În vila de la Tibur, împăratul Hadrian primește trei sculpturi stranii, născute — se spune — din viziunile unui profet vagabond. Formele lor sunt indecente, inscripțiile de neînțeles, iar promisiunea din miezul marmurei e și mai tulburătoare: un „foc” ascuns, gata să fie eliberat de un mic glob numit Pluto. Când, peste noapte, leandrii roșii apar încolăciți pe piatră, iar notițele sculptorului pomenesc de un cuvânt imposibil pentru Roma, Hiroshima, curiozitatea se schimbă în teamă. Și, totuși, tentația rămâne: să lovești, să deschizi, să vezi ce se află dincolo de artă… și ce viitor a ajuns, pe furiș, în trecut.
– Sculptorul spune că reprezintă darurile Cerului.
Cei doi bărbați – Împăratul Hadrian și chestorul său, Casteleo – stăteau unul lângă celălalt, admirând cele trei sculpturi aflate în atriumul din villa suveranului. Lumina zilei intra prin compluvium și ferestre, reflectându-se în apa bazinului aflat în centrul încăperii. În colț se găsea un altar, iar din rafturile de pe un perete, măștile funerare ale strămoșilor decedați se holbau cu ochi goi.
Obiectul ce le captase atenția era așezat pe un piedestal de ivoriu care-i punea în valoare dimensiunea de zece picioare și forma cilindrică. Jumătatea superioară avea aspectul unei urne gigantice, elegante, lipsite de ornamente; sau a bâtei unui uriaș. Din baza pătrată urcau, la intervale egale, creste decorative, aerodinamice, asemănătoare aripioarelor unor pești. Sculptura și cei doi companioni ai săi păreau să umple spațiul generos, emanând o aură impunătoare. Forma aceea de artă avea, cu adevărat, prestanță. Abătuse atenția celor doi bărbați de la evenimentele politice recente, de la construirea zidului din Britannia și refacerea Parthenonului, de la problemele continue cu parții.
– Are o simbolistică falică, observă Casteleo și, privind spre perechea de sculpturi, adăugă: Iar astea două îmi aduc aminte de un pește straniu, umflat, și de un ou gigantic.
Într-adevăr, formele rotunjite fuseseră descrise foarte bine de chestor.
– Critica ta artistică e la fel de ascuțită ca întotdeauna, îl tachină împăratul, apoi adăugă, cu căldură în glas: Mă bucur că te-ai întors din călătoria ta pe meleaguri străine, prietene, și că te pot găzdui aici, la Tibur. Mi-a lipsit înțelepciunea ta. De ce îmbătrânesc, de-aia mă bazez tot mai mult pe sfaturile tale.
Se răsuci spre sculpturi.
– Sunt făcute-n marmură de profetul ăla vagabond, Gallius, deși nu-mi explic cum a ajuns în posesia unei asemenea cantități. După spusele lui, fiecare reprezintă exemplare din lumea reală, în mărime naturală.
– Daruri ale Cerului, hm? Dar ce reprezintă sculpturile? întrebă Casteleo, mijind ochii la piesa din fața sa pentru a găsi vreun înțeles în forma ce emana pericol prin parcimonia detaliilor. Aș fi zis că asta-i o urnă.
– Întrupări diferite ale lui… Dumnezeu.
Casteleo își privi companionul cu revoltă și, deopotrivă, încântare.
– Întrupări ale singuraticului Dumnezeu creștin? Dăruindu-se oamenilor?
– Așa pare. În fața noastră, Gallius și-a numit sculptura „Dumnezeu în Fiu”.
Casteleo căscă ochii. Împăratul chicoti.
– Uită-te la inscripție.
– Inscripție?
– Acolo, arătă suveranul o placă aflată în zona mediană a obiectului.
Casteleo se aplecă, încercând să deslușească literele gravate pe ea.
– E într-o limbă… pe care n-o pricep.
– Nici eu. Dar eram curios, așa că am chemat un tălmaci.
– Și ce-a zis că scrie?
– Nici el n-a fost în stare s-o citească. Nici să identifice limba. Totuși…
– Da?
– Gallius a realizat o serie de schițe și notițe în timp ce lucra la sculptură, care se află tot în posesia mea. Printre alte lucruri, în notițe apare fix mesajul ăsta – arătă el spre cuvintele inscripționate în marmură – precum și traducerea în latină. Se pare că nici el nu știa ce limbă e, dar era convins că a înțeles-o și, prin urmare, a tradus-o.
– Treaba asta devine tot mai ciudată, admise Casteleo. Și ce se presupune că ar zice?
Întorcând spatele cuvintelor străine, Hadrian declamă:
– „Salutări Împăratului!”
Casteleo îl privi șocat.
– Eu… Asta-i… Câtă îndrăzneală! Se crede cumva sculptorul canalul prin care Drumnezeu îți vorbește ție, împăratul? Mai curând ar trebui să se refere la tine ca la Stăpânul său. Și să pretindă că parodia asta – flutură mâna în direcția sculpturii – ar fi întruparea vreunei zeități, fie ea romană sau de aiurea, ăsta-i sacrilegiu!
Hadrian aprobă cu gravitate.
– Așa pare, într-adevăr. Din ce-am auzit, Gallius a avut o serie de viziuni ce au condus la crearea acestor sculpturi. A intrat în ceea ce cunoștințele sale au numit o „stare de fugă”, sculptând zile în șir fără odihnă, fără mâncare sau apă, completând trinitatea asta sculpturală în vreo săptămână. La sfârșit a fost dus la un medic, desigur. Mai mult ca sigur i s-au aplicat lipitori.
Gesticulă în direcția celorlalte două sculpturi.
– Pe asta, adică peștele tău umflat, a numit-o „Al doilea sărut”. Iar pe asta, adică oul tău gigantic, a numit-o „Testul”. Habar n-am care-i tâlcul numelor ăstora.
– Găsesc că piesele sunt oarecum… obscene. Toate. Văzând că Hadrian nu replica, Casteleo adăugă: Sunt suficiente motive ca să-l execuți pe Gallius pentru scrilegiu.
– N-are rost să ne batem capul cu asta – s-a spânzurat în timp ce urma tratamentul pentru comportamentul lui excentric. Hadrian continuă, pe un ton meditativ: Știi, unii ar putea considera că inscripția este, totuși, una plină de generozitate. Indică dragoste față de împărat. Eh, cred că nu vom afla niciodată.
– Am ratat multe cât am lipsit, observă Casteleo, uimit.
– Chiar așa! Dar te poți considera norocos pentru asta, îl liniști Hadrian. Întemnițări, torturi, execuții, artiști care se spânzură… Nu mă încântă asemenea evenimente, dar mă tem că-și au rostul lor. Chestii de-alea cu ordinea naturală a lucrurilor.
Oftă, simțindu-i lipsa împărătesei defuncte, Pompeia Plotina, ce-i oferise adesea sfaturi înțelepte. Uneori, i se părea că fusese conștiința lui și că, odată cu moartea ei, devenise un conducător mai dur.
Revenindu-și din reverie, comentă:
– Știi ce-i mai interesant? Gallius susținea că inscripția nu se referă la mine.
– Dar la cine?
Împăratul ridică din umeri.
– Zicea că nu știe. Susținea că viziunea lui nu conținea decât ceea ce a transpus în sculpturi. Dar jura că, în inima lui, avea convingerea că nu despre mine-i vorba.
Casteleo clătină din cap, nedumerit.
– Cum am zis, arta asta-i o blasfemie. Totuși, iat-o-n casa ta, stăpâne – și aș zice că-i o dovadă de îndrăzneală să accepți un mesaj presupus divin, interpretat de un om de rând și aparent dedicat ție… chiar dacă Gallius însuși susținea altceva. Arătă spre barba lui Hadrian și adăugă: Pe de altă parte, stăpâne, ești mai îndrăzneț ca oricine – câți te imită acum, lăsându-și barbă? Mulți, mulți!
Casteleo își trecu palma peste propria barbă, proaspăt tunsă, și zâmbi.
– Arta-i artă, declară Hadrian, ignorând complimentele sfetnicului. Mă pricep la ea, cum bine știi. Chiar dacă-i vorba despre un umil cerșetor cioplind o creangă de mesteacăn în forma vulturului roman pe care-l visează cu ochii deschiși, nu sunt părtinitor cu niciun meșter artizan. Iar piesele astea conțin în ele o… iminență căreia m-am văzut incapabil să-i rezist. Pur și simplu trebuie să existe în această lume. Mi-aș dori doar să le descifrez misterul – Gallius susținea că viziunile i le-au prezentat drept daruri pogorâte din Cer pe pământ, într-o timp și un loc îndepărtate. Dumnezeu întorcându-se înapoi la oameni, sau ceva de genul ăsta. Flutură mâna disprețuitor și continuă: Toate astea au ajuns la mine la mâna a doua, de la oamenii trimiși să aducă piesele. Gallius a fost de negăsit când mi-au ajuns prima dată sub ochi, chemat de un colecționar. Până am dat de el, deja își luase viața.
– Unii îl considerau profet, murmură Casteleo, de parcă s-ar fi temut să nu fie auzit de cineva din afară, sau, poate, terifiat de viziunea descrisă de împărat.
Se apropie de sculptură, pentru a-i admira din nou liniile artistice, viziunea. Șopti:
– Pentru alții, însă, nu era decât un lunatic.
– Într-adevăr, admise Hadrian. Într-adevăr. Continuă pe un ton secretos: Dar partea cea mai interesantă e că Gallius pretindea că piesele ascund ceva în interiorul lor.
Casteleo ridică din sprânceană.
– Sunt goale?
Își apropie pumnul de sculptură, de parcă ar fi vrut să izbească suprafața de marmură, dar rămase cu el în aer, nesigur dacă s-o atingă sau nu.
– Sunt grele, comentă împăratul gânditor, iar asta pare să indice că ar fi făcute din blocuri solide, sau că orice s-ar afla în interior e foarte greu și, cu siguranță, strâns închis în cochilia lor de marmură.
Își amintea cât se trudiseră cei doisprezece oameni să mute statuile în atrium – folosind mai întâi complicata invenție formată din roți de lemn și frânghii pentru a ridica piesele din cele trei căruțe în care fuseseră aduse în oraș, apoi, fiindcă roțile nu încăpeau pe ușă, iar lucrurile cântăreau prea mult pentru a fi cărate de oameni, fuseseră nevoiți să trimită după o macara. Hadrian privise în continuare muncitorii pășind într-un ritm constant în interiorul roții mari de lemn, înfășurând strâns frânghiile în jurul statuii și ridicând-o ușor în aer. Piesele fuseseră coborâte cu succes, una câte una, prin compluvium-ul larg al atriumului, ghidate către o parte a bazinului central al încăperii și așezate pe piedestalurile ce le așteptau sosirea.
Se dovedise o muncă mult mai dificilă decât amplasarea oricărui alt obiect de artă din villa.
– A pomenit profetul-artist ce se ascunde în trinitatea operei sale finale?
Împăratul observă că din glasul prietenului său dispăruse batjocura la adresa sculptorului, lucru remarcabil ținând cont că era recunoscut disprețul cu care Casteleo vorbea despre oameni, mai ales cei de rând. Iar asta venea la puțin timp după ce-l numise pe artist o parodie.
– Da, răspunse suveranul. Foc. A spus că în sculpturi se găsește un foc mare.
Casteleo îl privi lung înainte să comenteze:
– O metaforă? O aluzie la focul creator – pasiunea – revărsată de artist în operele astea?
Împăratul analiză ideea.
– Posibil. Totuși…
– Da, stăpâne? îl îndemnă Casteleo, în glasul căruia se ghicea entuziasmul.
– Poate că Gallius ăsta ascundea ceva.
– Oh?
Hadrian dădu din cap, încruntat.
– Da. Dovezile indică faptul că ar fi fost… un vrăjitor.
Casteleo rămase cu privirea asupra împăratului, tăcut.
– Uneori credem că am lăsat în urmă lucrurile astea, spuse Hadrian. Că asemenea idei aparțin trecutului și că acum avem o altă viziune asupra lumii decât mai demult. Că amuletele și cărțile de vrăji ținute încă de unii în casele lor nu sunt decât niște superstiții nevinovate.
Se opri, ridicând o mână spre sculptură, dar, așa cum făcuse și Casteleo, nu-i atinse suprafața fină. Își termină vorbele:
– Dar ne amăgim; vrăjitoria a rămas printre noi.
Împăratul traversă încăperea spre un dulap; îl descuie. Când reveni, ținea ceva în mâinile făcute căuș. Era un glob mare, neted, ce părea realizat din același tip de fildeș ca sculpturile.
– Gallius numea piesa asta Pluto.
Casteleo privi încruntat obiectul.
– De ce? Are vreo semnificație legată de lumea de dincolo? Ori de Pluto însuși?
Panteonul roman era vast și respectat, iar a atribui unei opere de artă numele unui zeități nu putea fi un accident.
– Gallius a susținut că nu știe nimic nici în cazul ăsta, ci că e doar o altă componentă a viziunii sale. Foarte interesant, însă, a pretins că lovirea cu putere a acestei mici sculpturi va funcționa ca un fel de catalizator și, printr-un truc care-mi rămâne ascuns, va determina una dintre sculpturi să se… deschidă, scoțând la vedere presupusul foc din interior. Nu știu care dintre ele va face asta – informația s-a pierdut odată cu viața artistului. Poată că, dacă moartea nu i-ar fi oprit munca, ar fi creat companioni similari și pentru celelalte două sculpturi.
Casteleo privi de la globul din mâna lui Hadrian spre sculptura similară unei urne, apoi la celelalte. Când vorbi, o făcu temperat:
– O fantezie, mai mult ca sigur… deși, dacă ar fi să fie adevărat, atunci…
Hadrian îl urmări cu atenție, iar șoapta sa dădu impresia că împărtășea un secret întunecat:
– Maleficia.
Cuvântul păru să rămână suspendat în aer, ca o dâră de fum.
– Nu-nțeleg cum…, începu Casteleo, clătinând din cap, deconcertat, Continuă, cu un ton ce mima gluma: Ei bine, ar putea fi doar o păcăleală, cum am zis. O farsă complexă. Gallius era un excentric, până la urmă, să nu uităm asta.
Hadrian replică, distant:
– Posibil.
Răspunsul se dovedi de ajuns pentru a-l reduce pe Casteleo la tăcere, alimentând teama care creștea treptat în el.
Suveranul așeză piesa în fața sculpturii în formă de urnă și a companionilor săi și, ca și cum n-ar fi știut ce să facă, studie ansamblul. De ce-l privea mai mult, de aceea avea senzația unei prezențe – puteri – ce creștea din acesta. O însoțea un sentiment de tristețe, insinuându-i-se în suflet, ba chiar în cameră și în lumea de dincolo de ea, unde, așa cum se putea observa prin ferestrele mari, înalte, ale villei, soarele arzător apunea grăbit, lăsându-i locul întunericului nopții, ce adumbrea îndepărtatul deal ale Sabinelor.
– Stăpâne, strigă Casteleo, n-am văzut asta până acum: uite!
Arăta spre floarea roșie aflată la baza sculpturii.
– Un leandru.
– Și-ncă unul, se holbă Hadrian. Uite-acolo altul!
Bărbații ocoliră sculptura în sensuri opuse, întâlnindu-se de cealaltă parte a ei. Întreaga piesă era înfășurată în flori.
– Nu le-a pus acolo vreun servitor? întrebă Casteleo.
– Cu siguranță că n-ar fi făcut-o fără permisiunea mea. Dar cum de n-am observat florile până acum?
– O enigmă, stăpâne. Ca și cum ar fi răsărit în timp ce noi admiram sculpturile.
– Pare că suntem înconjurați de mistere. Și… vrăji.
Îi aruncă prietenului său o privire lungă, gravă, înainte de a se duce din nou la dulapul de unde scosese globul de marmură. Când reveni, ținea în mână o rolă de papirus.
– Aici sunt schițele și notițele lui Gallius, spuse. Sunt scrise atât în latină, cât și în limba misterioasă întâlnită pe sculpturi.
Desfășură papirusul și, ajungând la pasajul căutat, i-l arătă lui Casteleo, care descifră cu mare greutate cuvintele scrise acolo cu litere cursive greu inteligibile:
– Leandrul roșu e prima floare care a înflorit în molozul iradiat al Hiroșimei. De atunci, a devenit atât simbolul pericolului războiului atomic, cât și al speranței unui viitor pașnic.
Ridică privirea din papirus, palid și înspăimântat. Întrebă, cu glas pierit:
– Ce-i „Hiroșima” asta?
– Nu știu.
– Iar acest…
Casteleo privi din nou la papirus.
– Acest „război atomic”… Ce înseamnă?
– Tot ce știu, prietene, răspuns Hadrian, e că leandrul roșu a apărut pe sculptura asta, deși nu era aici înainte. E indiscutabilă legătura dintre treaba asta și textul lui Gallius.
– Asta-i vrăjitorie! îndrăzni să spună Casteleo.
Rămaseră tăcuți, gânditori, privind unul la celălalt. Împăratul vorbi primul:
– Prietene… îmi permiți o confesiune?
Casteleo se holbă la el, împietrit.
– Firește.
Șoapta lui răsună în liniștea atriumului întunecat. Hadrian căută în robă și-și desprinse gladiusul de la cingătoare. Lumina pală a apusului se reflectă în lama de oțel.
– Toată ziua – de fapt, de când mi-au fost livrate sculpturile, cu două zile în urmă – am simțit o dorință neostoită, stranie, să lovesc sculptura soră cu plăseaua gladiusului.
Arătă cu vârful sabiei către globul de marmură ce se odihnea pe jos.
– Am vrut să declanșez presupusa vrajă care o leagă de sculptura mai mare. Să sacrific opera de artă ca să pot vedea focul pe care profetul-artist zicea că-l ascunde. Să dezlănțui… focul.
Bărbații se priviră, rezervați. Casteleo se surprinse aprobând din cap, ușor și ezitant la început, apoi tot mai vehement, mânat de dorință. Primind aprobarea de la vechiul prieten și sfetnic de nădejde, împăratul se răsuci spre sculpturi. Evaluă din priviri fiecare piesă a tripticului, pe urmă își aținti ochii asupra globului de marmură. Ridică sabia deasupra lui. În inimă, simțea că făcea ceea ce trebuie, chiar dacă mintea nu putea pricepe.
Traducere de Lucian-Dragoș Bogdan
