără voie la poalele dealului unde se află peșterile.
Alte coșmaruri bântuie pe acolo – văd o femeie (?) înaltă, cu părul rar, care se mișcă pe niște picioare de câțiva metri, cu încheieturile genunchilor și ale gleznelor umflate ca niște pepeni. O altă creatură îi dă târcoale, cu spinarea arcuită etalând zeci de conuri sclipitoare de carne, animate de o mulțime de filamente șerpuitoare ce-i cresc de la ceafă de-a lungul coloanei, până între fesele desumflate ca două pneuri sparte – și mai e ceva mai groaznic la câțiva metri în dreapta, ceva ca un glob viermuitor de excremente din care ies mânuțe străvezii ce strâng convulsiv din degete, adunând tot ce prind din scursurile acelui bulz dezgustător către o gură complicată, care se pliază și înconjoară un șirag de dinți fără niciun punct de susținere în aparență.
Priveliștea se opune imaginației, se scurg mai multe minute până să-i accept sinistra realitate, deși am văzut lucruri mai rele până acum, nu putem ocoli, versantul dealului coboară într-un fel de vâlcea străjuită de pantele pietroase ale altor două coline, formând o pâlnie ce conduce spre versanții dealului pe care se află grotele. Îl aud pe Carl murmurând ceva, o rugăciune probabil, în timp ce-și pregătește bățul și cuțitele, ceilalți fac la fel – Lena vine și se lipește de brațul meu. Mă gândesc la sticla de whiskey din rucsac, studiez pantele bolovănoase ale dealurilor apropiate, apoi strâng bastonul în pumn și pornesc odată cu toți ceilalți spre coșmarurile din vâlcea, iar de acolo mai sus, spre peșteri.
11.
― Hai să rămânem aici, zice Lena. E spațios și comod.
Las bagajele, mă aplec și prefir printre degete nisipul fin amestecat cu pietriș, de pe jos. Are dreptate. Pereții sunt mai drepți decât în alte nișe pe care le-am văzut, iar tavanul, foarte puțin boltit, ajută la crearea impresiei confortului unei camere obișnuite. N-o să fie greu să ne aranjăm într-un mod mulțumitor. Crește mușchi și aici, mici pernuțe fosforescente, răsărite pe niște platforme parcă anume create pentru el, din rocă netedă, iar lumina lui verzuie, pe care o împrăștie în aure scânteietoare, îmblânzește contururile colțuroase ale stâncilor și sprijină senzația de siguranță care ni s-a strecurat sub piele încă de când am pășit pe sub de arcul boltit al intrării.
Uimitor, dar dincolo de gura peșterii, nu mai înaltă de-un metru șaizeci, se deschide un spațiu imens, total disproporționat față de senzația creată de intrare, o sală foarte înaltă, cu tavanul înclinat și solul plin de sfărâmături de stâncă și pietriș mărunt, iar spre capătul ei se continuă cu galerii largi pline de nișe adânci, asemănătoare cu niște încăperi dispuse de-o parte și de alta a unui hol. Nu-i dificil ca fiecare să găsească un perimetru potrivit pentru nevoile sale, iar mușchiul crește peste tot pe pereți, înghesuit pe acele mici platforme naturale atât de ciudat dispuse pentru a corespunde dezvoltării sale. O nouă capcană, o nouă încercare, o nouă formă de tortură – dar se poate și ca omulețul să fi avut dreptate până la urmă. Chiar așa, pe unde o fi? O fi ajuns? Bulgărele acela maroniu… Sunt prea obosit să mă gândesc. De acum se poate întâmpla orice. Mușchiul împrăștie un miros straniu, metalic și copleșitor la contactul cu pielea, îl trec meticulos peste încheieturile mâinilor, pe la coate, pe gât, îmi frec palmele. …batalioanele gândurilor pozitive, aud în cap vocea omulețului, batalioanele…
Următoarele ore trec într-o stare de toropeală periculoasă, foarte apropiată de somn, din care mă smulg îngrozit la un moment dat, auzind niște zgomote joase, repetate, pline de ecouri. Abia apuc să mă dezmeticesc și-mi dau seama că sunt hohote de râs. Cineva râde într-una dintre „încăperile” alăturate. Pernuțele de mușchi strălucesc pe pereți, învăluite în hipnotica lor lumină verzuie. Îmi apropii ochii de încheietura mâinii și mă uit la ceas. E trecut de opt. În curând o să se întunece. Am pleoapele grele, sunt frânt de oboseală, mi-e somn.
Lena nu mai e cu mine, bagajele ei stau îngrămădite într-un colț, și-a desfăcut doar sacul de dormit și și-a ales dintr-o geantă câteva haine curate; cele de care s-a schimbat stau boț pe-un rucsac, bănuiesc că s-a dus să exploreze noul refugiu, să vorbească cu ceilalți. Capul îmi zumzăie încet, simt o presiune deasupra tâmplei drepte, iar gândurile îmi înoată printr-o ceață densă, căutându-se unele pe altele, ca niște animale rătăcite într-o pădure cufundată în neguri. Mă ridic fără să realizez, fără efort, fără a simți încordarea mușchilor, de parcă ceva m-ar ridica de subsuori, și plutesc spre galeria principală a peșterii.
Sunt lumini peste tot, oamenii stau grupați în „camerele” lor, așteptând venirea nopții; câțiva mă salută, Lena nu e printre ei; pernuțele de mușchi aliniate pe pereți sunt tot mai strălucitoare, tot mai prezente, îmi luminează drumul. Mă mișc către intrare, spre sala uriașă plină de pietre, merg până ce simt adierile vântului care se strecoară prin gura grotei. Gândurile îmi ies amorțite din ceață, se regăsesc; o nouă teorie își aruncă momeala, iar ele o prind din zbor.
Ceva dintr-un Dincolo imposibil de conceput își testează abilitățile de supraviețuire în acest Acum încărcat de dureri atroce, iar noi suntem doar pasajele de testare ale unor posibile treceri. Fobiile sunt spaimele noastre cele mai dure, coșmaruri pe care încercăm să le reprimăm, să le controlăm, însă ele reprezintă un combustibil necesar pentru o totală întoarcere pe dos a realității. Partea pe care o trăim s-a murdărit, e plină de petice, e o haină veche pe care suntem siliți să o purtăm mai departe, numai că cineva se pregătește s-o întoarcă pe partea cealaltă, petice, numai petice peste tot…
Capul îmi fierbe, gândurile capătă sclipiri amăgitoare, se adună în mănunchiuri pe mici platforme anume create pentru ele, precum mușchiul din peșteră; pe unde o fi Lena? Mă împiedic de-o piatră, mă dezechilibrez. Sunt doar un om tranșat de idei, primesc vibrații și mesaje pe care nu le percepe nimeni altcineva, dorm când sunt treaz, merg în somn, văd cu picioarele și miros cu umerii, pășesc peste raze de lumină tari ca niște țevi de oțel.
Sala mare de la intrarea peșterii e cufundată în penumbră. „Ușa” se decupează roșiatică între două coloane de stâncă netedă, mă clatin buimac în direcția ei. Ies, respir aerul răcoros al serii.
Batalioane…
Simt apropierea lupului. Mă așteaptă afară.
Dau peste o buturugă putredă, trec instinctiv o palmă peste ea ca să împing laoparte cele trei-patru frunze veștede prinse printre crăpăturile mucezite, apoi mă așez uitându-mă în vale, la poalele dealului, și de acolo mai sus, peste două coline, către linia brumărie a pădurii în care am purtat în ultima vreme atâtea lupte. Mă întreb cum mai arată acum străzile orașului.
La dreapta, prinse de panta dealului, sunt trei colțuri negricioase de stâncă, acoperite cu smocuri deshidratate de iarbă galbenă. În timp ce privirea mea alunecă de la linia neclară a pădurii, la crestele colinelor învecinate și trece peste ele, lupul iese din spatele lor, cu blana roșcată zbârlită și face câțiva pași furișați, oprindu-se lângă o tufă scheletică de iarba mortului. Azi-noapte aproape a reușit să-mi sfâșie gâtul, însă acum are o privire resemnată, absentă, nu mârâie, nu-și arată colții, ci se așează doar în coadă, la vreo douăzeci de metri depărtare, ca un cățel, și-și trece limba peste colți.
Nu simt niciun fel de teamă, niciun fel de neliniște, doar o amorțire seacă. Aerul se umple treptat de sunete, clinchete și pufnituri, mici pârâituri și pocnete și zeci de puncte galbene înfloresc pe coastele dealurilor. Ca vârful unor cuie ce țâșnesc printre fibrele putrede ale unei scânduri. Scrâști-poc, scrâști-poc. Amorțeala îmi paralizează gândurile, firele cenușii ale înserării mi se strecoară sub piele, îmi fac corpul greu, de plumb. De pe dealuri mă privesc acum zeci de ochi. Lupul stă în coadă, își trece iar limba peste dinți, apoi ridică botul. Și începe să urle.
Un miros ciudat, cunoscut, îmi umple ființa, un miros călduț și galben pe care nu reușesc deloc să-l identific până ce mâna dreaptă nu-mi alunecă în poală, printre picioare, și realizez că pantalonii îmi sunt umezi. Lupul meu urlă și dealurile îi răspund. Zeci de blănuri murdare mișună pe povârnișuri; exist într-un vis multiplicat, exacerbat în mod bizar. Un nou zgomot, un altfel de zgomot, mă face să mă înfior și să-mi rotesc cu dificultate capul. Lena e lângă mine, subțirică și încruntată, cu o bâtă în mână. Bâta e plină de cuie și lame, arată brutal. Mai încolo e Carl, apoi profilul ascuțit al lui Andi se taie pe fondul negricios al unei tufe, pe urmă simt cum degetele palmei drepte mi se deschid și cineva îmi strecoară acolo mânerul tare al unui cuțit, dispărând înainte ca eu să reacționez.
Urletele îmi trezesc gândurile. Batalioanele mele. Ultimele speranțe de care mă agăț, amintirile, umbrele firave, dar indispensabile ale prezentului, ideile ezitante despre ce se va întâmpla mâine – sunt toate acolo. În fața lupilor.
Mă uit la Lena. Armata gândurilor mele s-a deșteptat la auzul urletelor, s-a trezit să-mi sară în ajutor, dar, cu toate astea, îmi dau seama că sunt în continuare singur, mai singur ca niciodată. Gata de luptă, în încercarea de a câștiga o nouă dimineață, singur-singurel. Nu oricum însă – ci sunt singur de o sută de ori. Nu de o sută de ori mai singur – ci singur de o sută de ori.
Încă amorțit, plimbând cuțitul dintr-o mână-n alta, îmi scot cămașa, o îmbrac pe dos și primul gând care-mi trece prin cap, după ce urletele se sting, iar dealurile ard incendiate de ochii sălbăticiunilor, e că ar fi bine, foarte bine, să fiu și eu un soldat prin gândurile altcuiva în noaptea asta. Ar fi tare bine, într-adevăr. Am nevoie de așa ceva. Mare nevoie. Lena se mișcă înainte și înapoi, înainte și înapoi, leagănă în palmele uscățive bâta plină de cuie, se mișcă încruntată, cu fața întoarsă pe jumătate de la mine, dar știu, știu că acolo, în colțul gurii, i-a răsărit deja o bucățică de mușchi verzui.
Fosforescent.
