Într-o seară pariziană din secolul XIX, Jules Verne și Alfred de Musset discută despre viitor, literatură și limitele imaginației, până când o vizitatoare imposibilă — Selene, însăși zeița Lunii — le transformă disputa într-o călătorie și într-o revelație…
O discuție între Jules Verne și Alfred de Musset
– Jules, mon ami! Prietene! De ce tocmai Onze-sans-femme? Unsprezece fără femeie. Ce nume stupid pentru un grup de scriitori!
– Tocmai! mormăi Jules Verne, înmuind vârful peniței în călimara cu cerneală.
– Ce, nu-ți plac femeile?
– Taci, am de scris.
– Doar ai iubit-o pe Caroline, apoi pe Rose Hermine … te-ai căsătorit cu Honorine!
– Taci, am zis, strigă Jules, ridicându-se brusc, răsturnând cerneala peste foaia pe jumătate scrisă. Uite ce ai făcut! Ieși! Pleacă! Să nu te mai văd nicicând!
– Prietene, surâse Alfred de Musset, mucalit. Știi mai bine decât oricine că îmi place să meditez asupra condiției creației artistice și am o fățișă aversiune față de mediocritatea burgheziei. Din care faci și dumneata parte.
– Ce vrei să spui cu asta?
– Nimic special. Te admir pentru ingeniozitatea dumitale. Imaginația care creează o viziune fantastică bazată pe idei delirante, idei care nu vor deveni realitate în niciun timp.
– Adică?
– Păi, ca exemplu negativ, să ne referim la personajul Robur. Cum crezi dumneata că un aerostat, un aparat mai greu decât aerul, se va ridica de la sol și va zbura în aer, peste continente și oceane? Acel Albatros, atât de jenant numit după pasărea marină?
– Și balonul cu aer e mai greu decât aerul și totuși zboară!
– Purtat de vânt și de curenții de aer. Sau, acel submersibil, cum l-ai botezat?
– Nautilus.
– Exact. Cum să funcționeze și unul și celălalt pe bază de electricitate? Să scufunzi în adâncurile oceanului un aparat din fier care să se miște, să înainteze și să înoate pe bază electrică? Sau să zboare un vehicul cu oameni în văzduh, tot pe bază electrică? Nu se va întâmpla în vecii vecilor!
– Străzile din Paris sunt iluminate cu arcul electric.
– Asta e cu totul altceva. În case folosim opaițul cu ulei sau cu seu.
– Nu pentru multă vreme.
– Vezi, prietene Jules, eu rămân la mal du siècle al meu, asta este și motivul pentru care nu-mi place burghezia. E mult prea progresivă în gândire.
– Ce-i rău în asta?
În timpul conversației, Jules Verne, cu pipa în colțul buzelor, scutură foaia udă de călimara vărsată, aduse o cârpă și șterse, cât putea de bine, cerneala de pe masă. Se opri o clipă și desenă cu degetul o formă oarecare apoi începu să traseze câteva linii și cercuri, de parcă ar fi construit ceva anume, concentrat, gânditor. În cele din urmă aruncă cârpa spre un colț al camerei și puse foaia deoparte, să se usuce, în timp ce oaspetele său continua să vorbească.
– Tot referitor la personajul tău Robur, cum crezi că vreodată se vor îndoi, sau chiar rupe, legile divine deoarece un vehicul are, cum ai scris dumneata, motor, înoată în apă adâncă și zboară în aer? Nu poate exista nici un fel de mașinărie care își pierde greutatea în timp ce îi crește viteza sau să devină chiar invizibilă! Asta este un afront adus direct lui Dumnezeu!
Jules se întoarse încet – îl durea piciorul din cauza că nepotul său Gaspar îl împușcase din neatenție în gambă – spre Alfred care emana o stare de îngâmfare răutăcioasă.
– Prietene drag, răspunse Jules cu glas scăzut. De ce te încrâncenezi împotriva mea și a celor scrise de mine?! Cum singur ai menționat, imaginația mea zboară odată cu mașinăriile lui Robur, cu obuzul Columbiad de la Pământ la Lună și chiar în jurul Lunii, am călătorit alături de un cvartet de violoniști pe o insulă propulsată de două elice, am participat în diferite aventuri timp de cinci săptămâni în balon, spre centrul Pământului, pe râuri și continente îndepărtate, locuri mirifice și fantastice, am fost în Canada, pe Amazon, în Africa și Australia, în America, Indii și China, am înconjurat lumea și am trăit întâmplări neobișnuite, în adâncurile pământului și ale oceanelor, în castelul din Carpații Transilvaniei și pe Dunărea cea albastră, fără să părăsesc, de fapt, masa mea de scris din această odaie. M-am folosit de orice mijloc de locomoție care mi-a venit în minte, atât pe uscat, pe mare, ocean, râuri, cât și în aer. Să zbor e mai interesant și mult mai rapid decât orice alt mijloc de transport. Cu tot ce scriu și toate imaginile care-mi trec prin minte, îmi permit să am libertatea, atât fizică cât mai ales cea financiară, să mă deplasez și să admir toate frumusețile creației lui Dumnezeu, pe Pământ, dar mai ales dincolo de el.
Alfred de Musset se ridică și, cu un gest brusc, își trase în jos, ca un tic, poalele vestei apoi, brusc, făcu doi pași foarte mari și-l îmbrățișă spontan pe bătrânul Jules.
– Ești un poet, prietene!
– Am scris o sumedenie de poezii și chiar versuri pentru melodii, ripostă Verne. Acum, te rog, desfă-ți brațele din jurul meu dacă nu vrei să mor sufocat de dumneata chiar acum și du-te, rogu-te, la treburile dumitale.
De Musset se desprinse și făcu un pas în spate.
– Dragă prietene …
– Asta e de rău!
– Nu. Stai! Nu e de rău. Îți mulțumesc pentru toate povestirile închipuite pe care le scrii. Că nu sunt eu și mulți alții de acord cu invențiile, visele și fantasmagoriile dumitale, e o altă chestiune. Fiecare scrie după puterea inimii sale. Ce este cert, ești un bun prozator. Nu cel mai bun, dar te străduiești …
Jules Verne, eliberat din strânsoarea prietenului său combativ, rămase în picioare, privind, oarecum amuzat, cum musafirul ieșea din cameră, încă vorbind. Ușa se închise în urma sa, dar vocea lui se mai auzea bombănind, în timp ce cobora scările spre parterul locuinței. Dincolo de perdeaua geamului, Jules urmări cum se urca în trăsura trasă de doi cai, pornind cu un tropot de trap ce răsuna pe pavimentul de piatră al străzii.
Rămas singur, scriitorul ridică foaia pe care se vărsase cerneala, acum aproape uscată, și o mută pe masa de scris. Privi un timp desenul neintenționat, descoperind, în petele lăsate, o imagine interesantă. Gândurile îi fugeau deja spre viitor, știa deja ce va scrie în următorul său roman.
– Selene! șopti, apoi ceva tare: Selene, unde te-ai ascuns?
– Dragul meu pământean! răsună o voce fermecătoare, venind parcă de pretutindeni și de nicăieri, plutind ușor ca un fir de ceață.
Din urma lăsată pe suprafața mesei, o formă incertă începu să prindă contur, ca un vis ce părea să devină aievea; profilul se transforma și se reliefa în vagi curbe sinuoase. Cu fiecare clipă și respirație sacadată a lui Jules, încetul cu încetul, înfățișarea prinse a se metamorfoza, iar contururile fine se limpezeau tot mai mult, de parcă adierea unui vânticel de primăvară destrăma un văl întunecat. Prezența încă invizibilă, se ivi lent, umplând odaia cu o lumină misterioasă și blândă, aducând cu sine un aer de magie și reverie.
În cele din urmă, spre uimirea dar și încântarea scriitorului, realiză că în fața sa se întruchipa ceva excepțional de frumos. Surâzând de plăcere, observă cum imaginea se materializa, prinzând aspectul unei zeiței, personificarea Lunii, sosită într-un car de argint, venită direct din întunericul cerului.
Era zeița greacă a Lunii. Pe care o cunoștea foarte bine.
Un braț de lumină se întinse spre Jules și o mână fină cu degete transparente, lucind perlat în semiobscuritatea odăii scriitorului, îl mângâie tandru pe barba-i înălbită de vreme.
– Selene! oftă Jules, închizându-și ochii de plăcere. Bine ai venit. Unde mergem astăzi?
– Azi mergem dincolo de Lună. Mai departe. Dincolo de roșul Marte și chiar de
Nebuloasa Orionului, spre alte planete.
Jules se așeză pe scaun, aruncă o scurtă privire spre ceasul cu calendar agățat pe perete, cea mai recentă invenție a sa de modernitate absolută, scoase tacticos o foaie de hârtie din sertarul mesei, trase aproape de el o nouă călimară, plină cu cerneală și așteptă momentul, să aștearnă pe albeața paginii, literele, cuvintele, propozițiile și paginile noului său roman.
După ce se întoarse din periplul în care zeița Selena îl luase într-o navigație, de data aceasta nu prin mări și peste oceane, ci dincolo de rotunjimea Pământului, spre alte lumi gata să fie explorate, simțea cum ecoul aventurii încă îi vibra viu, în suflet. Privirea îi rămase ațintită asupra foii albe, iar imaginația îi era viu stimulată de spectacolul celest la care tocmai asistase și de unde revenise pe pământ.
Zâmbetul îi lumina chipul, amintind-și de brațul de lumină întins spre el, al Selenei, zeița care-l conduse peste hotare necunoscute, prin misterele universului. Aventura din care abia revenise nu semăna cu nimic din ce trăise până atunci. Fiecare clipă petrecută alături de zeița Lunii îi deschidea noi orizonturi, iar Jules se simțea pregătit să transpună pe hârtie impresiile și revelațiile căpătate.
Înmuie vârful ascuțit al penei de gâscă în cerneala proaspătă.
Parcă însuși vântul cosmic îi purta gândurile, iar cuvintele se înșiruiau pe pagină cu ușurința unui vis devenit realitate. După câteva momente de cugetare, începu să scrie.
Parisul se transforma, sub penița bine ascuțită a lui Jules, într-un simbol al promovării noului, unde fiecare stradă, clădire și mijloc de transport reflecta aspirația către progres și modernitatea încă nepercepută sau înțeleasă. Fiecare colț al orașului părea să pulseze de energie creatoare, rezultat direct al inspirației dobândite în călătoria sa dincolo de granițele Pământului, pe alte planete, alături de zeița Selene a Lunii.
Străzile Parisului, cândva încadrate de clădiri cu aer nostalgic, se înălțau, în descrierea autorului, acum spre cer sub forma zgârie-norilor, adevărate monumente ale ambiției umane. Mijloace de transport depășeau limitele convenționalului, trenurile de mare viteză traversând metropola ca niște săgeți argintii, iar rețeaua de comunicație globală, numită, după decenii, internetul, unea oamenii într-un mod cu totul nou.
Viața urbană se reimagina și se reinventa la fiecare pagină, cu detalii brodate sub din dorința neobosită de explorare, de modelare și deschiderea de drumuri către necunoscut.
Sub această viziune, Parisul se preschimba într-o metaforă a viitorului, o lume unde granițele dintre vis și realitate se estompau, iar spiritul inovator al locuitorilor săi transforma fiecare zi într-o aventură a descoperirii.
Jules puse punctul după ultimul cuvânt al romanului, simțind în suflet acea liniște aparte că încheiase lunga și plină de revelații a călătoriei sale. Privirea i se opri un moment asupra teancului de pagini acoperite de rânduri, unde fiecare cuvânt, frază și paragraf purta amprenta imaginației în urma aventurii sale cosmice.
Urma să scrie titlul. Se gândi la prietenul său de polemici, Alfred de Musset. Zâmbi subțire, cu o complicitate tăcută, ca și cum ar fi împărtășit cu acesta atât provocările creației, cât și bucuria finalizării operei. Se aștepta din partea lui la critici și dezaprobare, ca de obicei. Cu un gest hotărât, scrise pe foaia albă titlul care îi răsunase de ceva vreme în minte, rezumând esența întregii povestiri. Mulțumi fără glas zeiței Selena a Lunii și caligrafie: ”Parisul și Lumea în secolul XX”, 1860.
