În 1955, Statele Unite începuseră să prindă viteză pe drumul care ducea spre prosperitatea domestică. Războiul rămăsese o amintire, iar optimismul american creștea odată cu fiecare automobil produs, cu fiecare televizor cumpărat și cu fiecare lansare de rachetă experimentală în deșerturile din sudul țării. Visul american prindea contur și consistență. Însă dincolo de această aparență de calm și de bunăstare din ce în ce mai accesibilă, o nouă competiție se insinua, una care nu se mai purta pe pământ, ci la granița spațiului cosmic. Iar această competiție nu era în mod necesar una menită să consolideze pacea. Dimpotrivă.
Prin anii 50, la baza militară din Huntsville, Alabama, inginerii Armatei SUA lucrau la o rachetă care avea să devină, în câțiva ani, simbolul tranziției Americii din era armamentului strategic în era explorării spațiale. Această rachetă s-a numit, cum altfel, Redstone, de la numele bazei militare în care a fost dezvoltată..
I. Nașterea unei rachete americane
Redstone Arsenal era un loc modest, cu hangare joase și cu piste de beton care brăzdau deșertul. Inginerii de acolo, mulți dintre ei tineri absolvenți ai universităților din Vestul Mijlociu, au primit sarcina de a crea o rachetă cu combustibil lichid, suficient de puternică pentru a transporta o încărcătură nucleară tactică la câteva sute de kilometri.
Sigur, bombele atomice aveau deja, în Statele Unite, o serie de vectori purtători și anume aviația strategică cu bombardierele B-29, B-36, B-47 și, în fine, celebrul B-52 sau artileria nucleară cu celebrul său sistem Atomic Annie din care mai târziu s-a dezvoltat sistemul la fel de notoriu Davy Crockett, dar și alte năzdrăvănii mortale. Lucrurile stăteau cam la fel și în Uniunea Sovietică cea mult iubitoare de pace și care beneficia de o serie de bombardiere strategice redutabile: Tu-4, Tu-16 ori Tu-95, acesta din urmă având o rază de acțiune de 12.000 de kilometri.
Totuși, gândeau strategii militari de ambele părți ale Cortinei de fier, bombardierele strategice erau lente, aveau costuri mari de întreținere și de operare, puteau fi sabotate sau distruse la sol înainte ca piloții acestora să se așeze confortabil în cockpit ori putea fi doborâte de aviația tactică sau de artileria antiaeriană. Mai mult, erau pilotate de oameni care puteau avea o zi proastă în ziua atacului și astfel ar fi putut scăpa din greșeală bombele acolo unde nu era cazul. Factorul uman avea potențial să provoace o serie întreagă de neplăceri, prin urmare era de dorit să fie redus sau chiar eliminat complet. O rachetă balistică dotată cu dispozitive atomice reducea la minimum factorul uman. O apăsare de buton și gata, aceasta pornea în drumul ei aducător de distrugere și de moarte. Nu avea nevoie de piloți, se deplasa mult mai rapid decât bombardierele strategice și, în acele timpuri, lansările acestora erau ceva mai greu de detectat de la mare distanță și, practic, aproape că nu puteau fi anihilate de inamic înainte de a-și îndeplini misiunea. Să nu mai vorbim că lăsau un timp de reacție mult mai scurt pentru o ripostă ulterioară decât ar fi lăsat bombardierele.
Primele prototipuri Redstone au fost testate prin 1953, dar abia în 1955 designul a fost stabilizat și a rezultat o rachetă de 21 metri înălțime, cântărind aproximativ 28 de tone, cu un motor pe bază de alcool etilic și oxigen lichid. Motorul genera o tracțiune de 350 kN și funcționa două minute și jumătate, suficient pentru a trimite racheta pe o traiectorie balistică de 300 – 400 km.
Dincolo de specificații, Redstone reprezenta și o școală dinamică. Fiecare lansare era o lecție despre stabilitate, vibrații, ardere și control aerodinamic. Sistemul de ghidaj inerțial era o mică bijuterie electromecanică: avea giroscoape, amplificatoare, tot felul de contacte și comutatoare automate plus un calculator analogic cu mănunchiuri de fire și tuburi.
Redstone a devenit operațională abia în vara anului 1958 ca rachetă balistică cu rază scurtă de acțiune (SRBM) și a fost desfășurată în Germania de Vest la Grupul 40 de artilerie reactivă din cadrul Armatei a șaptea a Statelor Unite. Numai că, așa cum bine știți, sovieticii reușiseră încă din octombrie 1957 să lanseze primul satelit artificial al Pământului, demonstrând tuturor că erau în stare să plaseze o bombă atomică oriunde ar fi avut chef și fără mari bătăi de cap, cu ajutorul rachetei R-7 Semiorka. Aceasta, prin comparație, făcea, aparent, ca Redstone să pară un pistol cu apă. Spun aparent pentru că R-7, în ciuda performanței de a plasa pe orbită o bilă metalică de 83 de kilograme și cu un diametru de 58 de centimetri, avea o serie de neajunsuri dintre care cel mai important era timpul mare de pregătire înainte de lansare, de circa 20 de ore. Și mai era și o rachetă relativ lentă. Dar chiar și așa, R-7 a fost prima rachetă balistică intercontinentală, așadar 1 la 0 pentru URSS.
Bun, ajuns aici cred că ar trebui să schițez un pic contextul geopolitic ca să avem o imagine mai limpede cum au reușit sovieticii să ajungă înaintea tuturor în spațiul cosmic. Mă rog, cum au reușit primii să dea ocol planetei noastre prin cosmosul apropiat.
În primul rând, aproape imediat după încheierea celui de al doilea război mondial, foștii aliați, Statele Unite și Uniunea Sovietică, s-au plasat pe poziții divergente. În lumea capitalistă exista exploatarea omului de către om în vreme ce în lagărul socialist era invers, după cum spunea o glumă amară din acea vreme. În 1946, Churchill a folosit expresia devenită celebră după aceea: Cortina de fier care separa două lumi antagonice. Fie vorba, nu Churchill inventase sintagma aceasta, ea mai fusese folosită anterior de diverși autori sau politicieni, inclusiv de către Goebbels, dar fostul prim ministru britanic a fost cel care i-a dat greutatea geopolitică ulterioară. În ambele tabere existau opinii, păreri care spuneau că o confruntare militară între cele două sisteme nu este doar probabilă ci chiar inevitabilă. Așadar, cum spuneau latinii, si vis pacem para bellum. Și s-au tot pregătit. Americanii dețineau secretul fabricării armelor atomice și din acest motiv se simțeau oarecum în siguranță, Numai că, din 1949, monopolul nuclear a picat. Uncle Joe, părintele popoarelor, prin eforturile lui Kurceatov și a echipei sale din care făcea parte și celebrul Andrei Saharov, și-a construit propria jucărie atomică. Că l-am pomenit pe Saharov, merită amintit faptul că, alături de Kurceatov, a contribuit din plin la construcția primei bombe cu hidrogen a Uniunii Sovietice. Ani mai târziu, Saharov a primit Premiul Nobel pentru pace, ceea ce mi se pare o dulce ironiei a istoriei. Este, după știința mea, singurul creator de arme de distrugere în masă care a fost răsplătit cu Nobelul pentru pace. Oricum, destinul său a ajuns subiectul unor filme memorabile și care pot fi găsite online, pentru cine vrea să afle mai multe.
Să revin la context… Era limpede pe atunci, cum spuneam mai devreme, că o confruntare militară dintre cele două blocuri politice părea foarte probabilă dacă nu chiar inevitabilă. Cursa înarmărilor a devenit un loc comun pentru întreaga planetă. Dacă sovieticii ar fi spus imediat după război ceva de genul: băieți și fete, am zdrobit împreună fascismul, haidem acum să ne întrecem în producții record la hectar, să vedem cine construiește cele mai bune tractoare și camioane sau cele mai mari combinate siderurgice, să ne întrecem prin sport și cultură, voi construiți capitalismul, noi dezvoltăm socialismul și, după ce îl electrificăm, vom construi comunismul pașnic bla bla bla, iar americanii ar fi răspuns: ok, prieteni, așa vom face, istoria omenirii ar fi arătat cu totul și cu totul altfel și, cel mai probabil, n-am fi ajuns pe Lună nici azi. Mi-am permis acest comentariu pentru că sunt mare amator de istorie contrafactuală.
Dar lucrurile au stat altminteri. Americanii și sovieticii s-au întrecut în construcția de arme atomice care mai de care mai puternice și mai nimicitoare. La începutul anilor 50 americanii aveau, cum am spus mai devreme, o aviație strategică capabilă, în condiții optime, să plaseze lovituri nucleare la mare distanță și în adâncimea teritoriul inamic. Din acest punct de vedere, rachetele ca vectori purtători ai armelor de distrugere în masă păreau multora capi ai armatei ca fiind redundante. De aceea, la începutul anilor ’50, Armata (prin Redstone Arsenal) și Forțele aeriene (prin programul Atlas) dezvoltau rachete balistice, dar programele erau fragmentate și concurente. În administrația Truman și la începutul mandatului Eisenhower, se credea că rachetele sunt doar extensii ale artileriei, nu o cale către spațiu.
Până în 1955, niciun proiect nu avea finanțare consistentă pentru a crea o rachetă capabilă să transporte o încărcătură utilă în afara atmosferei. Așa se face că americanii nu au avut nici măcar o agenție spațială unificată. Programele erau împărțite între armată, marină, forțele aeriene și universități. Spațiul cosmic rămânea terenul de joacă al scriitorilor de sefe. Sovieticii, în schimb, au judecat mai pragmatic și și-au dat seama că flotilele de bombardiere strategice nu sunt suficiente. Așa că au trecut la dezvoltarea accelerată a rachetelor balistice cu rază foarte mare de acțiune.
Până la sfârșitul anilor ’50, interesul Statelor Unite pentru explorarea spațiului a fost scăzut, sporadic și fragmentat între ramurile armatei. Abia după Sputnik (1957) spațiul cosmic a devenit o prioritate strategică, o problemă de prestigiu național și un câmp major al confruntării cu Uniunea Sovietică.
Într-un fel paradoxal, dacă nu ar fi fost Sputnik, mai degrabă un produs secundar al dezvoltării rachetelor intercontinentale, este posibil ca NASA să fi apărut mult mai târziu și poate că zborul lui Alan Shepard din 1961 nu s-ar fi întâmplat niciodată.
II. 1958 – Nașterea NASA și începutul unei curse
În vara anului 1958, Congresul Statelor Unite aproba înființarea National Aeronautics and Space Administration adică NASA. Noua agenție civilă urma să preia proiectele spațiale embrionare care erau dispersate între armată, marină și forțele aeriene și să le ridice pe noi culmi de civilizație și progres.
Americanii, prin contrast cu sovieticii, se confruntau cu eșecuri dureroase: rachetele Vanguard, gândite ca unelte de explorare și cercetare a spațiului cosmic aveau obiceiul să explodeze pe rampa de lansare sau la scurt timp după ce-și luau zborul, iar televiziunile transmiteau aceste dezastre în direct, spre deliciul și amuzamentul Uniunii Sovietice.
Administrația Eisenhower a înțeles că era nevoie de un program coerent, ambițios și, mai ales, vizibil publicului. NASA a fost creată nu doar pentru știință, ci și pentru imagine și, nu în ultimul rând, pentru moral. Cine vrea să vadă mai în detaliu cum a luat ființă NASA le recomand serialul The Right Stuff, o ecranizare a cărții omonime a lui Tom Wolfe ori, și mai bine, chiar cartea respectivă care poate fi găsită prin anticariatele românești.
III. Obiectivele programului Mercury
La 7 octombrie 1958, NASA anunța oficial Project Mercury. Scopul programului era clar: să plaseze un om în spațiul cosmic apropiat, să studieze reacțiile sale fiziologice și psihice în condiții de microgravitație, să aducă acel om în siguranță înapoi pe Pământ.
Simplu de enunțat, dar aproape imposibil de făcut.
Pentru început, NASA avea nevoie de un vehicul de lansare sigur. Zborurile orbitale erau încă departe. Mai întâi, se impunea o fază de testare suborbitală, iar Redstone părea perfectă pentru acest rol. Racheta respectivă era deja un sistem matur, testat în zeci de lansări. În plus, avea o tracțiune lină și un timp de ardere suficient de lung pentru a duce o capsulă presurizată până la 180 km altitudine. Desigur, racheta urma să sufere câteva modificări și adaptări, pentru că una era să care un focos nuclear, alta era că poarte un om.
IV. Selecția astronauților
În aprilie 1959, NASA a prezentat publicului cei șapte bărbați care aveau să devină cunoscuți sub numele de Mercury Seven: Alan Shepard, Virgil „Gus” Grissom, pe care îl chema și Ivan, fie vorba, John Glenn, Scott Carpenter, Walter Schirra, Deke Slayton și Gordon Cooper.
Cu toții erau piloți militari de încercare, obișnuiți cu pericolul și cu deciziile rapide. În spatele zâmbetelor lor televizate se ascundeau ore nesfârșite de antrenament fizic și psihologic, teste centrifugale, simulatoare de tot felul și exerciții de izolare.
Capsula Mercury, proiectată de McDonnell Aircraft Corporation, era trunchi de con de doar 1,9 metri în diametru. Interiorul era atât de mic încât astronautul nu putea să-și miște brațele decât câțiva centimetri. Panoul de comandă semăna cu un tablou de bord de avion, dar controlul real era minim, zborul era aproape complet automat.
V. Pregătirea vehiculului Mercury-Redstone
Racheta Mercury-Redstone era simplă, dar elegantă. Fusese curățată de orice componentă militară, calibrată pentru zboruri scurte, precise, și echipată cu un sistem automat de oprire a motorului. Capsula era montată deasupra unui adaptor conic, iar peste ea fusese instalată o mică rachetă de evacuare, cunoscută sub numele de Launch Escape System. Dacă lansarea eșua, acea rachetă ar fi extras capsula de pe vehicul în fracțiuni de secundă, protejând astfel viața pilotului. După știința mea, Gagarin nu a beneficiat de un astfel de sistem, în caz de urgență se putea ejecta din capsulă.
Primul zbor de test fără echipaj, Mercury-Redstone 1, a avut loc în noiembrie 1960 și s-a terminat prost. Racheta s-a ridicat doar 10 centimetri, motorul s-a oprit, iar sistemul de salvare s-a declanșat automat, catapultând capsula spectaculos. A fost o imagine ridicolă, dar plină de învățăminte.
Echipa din Huntsville a corectat erorile. Câteva luni mai târziu, Mercury-Redstone 2 era gata pentru o nouă încercare, de data aceasta cu un pasager special.
VI. Ham — primul „astronaut” american
La 31 ianuarie 1961, de pe rampa rampa 5 de la Cape Canaveral, o rachetă Mercury-Redstone ridica spre cer o capsulă argintie. În interior se afla Ham, un cimpanzeu în etate de trei ani și antrenat să apese diferite manete sau butoane la anumite semnale luminoase. Zborul a durat 16 minute și 39 de secunde. Ham a fost supus la o accelerație de 6 g la lansare și la 14 g la reintrare, dar a supraviețuit fără probleme deși, atunci când a fost scos din capsulă arăta cam îmbufnat.
Rezultatele zborului au fost decisive. Toate sistemele funcționaseră impecabil, așadar NASA era pregătită pentru primul zbor uman. Numai că, pe 12 aprilie 1961, sovieticii au băgat capul în poză și l-au trimis pe Gagarin într-un zbor orbital cu capsula Vostok 1, folosind ca vehicul rachetă deja cunoscuta R-7 Semiorka, adaptată la o asemenea misiune. Zborul său a durat o oră și 48 de minute, iar la aterizare, Gagarin s-a ejectat din capsulă la altitudinea de 7 kilometri, după care și-a deschis parașuta care l-a depus lin pe sol, cam la 2 kilometri distanță de Vostok 1. Într-o bandă desenată din revista Cutezătorii, planșele finale îl arată pe Gagarin alături de capsulă ceea ce nu este corect. Aproape de locul în care Gagarin a aterizat, o țărancă pe numele ei Anihaiat Tahtarova, o tătăroaică, nevasta unui pădurar din zonă, planta cartofi împreună cu nepoata sa de 6 ani, Rumia Nurskanova. Acestea au fost primele ființe umane care l-au întâmpinat pe Gagarin după zborul său. După primele momente de uluială, acestea s-au apropiat de ciudatul personaj îmbrăcat într-un costum portocaliu, l-au ajutat pe cosmonaut să-și de casca jos după care i-au oferit niște lapte dintr-un mic bidon. Dialogul dintre țărancă și Gagarin a decurs simplu și natural: Dumnezeule, ai căzut de sus? Ești om?. La care Gagarin a spus: Da, sunt om. Sunt cetățean sovietic. Am venit din… spațiu.. Sau ceva similar. Apoi au apărut alți țărani și un tractor cu remorcă, iar Gagarin a cerut să fie dus la un post de miliție sau undeva unde exista un telefon. La scurtă vreme și-au făcut apariția și niște militari de la baza aeriană Engels, bază despre care ați mai auzit zilele astea la știri, și de acolo Gagarin a telefonat la Moscova și a raportat îndeplinirea misiunii. Cam atât pe moment despre Gagarin.
VII. Alan Shepard — zborul Freedom 7
Pe 5 mai 1961, la 9:34 dimineața, rampa 5 de la Cape Canaveral se afla racheta Redstone cu capsula Freedom 7 în vârf, iar în capsulă se afla Alan Shepard, care fusese selectat spre a fi primul american în spațiul cosmic. Din motive legate de vremea nefavorabilă, dar și din cauza unor defecțiuni minore, lansarea a tot fost amânată. Alan Shepard a fost nevoit să șadă înghesuit în capsula sa vreme de o oră, apoi încă o oră, apoi încă o oră. Încercați să stați și voi pe spate, cu picioarele în sus, într-un spațiu minuscul în care abia vă puteți mișca brațele câțiva centimetri și veți înțelege o parte din ordaliile la care astronautul american a fost supus. Mai mult, la un moment dat Shepard s-a cerut la toaletă, dar răspunsul celor care coordonau lansarea a fost negativ. Dacă Shepard ar fi fost scos din capsulă, zborul s-ar fi amânat cu alte ore bune sau chiar pentru a doua zi. Cum chemarea naturii nu ține cont de astfel de detalii, cum ar fi zborul cosmic, astronautului i s-a permis, în cele din urmă, să se desfășoare în costumul de zbor ceea ce a adăugat un plus de disconfort. Cine are chef să vadă cum e, poate încerca să repete experiența acasă. La Shepard exista totuși pericolul ca să provoace un scurtcircuit al senzorilor la care fusese cuplat, iar asta ar fi putut conduce la o catastrofă, având în vedere atmosfera de oxigen pur a capsulei. Apoi, după patru ore de amânări succesive, centrul de control a dat undă verde zborului iar Shepard, iritat și ușurat, la propriu și la figurat, a spus: Lets light this candle, haidem să aprindem lumânarea asta.
Capsula a urcat până la 187,5 kilometri, atingând o viteză maximă de 8.262 km/h, adică o viteză prea mică pentru a obține un zbor orbital. Pentru așa ceva Shepard ar fi avut nevoie de 28.000 de km/h, viteză pe care Redstone nu o putea oferi. În spațiu, Shepard a privit prin hublou și a descris Pământul drept „un peisaj strălucitor, curbat, cu margini albastre”. A efectuat manevre de orientare manuală, testând reacția sistemului de propulsie cu peroxid.
După 15 minute și 28 de secunde, Freedom 7 a reintrat în atmosferă, a coborât în ocean și a fost recuperată de nava USS Lake Champlain. Shepard tocmai devenise primul american în spațiu.
America întreagă a privit zborul în direct la televiziune. În acea zi, imaginea unui bărbat singur, într-o capsulă minusculă, plutind la marginea cerului, a devenit simbolul mândriei americane, serios șifonată de reușitele sovietice de până atunci.
VIII. Reacția lumii și ecoul național
Deși zborul lui Shepard a fost doar unul suborbital, impactul său psihologic a fost uriaș. Până atunci, singurul om care zburase în spațiu fusese Iuri Gagarin, cu trei săptămâni înainte. E drept că Shepard nu orbitase Pământul, dar pentru publicul american diferența aceasta nu conta.
Președintele John F. Kennedy, proaspăt instalat la Casa Albă, l-a felicitat personal pe astronaut. În mai puțin de trei săptămâni, pe 25 mai 1961, președintele avea să rostească în fața Congresului un discurs istoric în care a afirmat, citez: Cred că această națiune trebuie să-și asume scopul de a trimite un om pe Lună și de a-l readuce în siguranță pe Pământ înainte ca acest deceniu să se încheie. Iar un an mai târziu, la Universitatea Rice din Houston, președintele a reîntărit declarația făcută în fața Congresului. We choose to go to the Moon in this decade and do the other things, not because they are easy, but because they are hard. Puternice cuvinte. Kennedy sublinia astfel că marile provocări, cum ar fi cucerirea Lunii, trebuie asumate nu pentru confortul lor, ci pentru valoarea morală, tehnologică și colectivă a acestui efort.
Această frază a devenit simbolul idealului american de explorare și depășire a limitelor umane.
Zborul Freedom 7 transformase o rachetă militară tactică într-un simbol național. Redstone devenise, fără să fi fost gândită pentru asta, rampa de lansare a visului cosmic american. Cele 15 minute ale lui Shepard au schimbat America și au electrizat-o, au oferit poporului american un țel pe măsura măreției sale, măreție pe care o dorea și credea că o are. Cu bune și cu mai puțin bune.
Ne oprim aici. În episodul următor voi povesti despre celelalte zboruri din cadrul Programului Mercury și vom afla câte ceva despre următorul nivel al programului spațial american.
