„Stăpânul furtunii” urmărește călătoria unui cronicar alături de Kaelen Dain, un rătăcitor capabil să asculte și să vorbească furtunilor, într-un deșert marcat de ruinele unei civilizații care a încercat cândva să supună cerul. Pe fundalul unei lumi mitice, unde magia, tehnologia străveche și memoria se împletesc, povestirea devine o meditație despre hybris, echilibru și prețul cunoașterii. Finalul transformă figura eroului din om în legendă, iar relatarea cronicarului rămâne singura punte între istorie și mit.
Privind înapoi în timp, nu cred că eram menit să merg alături de Kaelen Dain. Puțini ar fi fost, de altfel. Când l-am văzut întâia oară, stătea singur la marginea Dunelor de Sticlă, acolo unde lumina se frânge și aerul vibrează de amintiri. Vântul purta șoapte — din acelea care vin înaintea furtunilor sau revelațiilor — și el le asculta ca și cum ar fi vorbit într-o limbă pe care doar el o mai ținea minte.
Adharii spun că s-a născut sub un cer tăcut, când amândouă lunile se ascunseseră în spatele munților care mărgineau Zerathul. Unii îl considerau un eretic, dar, după alții, el era păstrătorul flăcării uitate. Eu i-am spus în mai multe feluri în însemnările mele: rătăcitor, profet, sau chiar nebun. Cumva, niciunul dintre acestea nu este greșit.
Am fost trimis să-i consemnez călătoria, deși nimeni nu mi-a spus de ce. Poate au crezut că actul scrisului îl va ancora de această lume. Sau poate au sperat că, atunci când va întâlni, în cele din urmă, puterile nevăzute care odinioară ne-au frânt poporul, cineva va rămâne să-și amintească ce s-a întâmplat.
***
Sunetul nisipului roșu care trosnește sub cizmele mele se armonizează cu pocnetele cerului furtunos de deasupra câmpiilor pustii ale înălțimilor Zerath. Fiecare pas se scufundă în praful de culoarea cuprului, care pâlpâie slab sub fulgere, asemenea jarului stârnit dintr-o vatră nevăzută. Aerul miroase a fier și a ploaie îndepărtată, deși ploaia aproape că nu ajunge niciodată atât de departe în interiorul continentului.
Lângă mine se târăște un șopârlak cu pielea solzoasă, marcată de aceeași nuanță roșie-ruginie ca pământul. Călare pe el stă Kaelen Dain. Este mic de înălțime pentru un adhari, mai degrabă zvelt decât impunător, dar există o putere liniștită în felul în care își ține toiagul, un artefact metalic lung, scânteind ca un fulger captiv dansând pe bobinele înșirate ca mărgelele.
Eu sunt doar cronicarul, trimis de Academia Mar’Keth să-i documentez faptele. Am petrecut ani întregi înregistrând marile puteri ale acestei ere — stăpânii fiarelor din Yul, preoții jarului din Ghaal, sculptorii de vise ai Insulelor Treze — dar niciodată nu am văzut un om vorbind cu cerul însuși.
— Trebuie să recunosc, strig peste vânt, măiestria stăpânirii furtunilor este fără egal.
— Poporul meu a studiat arta furtunii de generații, spune el fără să privească înapoi. Când adharii nomazi din deșertul înalt au fost izgoniți de pe pământurile lor, doar furtunile ne-au primit. Le-am înțeles dispozițiile. Le-am învățat vocile.
Oamenii tind să se intereseze mai mult de vreme atunci când trebuie să trăiască în mijlocul capriciilor ei. Fulgerul sfâșie orizontul, urmat de un vânt atât de violent încât ridică un zid de nisip. Îmi acopăr fața, dar granulele mi se înfig în piele ca niște ace. Kaelen Dain nu clipește. Furtuna se învârte în jurul lui — literalmente în jurul lui — ca și cum o sferă invizibilă l-ar proteja.
— Nu eu am făcut asta, spune el, râzând. Uneori, vremea poate fi jucăușă. Dar nu-ți face griji. Dacă s-ar fi mâniat pe tine, ai fi știut.
Un alt vânt îmi deschide rucsacul, împrăștiind hârtiile dinăuntru. Vântul îmi smulge notițele cu Cronicile Regiunilor Externe și le trimite să se rostogolească peste dune. Înjur și fug după ele, cizmele scufundându-se adânc în nisipul schimbător.
Kaelen Dain nu așteaptă. Oprește creatura, vocea lui răsunând prin furtună.
— Aș căuta adăpost, cronicarule. Se apropie o furtună.
Abia ajung la umbra unei ruine când vijelia izbucnește de-a dreptul. Vântul urlă, iar cerul se colorează ca sângele uscat. Fulgerele dansează peste câmpie ca niște șerpi vii. Ruina străveche ar fi putut fi un turn de pază al unui imperiu uitat, cu vârful căzut de mult, și pietrele tocite, și pe jumătate îngropate în nisipul roșu.
Kaelen Dain stă la intrare, cu toiagul de fulgere înfipt în nisip. Șopârlakul lui strănută și-și încolăcește coada protectiv.
— Te miști mai încet decât tunetul, spune el.
— Nu sunt făcut pentru acest teren. Reușesc un zâmbet forțat. Dar sper că pana mea se mișcă suficient de repede să compenseze.
— O pană. Hah… Arma memoriei.
Înăuntru, ruina miroase a praf vechi și ozon. Facem tabără sub o arcadă prăbușită. Kaelen Dain scoate o bucată de metal din rucsac cu aspectul unei piese dintr-un mecanism antic. O înfinge în nisip și, după ce o răsucește, începe să vibreze. Scântei mici sar între creste, formând un foc albastru slab, fără fum.
— Focul furtunii, spune el, făcând un gest scurt. Se hrănește cu aerul însuși.
Iau notițe rapid.
— Cum… îl prinzi? Cum îl comanzi?
Ridică din umeri.
— Nu prinzi fulgerul. Îl inviți. Îi dai formă. Este o ființă vie, nu un slujitor.
Fulgerul străbate tavanul rupt. Pentru o clipă, îi văd fața luminată — cicatrici adânci pe frunte, sigilii tatuate pe obraji. Fiecare linie pare să pâlpâie ușor.
— Tatăl meu a încercat să-l comande, spune încet. Credea că furtuna poate fi îmblânzită. Dar furtuna l-a distrus.
Afară, tunetul răsună ca un toboșar imens. Când vântul se potolește, Kaelen Dain se așază în genunchi și șoptește cuvinte în limba Adhari — o rugăciune, poate, sau o invocare tainică. Nisipul vibrează slab sub palmele mele.
— Ce faci? întreb.
Răspunde fără să deschidă ochii.
— Ascult. Furtuna vorbește chiar și când doarme. Își amintește pe cei care o respectă.
În noaptea aceea, întins în ruină, jur că o aud și eu — o șoaptă electrică joasă, care se strecoară printre dune ca un oftat.
***
Dimineața, furtuna s-a retras, lăsând câmpia straniu de liniștită. Dunele s-au schimbat — coline întregi mutate peste noapte. În unele locuri, fulgerul a topit nisipul în creste întunecate și sticloase, strălucind ca oglinzile.
Kaelen Dain urcă din nou pe creatura lui.
— Suntem aproape, spune el.
— Aproape de ce? întreb.
— Ochii Zerathului. Inima furtunii.
Parcurgem canioane sculptate de vânt. Pereții poartă dungi de sticlă verde, netedă ca metalul topit. Realizez că nu apa a modelat-o, ci fulgerul. La amiază trecem peste o creastă unde coaste metalice uriașe se ridică din nisip. Furtuna a îngropat pe jumătate un vechi oraș, iar șuieratul vântului prin grinzile goale sună ca un cor.
— Ce este acest loc? întreb.
— Cimitirul Mașinilor, răspunde Kaelen Dain. Cu mult timp în urmă, Străvechii au încercat să construiască un oraș care să absoarbă cerul. Au forjat turnuri ce puteau sorbi fulgerul. Dar au devenit lacomi. Furtuna i-a doborât, iar orașul lor a fost îngropat sub dune.
Atinge cu reverență una dintre coastele de fier.
— Se numea Voln-Rek, Orașul de Sticlă și Tunet.
Aerul aici vibrează slab, ca o încărcătură electrică înainte de furtună. Fiecare fir de păr de pe brațele mele se ridică. Pana mea tremură când încerc să scriu.
Kaelen Dain se întoarce către mine.
— Ai grijă pe unde calci. Nisipul își amintește moartea.
Pe măsură ce mergem mai departe, văd rămășițe de statui — o mână colosală aici, un chip pe jumătate îngropat acolo. Totul topit, parcă prins la mijlocul distrugerii. Peisajul pare bântuit nu de fantome, ci de energie — ecouri ale unei inteligențe care a crezut că poate stăpâni cerul. Și poate, mă gândesc, Kaelen Dain încearcă același lucru.
***
La amurg, urcăm o creastă și-l vedem: un crater vast care strălucește slab emanând o lumină albăstruie. Fulgerul lovește continuu un stâlp negru aflat în centru, descărcările fiind atrase ca molia de flacără. Energia unduindu-se în aerul din jurul craterului este aproape palpabilă.
— Aici este, spune Kaelen Dain. Spira Furtunii. Strămoșii mei au venit aici să învețe. Au plecat frânți și orbi. Eu voi face ce nu au putut ei.
Vocea lui este calmă, dar ochii scânteiază între uimire și nebunie.
Coborâm în crater. Pământul vibrează sub noi, viu, cu pulsații puternice. Kaelen Dain coboară de pe șopârlak și își înfige toiagul. Scântei sar între el și spirală.
— Spira nu este metal, spune el. Este vie. Furtuna o folosește ca inimă. Dacă pot vorbi cu ea, poate vom repara ce a fost rupt între cer și pământ.
Își începe cântarea în adhariană — cuvinte pe care nu le înțeleg, dar care fac aerul să se îngroașe. Un fulger se desprinde spre el și lovește toiagul, un altul pieptul. Bărbatul se clatină, dar nu cade.
— Kaelen Dain! strig. Vei muri!
Nu răspunde. Fulgerele se adună, rotindu-se în jurul lui într-o sferă de lumină pură. Tatuajele îi ard alb. Vocea i se ridică într-un strigăt înghițit de tunet.
Și apoi, ceva se schimbă. Fulgerul încetează să-l mai lovească. Se rotește în jurul lui, orbitându-l. Ridică toiagul, iar furtuna se îndoaie după el. Spira însăși începe să strălucească, linii de scriere antică apar pe lungimea ei. Îmi dau seama că se potrivesc cu semnele de pe pielea lui Kaelen Dain.
Vuietul vântului care urlă îmi produce o senzație de durere ascuțită în urechi, care se duce adânc în creier. Durerea se transformă în viziuni ce îmi îneacă mintea cu orașul Voln-Rek viu, turnuri sorbind energie din nori și străzi strălucind de la mici furtuni captive. Apoi cerul se întunecă, fulgere albe sfâșie bezna, turnurile explodează și peste oraș plouă cu sticlă topită. Supraviețuitorii fug către dune — nomazii adhari purtând fragmente din vechiul meșteșug.
Și în centrul tuturor, o figură — nici om, nici adhari — alcătuită din energie pură, privind tăcut. Când clipesc, îl văd pe Kaelen Dain stând acolo unde stătea ființa, cu toiagul ridicat, ca un far de flacără albă.
Fulgerul se domolește. Aerul devine greu și liniștit. Kaelen Dain coboară toiagul, respirând greu. Strălucirea albastră a spirei se estompează într-o sclipire slabă. Se întoarce către mine, cu ochii scânteind slab; vocea lui e mai mult un murmur care îmi vibrează în piept.
— Furtuna nu este dușmanul meu, spune. Este învățătorul meu. Își amintește totul. Trădare, milă, echilibru. Poporul meu credea că e mânia. Dar era doar durere.
Făcând un gest în jur, spune:
— Lumea aceasta a fost, odată, legată de ceruri. Străvechii au rupt acea legătură. Eu am restaurat-o.
Nu-i înțeleg pe deplin cuvintele. Poate că nimeni nu le va înțelege vreodată. Dar le notez, fiecare silabă, fiecare gest, cât de precis îmi permite mâna tremurândă.
Apoi ridică toiagul din nou și îl eliberează. Artefactul se ridică în aer, rotindu-se încet. Fulgerul se încolăcește în jurul lui ca o panglică.
— Te vei întoarce? întreb.
— Furtuna nu rămâne. Se mișcă. La fel trebuie să fac și eu.
Zâmbește ușor și, cu asta, solul de sub picioarele lui începe să strălucească. Un fuior de lumină alb-albăstruie îl învăluie, iar când dispare, el nu mai este. Doar toiagul rămâne, plutind pentru o clipă, apoi căzând încet în nisip, inert.
Ore mai târziu, vântul se liniștește. Peste dune cade din nou tăcerea. Mă găsesc singur la marginea craterului, privind toiagul înfipt pe jumătate în nisip. Vibrează slab când îl ating. Aerul de deasupra lui scânteiază cu electricitate inofensivă. Am înregistrat totul. Călătoria, furtuna, ruina, spira, ultimele lui cuvinte. Desenez rune, descriu tiparele de lumină, gustul ozonului, căldura fulgerului aproape atât de mare încât pelerina mea se topește. Când închid jurnalul, îmi dau seama că mâinile îmi tremură încă. Kaelen Dain a dispărut — sau poate a devenit ceea ce căuta. Nu intervin niciodată în lucrurile pe care le înregistrez. Aceasta este prima regulă a cronicarului. Totuși, când părăsesc craterul și privesc înapoi, simt greutatea a ceea ce am trăit.
***
Cerul de deasupra Zerathului este acum diferit. Furtunile încă vin, dar nu mai sfâșie deșertul. Aduc ploaie. Dunele sunt mai întunecate, umede. Viața reapare, precaută, în pustie.
Triburile adhari care colindă aceste câmpii vorbesc acum despre el nu ca despre un om, ci ca despre o prezență în vânt — Stăpânul Furtunii din Zerath, care umblă cu tunetul și îl ghidează unde nu va face rău.
Unele povești nu au nevoie de sfârșit. Ele au nevoie doar de un martor. Citesc (a câta oară?) ultima pagină, unde am scris: „ Cu mult înainte de exil, când stelele încă mai cântau omenirii, a existat un popor care a căutat să lege lumina însăși. Ei se numeau Adharim, din vechiul cuvânt Adhar, care înseamnă „a aprinde” sau „ceea ce arde nevăzut”. Dar lumina pe care au aprins-o a devenit prea puternică. Orașele lor străluceau ca niște sori, iar mințile lor au atins ceea ce nu trebuia atins. Pentru această sfidare, puterile bătrâne i-au izgonit dincolo de ținuturile cunoscute — în pustietățile tăcute ale Zerathului, un tărâm unde lumina se frânge și amintirea se scurge în nisip. Acolo, sub cerurile care tremurau în aurore sfărâmate, Adharimii au dăinuit. Și-au lepădat titlurile și au devenit pur și simplu Adhari — „cei aprinși”, „cei care încă ard”. Generațiile au trecut. Exilul lor a devenit legământul lor. Au învățat să citească pulsul Zerathului, să-și tragă puterea nu din stele, ci din vibrația adâncă a lumii. Se spune că fiecare adhari poartă în sânge o scânteie din lumina oprită — o strălucire abia zărită în ochi când rostesc limba veche, o șoaptă care mișcă nisipurile atunci când visează.
În câmpiile înalte ale Zerathului, cerul și pământul au vorbit din nou. Un singur om a ascultat suficient de mult pentru a auzi adevărata lor voce. Și când a făcut-o, a devenit ecoul lor.”
