Într-o cameră de iarnă, cu radioul dat încet și lumina tăiată ca un gest de curaj, Camelia descoperă că bătrânul pe care îl îngrijește nu e doar fragil — e straniu. Sub piele, ca un dantelaj invizibil, se ascund modele imposibile; la picioare, degete prea lungi, unite de membrane; iar în întuneric, trupul lui începe să strălucească. Când prima rază de lumină îl atinge, ceva din el se trezește — și, odată cu el, o groază care nu mai poate fi închisă la loc.
Camelia opri mașina. Puse frână brusc, de parc ă n-ar fi văzut ce se afla în fața ei. Era în întârziere, așa că o lăsă parcată aiurea între copacii din fața gardului.
Ie și din masină, lu ă din portbagaj materialele și se îndreptă spre poartă. Sună la sonerie și, din difuzorul de deasupra turnului, se auzi o voce:
– Bună ziua! Camelia Oxic?
– Da, eu sunt! Scuzați de întârziere, răspunse Camelia gâfâind de parcă ar fi alergat.
Poarta se deschise și femeia intră grăbită în curtea cea mare. Urmă apoi cărăruia care ducea spre castel. Părea a fi o clădire gotică, însă deși Camelia era artistă, nu se pricepea la definirea unei construcții, nefiind pasionată de arhitectură
Femeia urcă scările exterioare ce duceau la un pridvor. Ajunsă în fața ușii, bătu de câteva ori.
Camelia așteptă în frigul înțepător de ianuarie. În perioada aceea nu ningea, nici vorbă de așa ceva. Era o vreme mohorâtă, doar cu ceață densă. Gradele erau mai mereu cu minus, așa că era insuportabil să stai prea mult afară.
Ușa se deschise, iar din capătul holului, o femeie brunetă și înaltă o întâmpină pe Camelia.
– Salut! zise femeia și-i strânse mâna. Eu sunt Cecilia, fiica contelui Pentius, încântată de cunoștință!
– Camelia, Camelia Oxic, încântată de asemenea!
Camelia păși în interiorul castelului și observă deasupra ei o boltă imensă pictată precum cea a unei biserici. Geamurile înalte dominau încăperea asemănătoare unei cripte. De o parte și de alta a camerei se aflau niște scări interminabile. Erau multe și închise la culoare, la fel ca tot mobilierul din interiorul încăperii. Deși clădirea era imensă, o căldură copleșitoare o învălui dintr-odată pe Camelia.
– Sebastian! strigă brusc Cecilia. E servitorul nostru, cam zăpăcit de fel, șopti femeia amuzată.
Bărbatul intră repezit în încăpere. Arăta de parcă era mort: avea o față palidă, lividă și alungită. Era un tip înalt, dar nu părea deloc impunător, doar slab, anxios, transpirat și cu bretonul lipit de frunte.
– Bună ziua! Vă rog permiteți-mi să vă iau haina, îi zise Sebastian
Camelia își dădu jos jachetă lungă de piele și i-o înmână majordomului.
Bărbatul o luă și se îndreptă spre cuier, panicat parcă, să nu care cumva să greșească ceva.
– Hahahaha! râse Cecilia cu gura până la urechi, mor când îl văd așa agitat, parcă-i o muscă tocmai ieșită dintr-un butoi de murături!
Și, tot râzând, Cecilia îi zise Cameliei să o urmeze pe scările castelului.
Locuința, pe interior, semăna mai mult cu un conac, însă Camelia nu îndrăzni să întrebe de ce era numit castel. Atmosfera părea stranie și ea avea prea multe pe cap, pentru a se gândi la banalități.
Cecilia o îndrumă pe Camelia să parcurgă un hol lung, al cărui capăt nu era vizibil. Gresia era ca o tablă de șah, iar camerele păreau identice, astfel încât fata pierdu complet simțul orientării. Tocurile Ceciliei spărgeau liniștea, creând un ecou rece ca de gheață.
Spre mirarea Cameliei, încăperea contelui Pentius nu era atât de mare pe cât și-o imagina. Era cam cât dormitorul ei de acasă, nimic neobișnuit.
Însă ceea ce o făcea interesantă erau ornamentele și toate obiectele de modă veche poziționate parcă strategic, astfel încât să te simți ca într-un castel de vampiri.
Geamul înalt din lateralul patului era acoperit de perdele stacojii cu inscripții fine de catifea, care întunecau aproape întregul dormitor. Garderoba contelui, făcută din lemn de stejar, îți atrăgea atenția cu modelele ei minuțioase. Patul imens ocupa aproape toată camera. Atmosfera era completată de lumina unei lămpi joase, inițiind o stare de neliniște ambiguă.
Camelia imediat se gândi unde să-și poziționeze șevaletul, măsuța și scăunelul, încât să aibă aibă o perspectivă bună. Cea mai bună variantă era partea stângă a camerei, unde era puțină lumină din cauza lămpii joase, însă asta se putea rezolva.
Camelia vru să tragă perdelele din dreptul ferestrei, însă Cecilia o întrerupse:
– Avem bec mare pentru lumină! Tatăl meu e puțin cam…. sensibil. Mai ales la lumină, vei vedea despre ce e vorba. El oricum e imobilizat, stă în scaunul cu rotile de aproape șaisprezece ani. În urmă cu ceva timp, doctorul familiei ne-a spus că va trebui să stea permanent cu o perfuzie.
– E paralizat? întrebă Camelia.
– Da. Ăsta e un lucru bun, zise Cecilia râzând.
Fata rămase mută la reacției Ceciliei.
– Pentru tine, continuă Cecilia. Mă refer la faptul că nu se va mișca în timp ce pictezi, îți va fi mai ușor să-i faci portretul.
– Aaa, haha, da…, zise Camelia, neștiind dacă să râdă sau să stea serioasă.
– Apropo, în ce pictezi? Și bunica mea a fost pictoriță, dar nu era ocupația ei principală…
– În ulei, vopselele sunt cel e mai ușor de folosit după părerea mea, mai ales pentru portrete.
Apoi , începu să-și așeze șevaletul și restul materialelor. Avea o sumedenie de pensule, spatule și culori, de parcă și le-ar fi expus la un târg.
Își puse șorțul, își legă părul, ambele parcă dintr-o singură mișcare.
În tot acest timp, Cecilia o fixa cu privirea, din pragul ușii, fără nici o reacție.
– Mă duc să-l aduc pe taică-miu și revin imediat. Doar atât îți spun, să nu te sperii de cum arată, căci are 80 de ani, și ți-am explicat situația lui, zise Cecilia.
Camelia își fixă pânza pe șevalet și începu să-și pună culorile pe paletă.
Scoase spatula ei preferată și începu să amestece două culori pentru a începe schița portretului.
Dintr-odată, în fața ușii se iviră Cecilia și contele. Camelia înghiți în sec. Contele nu că era paralizat, ci părea de-a dreptul mort. Pielea îi era de un alb vinețiu, iar venele albastre i se vedeau de la distanță, de parcă ar fi fost transparent. Bărbatul era mic de statură, doar piele și os, cu ochii mari, și ieșiți din orbite. Îi avea deschiși pe amândoi și erau extrem de decolorați. Fusese îmbrăcat cu un costum prea mare, iar mâinile păreau mai degrabă aruncate pe mânerele scaunului, decât așezate. În picioare avea niște șosete groase de lână.
– Eu îl îngrijesc de când a paralizat, zise Cecilia în timp ce îl introducea în cameră. Totul a început de la un accident din ’94. Un tir a dat peste el în trafic și dus a fost. A făcut kinetoterapie și toate cele, da’ nu l-au ajutat prea mult, că era deja destul de ramolit, avea 65 de ani pe atunci. A început să se deplaseze în cadru premergător. Doctorul i-a zis să stea locului, dar taică-miu era al naibii de încăpățânat. Așa s-a dus el să cumpere baterii cu premergătorul în ianuarie ’98, când era un viscol și o gheață afară de nu puteai merge pe jos nici dacă erai tânăr, d-apoi un moș paraplegic. Și doar vezi în ce pustietate stăm. Dar ce să zic, a fost mai degrabă vina mea, că dormeam dusă și n-am știut că a ieșit din casă.
– Păi ce s-a întâmplat? , întrebă Camelia.
– Pe drum, era și seară pe deasupra, a trecut o mașină în viteză.
l-a izbit pe tata, turtindu-l de un copac și de atunci, de la brâu în jos, nu s-a mai putut mișca.
Și în ce încurcătură ne-a băgat toată treaba asta! Mama l-a dat pe șofer în judecată, când de fapt era vina tatei, că mergea pe șosea într- o seară cu viscol. Ne-am bătut prin tribunale vreo doi ani cu bărbatul acela, până când a căzut și mama la pat și am preluat eu toată treaba cu procesul. Am retras toate acuzațiile și am terminat cumva totul cu bine. Ne-am permis să achităm toate cheltuielile proceselor și s-a terminat totul. Însă mama a murit la puțin timp după ce ne liniștiserăm și noi, în sfârșit. Avea cancer și a tăcut mâlc, nu ne-a zis niciunuia dintre noi, nici lui frate-miu, nici mie, nici tatei. Fratele meu a plecat împreună cu soția din țară și m-a lăsat singură cu paraplegicul. Uneori îl urăsc pe taică-miu, la câtă treabă am cu el. Noroc cu Sebastian și îngrijitoarele… și noroc că-s chimistă, mă pricep la tot ce are treabă cu medicamentele și cu tratamentele pentru tata, așa l-am putut îngriji toată viața…
– Îmi pare rău să aud toate astea, zise Camelia care, fiind o fire destul de rece, nu știuse ce altceva să spună.
– Vai, dar scuze că m-am întins cu vorba! Nu vreau să stai până se întunecă să mai pățești ferească Dumnezeu ce, pe afară! Vrei să-ți aduc un radio să asculți muzică? întrebă Cecilia.
– Da, chiar aș dori! Mi-am dat seama pe drum că mi-am uitat căștile acasă, zise pictorița.
Cecilia zâmbi și ieși din încăpere.
Fata începu să schițeze portretul bătrânului. Aceasta îl studie și încercă să-l deseneze
într-un mod în care să pară mai însuflețit. Bărbatul se uita cu ochii goi, fix în dreptul ei, făcând-o pe Camelia să se simtă inconfortabil. Cecilia reveni cu un radio în cameră și cu o pungă de perfuzie.
– Să știi că tata nu vede, a orbit cu ceva ani în urmă. Doar de auzit mai aude. Nici de vorbit nu prea poate, a avut cancer la limbă . A fumat toată viața, ca un horn! Mă mir cum de-a trecut prin atâtea și încă-i viu.
Cecilia începu să schimbe perfuzia când un miros cunoscut îi stârni atenția pictoriței. Era un miros toxic și înțepător, care îi aminti de ceva ce folosea des, chiar , foarte des: terebentina. Această substanță îi era cea mai bună prietenă, ajutând-o să dizolve culorile uleiurilor. Acasă avea o colecție întreagă, nelipsind vreodată din preajma ei.
Fata își ridică privirea din paletă și încercă să adulmece mirosul din încăpere, vrând să afle de unde provenea.
– Miroase a ceva? întrebă Cecilia. Poate s-a scăpat tata pe el! zise ea panicată. Scuză-mă, mă duc să verific.
– Nuu, nu miroase a așa ceva! Miroase a terebentină, zise Camelia.
Fata începu să-și cotrobăie prin geantă după sticluța de terebentină pe care o folosea adesea în picturile sale, crezând că de la ea miroase, însă această sticluța era nouă, sigilată, iar mirosul din încăpere era prea strident ca să fie din hainele sau materialele ei.
Fata mai mirosi puțin prin geantă, dar abandonă misiunea, gândindu-se că ar trebui să înceapă portretul, ca să poată părăsi castelul în timpul zilei. Cecilia o mângâie prietenește pe umăr și ieși din cameră, închizând ușa în urma ei. Contele stătea nemișcat în scaun . Respira foarte greu. Camelia îi studie toate trăsăturile, iar în timp ce schița primele linii începu să observe niște detalii neobișnuite la bărbat.
Degetele îi erau foarte lungi și unghiile de asemenea, urechile erau foarte mici, aproape ca de copil, iar nasul – ascuțit ca al unui spiriduș. Părul cărunt și alb părea nespălat de luni întregi, iar bărbatul transpira îngrozitor de tare. Maxilarele proeminente dădeau impresia unui bot de animal. Plus că proporțiile nu ieșeau cum trebuie. Capul intra de două ori în trunchi și de două ori în partea inferioară a corpului, ceea ce părea de neconceput. Camelia se pricepea de minune la pictat oameni și cunoștea proporțiile. Îndată își imagină că bărbatul poate avea o boală genetică, despre care Cecilia nu îi spuse, și de fapt făcea parte din categoria restrânsă a oamenilor pitici. Însă cum ar fi putut un astfel de pitic să facă o fată atât de înaltă? Și totuși, brațele erau proporționale cu cele a unui om normal. Tălpile erau proporționale cu antebrațele. Palmele erau cât fața, doar degetele neobișnuit de lungi aveau între ele câte o pieliță care le unea, la fel ca sirenele din povești. Și totuși trunchiul era foarte mic, la fel și picioarele, de parcă cineva inversase câteva oase în interiorul său și se jucase de-a păpușa cu articulații. Ceva părea foarte straniu cu privire la acest bătrân. Femeia își dădu seama că nu începuse să picteze de-a dreptul, ci făcuse doar o schiță în detaliu. Înainte să deschidă sticluța de terebentină, mirosi îndelung în jurul său, încă o dată. Mirosul înțepător se simțea foarte tare în încăpere, așa că, de curiozitate, începu să-l miroasă pe bătrân. Simți că venea dinspre el. Începu să meargă pe vârfurile bocancilor spre conte și un gând ciudat îi trecu prin minte: perfuzia. Era imposibil!
Însă un artist, deși poate gândi că ceva e imposibil, nu poate crede asta, așa că, fata desfileta perfuzia din tub și își vârî nasul în interiorul ei.
Camelia începu să tușească. Era terebentină. Și totuși, ca să se convingă pe ea însăși, înșfăcă o pensulă, și o îmbibă puțin în perfuzie, amestecând-o apoi cu una dintre culorile de pe paletă.
Într-adevăr se dilua! Deci era terebentină! Dar cum trăia acel om conectat la o perfuzie cu terebentină?
Fata își apropie palma de gura bătrânului să vadă dacă mai respira și, într-adevăr, respira. Camelia analiză mai îndeaproape pielea bătrânului și observă că avea un fel de modele foarte fine pe ea, niște modele ca de milieu. Erau minuțioase și foarte subțiri, de aceea nici nu le puteai vedea de la distanță. Fata îi scoase o șosetă din picior. Acesta avea degetele foarte lungi și unite între ele cu câte o membrană, ca la mâini. Era incredibil!
Camelia dădu radioul mai tare și stinse lumina în cameră.
Se uită către bărbat și observă că acesta strălucea în întuneric! Era fosforescent! Ce ciudat! Profund impresionată de cele văzute, vrând să-și termine experimentul, se îndreptă spre fereastră și trase perdelele. O lumină puternică și albă de iarnă invadă camera și căzu implicit pe bătrân. Acesta, atins de razele soarelui, deși imobil, părea să se ghemuiască pe scaun. Pielea i se strânse pe oase, arătând ca un balon dezumflat. Bărbatul închise ochii și încordă mâinile precum ghearele unui T-rex, iar gura i se deschise larg, scoțând un muget ca de bou.
Camelia, speriată de transformarea bărbatului, trase cât putu de repede perdelele la loc. Când se făcu întuneric în cameră, bărbatul nu mai lucea.
„L-am stricat!” își spuse speriată Camelia în gând, aprinzând lumina. La lumina artificială, bărbatul era semnificativ schimbat. Bătrânul rămăsese în poziția de T-rex paraplegic, cu gura întredeschisă, ca și cum ar fi fost împietrit, având pielea foarte roșie, o culoare total diferită de cea pe care o avea înainte de experimentul pictoriței. Fetei îi fusese frică să se apropie de el, așa că rămase în spatele pânzei, ca în spatele unui scut între ea și ciudățenia paralizată, în caz de vreo reacție adversă.
Contelui începu să-i bolborosească ceva sub piele, ca apa clocotind pe foc; din loc în loc începu să -i explodeze câte o bulă. Din fiecare țâșnea un puroi galben amestecat cu sânge, de parcă ar fi fost niște coșuri imense.
Camelia îndreptă șevaletul pe post de paravan, chiar scut în acest caz, ca nu cumva să fie stropită. Bulele începură să se spargă tot mai rapid, iar compoziția lor ajungea peste tot prin cameră. Muzica radioului se auzea parcă tot mai tare. Camelia se retrase înspre cealaltă parte a camerei și se încolăci ca într-un cocon în perdeaua lungă și groasă a ferestrei.
BUM!
Dintr-odată, contele bubui, lăsând un țiuit continuu în urmă. Fata ieși din perdea și se uită la el. De fapt, la ce mai rămăsese din bătrân. Pe scaun mai erau doar capul și partea inferioară a corpului. Restul , era o gelatină gălbuie și unsuroasă, un fel de untură chiar, ce se prelingea de pe scaun pe podea. Camelia se panică văzând scena macabră și aproape inimaginabilă din față ei, așa că se urni să deschidă ușa, călcând printre șiroaiele de untură umană. Pe hol venea Cecilia, călcând ferm cu tocurile ei înalte.
– Gata portretul, deja? întrebă femeia, cu o voce veselă.
Camelia se sprijini de perete, în pragul ușii, ținându-se de cap câteva secunde. Încercă să-i explice Ceciliei ce se întâmplase, până să ajungă în cameră, însă din gura ei ieșeau doar fragmente de cuvinte, fiind întrerupte de respirația greoaie, îngreunată de emoție. Femeia înaltă își vârî capul în încăpere și văzu dezastrul provocat. Camelia o privi pe sub gene speriată neștiind ce să-i spună.
– Nu, nu, nu, nu, nu…. Ce s-a întâmplat? Ai tras draperia? Ai tras draperia, nu?
Camelia dădu din cap, în semn afirmativ.
– Tată! Vai, Doamne! Câte eforturi am făcut să te țin în viață! Ăsta a fost sfârșitul tău… Doamne, Doamne!
Cecilia se aplecă peste rămășițele tatălui său și începu să-i atingă picioarele, plângând. Copleșită de emoții, o privi pe Camelia cu dispreț.
– Criminalo! urlă femeia înspre ea. Criminalo ce ești! zise Cecilia în timp ce-și ștergea rimelul curs pe obraji.
Camelia se simțea dintr-odată amețită. Afară părea să se fi întunecat brusc. Cum era posibil? Mai devreme o rază de soare tocmai ce-l străpunsese pe infirm și acum era întuneric? Fata începu să meargă agale pe hol, ținându-se de cap. Se sprijini de peretele holului, târându-se, năucită de spaimă.
– Unde crezi că pleci?! urla Cecilia ieșind din cameră.
Fata începu să meargă mai repede pe holul ce părea nesfârșit.
Pătrățelele albe și negre de pe podea o amețeau la fiecare pas. Înspăimântată, se uita continuu , în urma ei. Nu era decât o umbră uriașă ce o urmarea constant. Camelia începu să alerge, căzând și ridicându-se de repetate ori. Se tot uita în spate și tot vedea o umbră urmărind-o îndeaproape. Fata observă o placă neagră de gresie mai mare decât celelalte. Ajunsă în fața ei, descoperi că era de fapt un hău adânc și întunecat în care nu vedeai nimic.
Simțindu-se ajunsă de umbră, sări fără să se mai gândească în acea groapă.
¤
– Se mai trezește odată?
– Las-o în pace, n-o deranja.
– Păi da ‘ trebuie să recunoască odată!
– Așteaptă să se trezească.
– Nu vreau! Trezește-te, afurisito! Recunoaște ce-ai făcut, nu te mai preface! Recunoaște! Recunoaște… recunoaște… recunoaște…
În capul Cameliei se tot repeta, ca un ecou.
– Cred că începe să recunoască!
– Crezi? Fata asta nu e normală.
Camelia se afla într-o cameră întunecată. Începu să se tragă de față de parcă ar fi vrut să-și dezlipească pielea de pe oase.
– Hei, fato! Revino-ți!
– Degeaba încerci! Nu te aude.
Camelia se opri brusc din orice mișcare, că și cum ar fi devenit stană de piatră. Dintr-odată începu să transpire. Mâinile îi tremurau. Începu să privească în stânga și în dreapta, însă nu vedea nimic. Se afla într-o beznă adâncă. Nu se putea zări nimic. Întrebările începură să-i curgă prin minte, ca o avalanșă: cum am ajuns aici, ce e aici, de ce e întuneric?
Se uită în jur, încercând să pătrundă întunericul cu privirea sa. În beznă se întrezăreau două capete de miei, agățate pe perete.
– Uite că s-a trezit! zise unul dintre ei ele.
Camelia se frecă la ochi, nedumerită.
– Las-o acum, așteaptă să-și revină, zise celălalt, în continuare privind în jos.
Recunoaște… recunoaște… recunoaște, se tot auzeau voci șoptite intercalate una peste alta.
– STOP!!! LĂSAȚI-MĂ ÎN PACE!!!!
– Recunoaște
– Recunoaște!
– CE SĂ RECUNOSC? , urlă Camelia.
Dintr-odată, lumina se aprinse în cameră. Capetele sinistre de pe perete dispăruseră. Era o camera albă cu o masă și două scaune, de o parte și de cealaltă. Pe unul dintre scaune stătea o femeie, iar lângă ușă, un polițist.
– Domnișoară… adaugă femeia ridicându-și ochelarii mai bine pe nas. Ai făcut o crimă. Ai omorât un om, asta trebuie să recunoști. Trebuie să colaborezi la interogatoriu, altfel pedeapsa va fi mai mare, dacă putem spune așa.
– Cum adică? Eu n-am omorât pe nimeni! strigă Camelia.
– Camelia, nu te comporta așa. Degeaba te prefaci că eșți nebună. Nu ești.
– Mă comport așa pentru că habar nu am despre ce vorbești! exclamă nedumerită fata.
– Tu chiar nu-ți amintești sau îți bați joc de mine? Domnișoară, pe data de 8 ianuarie, adică ieri, ai omorât un om, pe contele Pentius, mai exact. Ai fost la domiciliul său pentru a-i face portretul, iar la un moment dat, i-ai turnat o sticlă întreagă de terebentină în
perfuzie! Bărbatul nu s-a putut opune, fiind infirm. În scurt timp și-a dat duhul. După aceea, ai încercat să fugi de fiica acestuia și te-ai ascuns în beciul castelului, timp de câteva ore, până ai fost găsită.
– Ce? Dar nu este posibil așa ceva! Avea deja terebentină în perfuzie!
– A, deci acum iți amintești?
– Da, îmi amintesc tot! Când Cecilia l-a adus pe conte în camera unde aveam să-i fac portretul, am simțit un miros înțepător. Când a plecat Cecilia, i-am deschis perfuzia și înăuntrul ei era terebentină! Țin să menționez și faptul că, de la început, el nu arăta că un om normal Avea mâini de sirenă și arăta ca un mort! Când am tras draperiile să intre lumina de afară, omul s-a topit, ca prin magie! Vă jur că așa a fost! Nu sunt nebună, am văzut cu ochii mei! I-au pocnit o grămadă de bube cu puroi…
Interogatoarea oftă și întrerupse reportofonul.
– Bine, hai să ne facem înțelese. Orice s-ar fi întâmplat, nu mă interesează. Femeia asta… Cecilia, are un statut foarte înalt în societate și este o femeie plină de bani. Va reuși cu siguranță să-și facă dreptate cu orice preț, așa că nu ai nici o șansă în fața ei. Totuși, e întra-devăr recunoscută ca fiind o ciudată și că are tot felul de ciudățenii în casă. Îți spun sincer, te-aș crede și dacă mi-ai spune că ar crește nu știu ce balaur în beci, însă înțelege-mă, eu mă aflu între ciocan și nicovală! Femeia m-a convins și o știu în stare de orice! Așa că declară că l-ai omorât și hai să terminăm odată!
Camelia se uită nedumerită și în același timp plină de dispreț la femeia din fața ei.
– Nu pot să fac așa ceva, zise Camelia prompt și ieși dintr-o dată pe ușă.
Pe holul de aștepare al secției se află Cecilia. Camelia se opri în fața ei și o măsură din cap până în picioare.
– Nu-mi vine să cred ce mi-ai putut face… ți-ai batut joc de un om nevinovat ca mine! zise Camelia.
Cecilia își șterse lacrimile false și o trase de mâna pe Camelia spunându-i la ureche:
– Îți spun, fii deșteaptă măcar: alege răcoarea sau vei trăi în căldura neoanelor din laboratorul meu…
Camelia își trase brațul din mâna femeii și o privi în ochi.
O căldură neașteptată îi desfundă nările Cameliei și dintr-o dată începu să transpire. Picioarele i se înmuiară și mâinile nu mai erau funcționale. Îi tremura incontrolabil tot corpul, iar privirea îi era tulbure. Fata simți că se prăbușește pe podea, însă nu reuși să se împotrivească gravitației, așa că se lăsă să cadă.
¤
Vedea un bec mare deasupra ei; un neon alb și orbitor. Camelia clipi încet de câteva ori, apoi simți că-și revine. În încăpere era un miros înțepător, un miros ce părea familiar.
Fata încercă să se ridice în șezut, dar nu reuși.
Se uită atent în jos la corpul său și văzu că este legată de o masă. Se uită de jur împrejur și singurul lucru pe care-l zări era o perfuzie. Se uită la mâinile sale și văzu că avea perfuzia conectată la brațul drept. Vedea în ceață. În încăperea în care se afla, intră dintr-odată Cecilia, împingându-l pe conte în scaunul cu rotile.
– Nu înțeleg… spuse Camelia.
– Nici nu trebuie, oricum nu-ți va folosi la nimic.
