Sudul orașului este al nostru. Podul Londrei s-a prăbușit, iar Piața Waterloo e praf și pulbere. Borough, Lambeth, Fulham, acestea sunt teritoriile noastre, plus tot estul până la mare. Micile voastre enclave insulare au dispărut aproape în totalitate. Oasele înălbite ale spitalelor Chelsea și Westminster sunt golite de voi. V-am alungat din Biroul de Pașapoarte de pe strada Belgrave, iar când am năvălit în forță la Teatrul Victoria Palace, ați plecat de bunăvoie, vâslind frenetic pe plute făcute din uși și mese. Chiar și Muzeul de Istorie Naturală este al nostru acum, iar noi ne târâm din apele puțin adânci pentru a păși în fortărețele sale boltite și a privi rămășițele modelului de balenă distrus. Vom avea mai multă grijă de relicve decât voi.
Ne-am pus din nou în mișcare. Ecoul imnului ce cheamă la arme răsună prin arterele inundate ale metroului. Clanurile se adună pentru a recuceri Knightsbridge din ghearele hoardelor voastre nespălate. Locurile acestea sunt ale noastre acum; v-ați pierdut dreptul de a le administra, dar totuși veniți la malul apei, zdrențăroși și înfometați. Încă mai veniți să ne prindeți peștii în plase, să ne distrugeți coșurile pentru crabi și capcanele cu mâinile voastre flămânde. Veniți la marginea apei și priviți spre sud, spre comorile scufundate din Piața Sloane și încercați să vă prefaceți că totul este din nou al vostru.
Ei bine: venim după voi, toți războinicii noștri. Ghemuiți, ne strecurăm și ne înglodăm în noile canale ale orașului, prin strada Lyall și Piața Lowndes și ne adunăm la ruinele fostei ambasade a Germaniei. Ne-ați lăsat moștenire aceste nume: le citim pe monumentele și indicatoarele voastre stradale. Mă întreb: când vedeți acele litere, știți și ce sunete produc, ce istorie ascund, sau sunt, acum, doar niște semne pe un zid? V-a mai rămas măcar atât din trecutul vostru?
Dar mai bun decât străzile de la suprafață, unde apa aproape că seacă și unde unii dintre maimuțoii voștri isteți ar putea să ne pândească, mai bun decât asta este subteranul, rețeaua fără lumină, scufundată sub străzile Londrei. Ne grăbim prin arterele mari, ridicându-ne la suprafață la fiecare stație pentru a ne trage sufletul, gemând cu sunete joase care ne permit să ne orientăm de-a lungul pereților. Ne strigăm unii pe alții cu voci prea grave pentru a fi auzite de voi, care răsună în tot cartierul, inspirăm la South Kensington și ne facem nevăzuți în întuneric.
Unii dintre noi vor ieși din valuri la strada Hans și aleea Walton; restul vom fi în spatele vostru, târându-ne din abisul stației Knightsbridge cu sulițele, arbaletele și dinții noștri ascuțiți. Și vom lăsa o rană suficient de adâncă în memoria voastră colectivă, încât niciunul dintre voi nu va îndrăzni să se întoarcă în zona Tyburn Brook sau pe aleea Kensington nici în generația următoare. Și când acea generație va dispărea, apele vor înghiți Knightsbridge în întregime, colonizându-l așa cum vrem să trăim.
***
I se spunea Doctor Deacon, omului care ne-a adus pe lume. Acum aveți un alt nume pentru el; a devenit parte din panteonul sărăcăcios al diavolilor care alcătuiesc cea mai mare parte din ceea ce vă amintiți despre lumea de dinainte de ape. Pe vremea când strămoșii voștri încă negau că gheața se topește, Doctorul Deacon muncea din greu: ne crea pe noi; crea o moștenire potrivită pentru viitorul pe care toată lumea îl prevedea și în care toți pretindeau că nu cred. Avem poveștile noastre despre acele vremuri: cum înțelepții v-au spus despre potop, dar voi erați prea înglodiți în păcat pentru a construi măcar o barcă. Avem o bibliotecă la deal, în zona Vauxhall, și am văzut scrierile din acele vremuri. Vă plângeați mereu de vreme. „Cine nu și-ar dori câteva veri mai calde?”, obișnuiați să spuneți.
Tot pământul era al vostru, o bogăție de neimaginat pe atunci. Habar n-aveați ce era al vostru. Ați devastat mările, ați răvășit pământul și l-ați acoperit cu beton și asfalt care vor rezista mult după ce nu veți mai fi. Ați uitat, pe măsură ce gheața se topea, că întreaga voastră civilizație era construită pe marginea unui bol, toate marile voastre orașe de coastă, și ce se întâmplă când bolul se revarsă?
Doctorul Deacon știa și, de aceea, chiar și atunci, cu mult înainte de a se ajunge la punctul de cotitură, el muncea din greu. Se spune că l-ați luat în râs – deși mai târziu, când ați aflat ce făcuse, v-ați oprit din râs. În acele vremuri, pierdute acum în istoria îndepărtată, înțelepții voștri erau capabili de multe lucruri: puteau lua trăsăturile vii ale unei creaturi și le puteau oferi altei creaturi: sistemul imunitar, regenerarea țesuturilor, strălucirea unei meduze într-o pisică sau un iepure.
Strămoșul nostru a secvențiat codul vieții verilor voștri mamifere care au ales să viețuiască în ape. Și v-a luat copiii și așa a început munca lui teribilă, munca lui minunată, munca pentru care noi și voi îl vom păstra în amintire. Bănuiesc că noi ne amintim de el cu mai mult drag. În poveștile noastre, este un șaman, iar totemurile sale sunt focile și vidrele de mare. În poveștile voastre, este răuvoitor și nebun și, deși știu că ne-a iubit, nu pot contesta în totalitate cea de-a doua afirmație. Probabil că era puțin nebun, dar nebun cum sunt cei atinși de Dumnezeu.
***
Ne adunăm la stația Knightsbridge, aproape de suprafață, respirând pe rând la treptele pe jumătate scufundate. Knightsbridge este acum o peninsulă, prinsă între malul nordic al Tamisei și galeriile Serpentine. Sper că vă duce capul să nu mergeți acolo, căci ruta de evacuare este redusă la acel pod terestru cu un sens, dar apele de acolo sunt fertile, unele dintre cele mai bune din toată acea întindere de ape puțin adânci, pe vremuri centrul Londrei. Noi cultivăm acolo iarba de mare și peștele nostru, scoicile și crabii noștri, iar acolo unde cultivăm, voi veniți să furați. Mările puțin adânci sunt paradisul poporului meu, iar lumea are acum atât de multe, acolo unde pământul bogat v-a fost luat. La urma urmei, nu prea ați avut grijă de el. Dacă ați fi fost custozi mai buni, noi n-am fi fost aici. N-ar fi fost nevoie de noi.
Înaintez, târându-mă cu greu pe treptele colțuroase. Afară, în aer liber, soarele roșu din vest conturează orizontul întrerupt. Se lasă seara, iar voi ați stat aici prea mult. Pentru o clipă, mă simt stânjenit pe pământul tare, înainte să-mi găsesc echilibrul. Mai este ceva din tine în felul în care stau în picioare. Coloana mea vertebrală este mai flexibilă, postura mea mai aplecată; gâtul meu e lung, capul meu e aerodinamic. Ochii mei sunt niște adâncuri întunecate care străpung amurgul mult mai bine decât ai tăi. În timp ce tu aduni zdrențe pentru a-ți ascunde goliciunea, eu am blană deasă și densă ca uleiul.
Mâinile mele sunt ca ale tale: parțial palmate, dar am degetele și degetul mare ca tine, întunecate și goale. Sau poate că sunt mâini de vidră, până la urmă. Aș prefera să fie așa.
Mă strecor din gura fără dinți a stației Knightsbridge, târându-mi corpul suplu de la un adăpost la altul: nu mai sunt la fel de agil acum că sunt pe uscat, dar pot vâna pradă cu două picioare la fel de bine ca cei mai buni dintre ei. Santinelele voastre nu mă văd, în întunericul care se lasă și strălucirea apusului.
Sunteți atât de mulți! Mereu sunt șocat să descopăr că ați mai rămas atât de mulți și sunteți doar cei care vă aflați aici și acum. Am aflat câte ființe umane trăiau pe Pământ când doctorul Deacon și-a început munca, dar aceste cifre nu au niciun sens. Sunt cifre care nu folosesc nimănui. Precis că sunteți mult mai puțini acum, dar totuși… atât de mulți, târându-vă ca viermii de-a lungul peninsulei Knightsbridge, secați în disperare bogățiile apei, jefuind litoralul de tot ce este comestibil. Obiceiurile voastre nu s-au schimbat de când au venit apele.
Aștept acolo, urmărindu-vă, încercând să vă văd ca pe ceva mai mult decât o masă compozită și parazită. Sunteți palizi și murdari și simt duhoarea voastră acră. Și sunteți fragili – membrele ca niște bețe, fețele ca niște cranii. Vă adunați în haitele voastre: v-ați adus întreaga familie pentru această zi la malul mării. Simt mirosul de fum al focurilor voastre mici, dar mulți dintre voi sfâșiați peștele cu dinții, prea flămânzi ca să așteptați.
Vă urmăresc copiii. Chiar și flămânzi, chiar și disperați, la acestă înfundătură a istoriei voastre, ei sunt totuși copii. Se joacă și sar ca ai noștri; se bat între ei ca ai noștri; se bălăcesc în apă, cu ochii strălucind de curiozitate. Fără îndoială că îi iubiți, la fel cum noi îi iubim pe ai noștri. Vreți ce e mai bun pentru ei, acum că părinții voștri și părinții lor s-au asigurat că veți avea parte doar ce e mai rău.
Aștept prea mult, urmărindu-vă copiii. Deși suntem copiii unui zeu diferit, nu pot să vă privesc copiii fără să simt milă. Cu toții am fost odată oameni, iar creatorul nostru a lăsat intacte acele lucruri care ne permit să gândim și să simțim. Mi-a îmbunătățit inima, plămânii, sângele, oasele, dar a lăsat neatinsă partea din mine care iubește.
Dar toate aceste pământuri aflate sub luciul apei sunt ale noastre și avem și noi copii flămânzi. Mâinile voastre lacome le iau chiar acum mâncarea de la gură. Îmi reprim mila. Nu-ți mai urmăresc copiii, dar, în schimb, țintesc paznicii și santinelele voastre. Amurgul s-a lăsat și e vremea noastră.
***
Ați încercat să ne exterminați când ne-ați descoperit. Deacon era deja bătrân pe atunci, dar l-ați săltat și l-ați supus judecății publice. I-ați jefuit laboratoarele, i-ați distrus probele și i-ați confiscat mașinăriile. Asta chiar și când apele se revărsau, chiar și când vă înghițea apocalipsa. Dacă ați fi dat înapoi atunci, dacă ați fi privit în viitor și ați fi văzut ceva ce ați fi putut da mai departe, atunci poate că nu v-am fi ucis și nu v-am fi alungat de pe toate țărmurile. Dar ne-ați numit abominațiuni. Unii dintre voi ați invocat scripturile divine, alții etica medicală, dar niciunul dintre voi nu a putut accepta ideea că nu mai erați unici. L-ați disprețuit pe doctorul Deacon pentru că s-a crezut Dumnezeu.
Dar, în acel moment, el nu mai era singur. Oricât l-ați persecutat, a existat întotdeauna cineva care i-a continuat munca. Nu a știut niciodată, nici când l-ați vânat până la moarte, dar misiunea lui fusese deja îndeplinită. Rasa creată de el se înmulțea în apele lumii.
Uneori mă întreb cum a văzut el lucrurile. Deși e trist, probabil că nu se aștepta la acest război. Spera că vom trăi printre voi, că vă vom ajuta, vă vom hrăni și vă vom proteja când apele vă vor înghiți orașele. Poate că am fi făcut-o, dacă ne-ați fi lăsat.
Unii dintre noi încă se întreabă dacă am putea ajunge la un acord cu voi, dar abia mai putem comunica, iar fiecare generație aduce și mai multe motive de ură pentru ambele părți. Și noi nu avem nevoie de voi. Nu aveți nimic să ne oferiți în afară de guri în plus de hrănit.
***
Așa că mă întorc la apele întunecate ale stației Knightsbridge și dau semnalul ce răsună în tuneluri care vor amplifica ecoul vocii mele. Ordinele mele străbat fortărețele scufundate ale subteranului și vuiesc peste apartamentele inundate din Belgravia, strecurându-se printre dinții proeminenți ai clădirilor pe care le-ați abandonat sau din care v-am alungat. Cu ecoul propriilor cuvinte zumzăind în urechi și pe piele, mă arunc peste granița trivială care separă pământul de apă. Mergem la război.
Ne năpustim asupra voastră din stație. Deja aud țipetele și strigătele voastre când ne zăriți. Arbaleta mea este încărcată și gata de tragere: făcută din os și plastic, cu coarde din tendoane, săgețile având vârfuri din cioburi de sticlă sau metal găsite. Bogăția unei civilizații căzute se află sub valuri, gata să fie recuperată de noi.
Majoritatea dintre voi fugiți, înghesuindu-vă către peninsulă, spre pământul vostru, spre acele părți ale Londrei pe care apele nu le-au binecuvântat încă. Trăiți acolo, în hoardele voastre aglomerate și înfometate, în colonii, în regatele voastre brutale și feudale: Hallfield, Marylebone, Soho. Petreceți mai mult timp luptându-vă între voi decât să ne faceți nouă probleme. Văd cum vă certați, intrați în panică și vă încurcați unii pe alții. Valul principal al poporului nostru iese deja din apă. Sulițele vă străpung pielea palidă; bâtele sunt azvârlite.
Pentru o clipă mă opresc. O urmă de empatie încă mă mai afectează. Văd cum vă strângeți copiii în brațele voastre slabe. Văd că unii dintre voi rămân în urmă pentru a-i acoperi pe ceilalți, un sacrificiu nobil. Văd că faceți toate lucrurile pe care le-am face noi – pe care le-am face – dacă am fi în locul vostru. Și noi am fost odată ca voi. Înainte ca doctorul Deacon să ne remodeleze pentru această nouă lume, strămoșii noștri erau strămoșii voștri. Eram doar oameni.
Aud zgomotul unei arme, mă trezesc din transă și mă apuc de treabă. Sunetele sunt surde pentru mine – a fi în afara apei e ca și cum ai fi pe jumătate surd. Văd lumina: vărul meu Enzo cade, și încă câțiva, înainte ca ucigașul să fie redus la tăcere. Aveți mai multe arme vechi, dar nu atât de multe, și câte gloanțe? Și câte arme au fost întreținute în lunga perioadă de la fabricarea lor? Le fluturați cu generozitate, dar aud puține împușcături, iar fiecare dintre ele este muniție pe care nu o mai puteți înlocui. Cât va dura până când acele arme de foc prețioase de care sunteți atât de atașați nu vor mai fi decât talismane, adevărata lor utilitate fiind dată uitării?
Țintesc, trag, reîncarc și țintesc din nou. Aceasta este a șaptea mea luptă cu cei de teapa ta. Am învățat să lupt în afara apei, să judec distanțele, să ignor aerul uscat, căldura, praful. Pentru tine îndur aceste lucruri, pentru că nu-ți cunoști locul. Locul tău este în interiorul continentului. Locul tău este în trecut.
Apele se înroșesc. Nu ne veți mai fura roadele muncii. Cei care vor supraviețui își vor aminti teroarea care a venit din mare. Nu vă vom mai găsi aici anul acesta, poate nici anul viitor. Anul următor, poate că și Knightsbridge va fi sub apă.
Îi privesc pe ultimii dintre voi fugind. Răniții și morții noștri sunt scufundați din nou în ape, pentru a le fi acordate toate onorurile și a fi purtați de curent. Și morții voștri trebuie eliminați. Îi vom căra pe înălțimile distruse ale clădirilor voastre; lăsați lucrurile din aer să vă ciugulească; lăsați muștele să eclozeze din voi. Cel puțin așa veți da ceva înapoi lumii.
Vă vom alunga în locurile aride, în locurile sterpe. Ar trebui să avem milă? La urma urmei, aceasta este lumea pe care voi ați creat-o. Unii dintre noi spun: cum ați fi putut să vă dați seama că voi creați o lume în care noi vom trăi? Dar aceia dintre noi care transmit mai departe vechile datini știu mai bine. Ați văzut barajul gemând sub greutatea apelor, chiar înainte ca doctorul Deacon să se apuce să-și reconstruiască specia. Ați fi putut opri asta; nu trebuia să ne puneți lumea la picioare. Nu plângeți acum în fața zeilor voștri morți fiindcă venim să v-o luăm.
Traducere: Eliza Claudia Filimon și Robert Marcu
Traducere și publicare cu permisiunea autorului Adrian Tchaikovsky
Povestire publicată în original în „Lightspeed”, 2015
