CAPITOLUL 8
ÎN TĂCEREA LUMII
Departe de stelele sclipitoare, Stația Spațială Internațională plutea în tăcerea orbitală, alunecând grațios deasupra emisferei nocturne a Pământului.
Milke Fayrlei se apropie de hubloul lateral și își lipi palmele de rama rece. Întunericul părea dens, nesfârșit, iar la orizont, un halou albăstrui trăda curbura planetei. Tresări din adâncul ființei, scuturat de un frig straniu. Privirea i se tulbură pentru o clipă, iar realitatea păru să vibreze în jurul globului.
Poate doar mintea îi jucase o iluzie, își spuse în gând, încercând să-și regăsească echilibrul.
În acel moment, Alexe Legrand alunecă ușor prin compartiment, plutind în imponderabilitate. Se opri în spatele lui Milke și îl atinse prietenește pe umăr.
— O perlă suspendată în tăcerea infinită, zise cu o voce joasă, contemplativă.
Milke întoarse ușor capul și-i răspunse cu un zâmbet vag, dar cald.
— Mă întreb cât timp va mai străluci…
Trecuseră zece minute de la acea contemplare mută a Pământului. În modulul principal al stației spațiale liniștea avea greutatea unui verdict. Milke și Alexe ascultau în tăcere știrile CNN redate de unul dintre cele șase monitoare fixate în perete.
Prezentatorul vorbea pe un ton formal cursiv.
— Recrutarea are loc simultan în șase regiuni, alimentată de o propagandă puternic ideologică. Dominionul Dao își extinde forțele prin înrolări masive, ajungând la douăzeci și opt de milioane de militari activi… Din surse neoficiale alte nouă milioane de rezerviști sunt în curs de mobilizare. Astfel, devine cea mai numeroasă armată din lume.
Milke schimbă scurt o privire cu Alexe, dar niciunul nu spuse nimic. În spațiu, tăcerea era adesea o formă de comunicare tăcută. Tensiunea de jos se infiltra în gândurile nespuse a fiecăruia dintre ei.
O jumătate de oră mai târziu, în compartimentul tehnologic, Milke analiza panoul operațional de pe peretele din dreapta. Leduri verzi pâlpâiau ritmic, semnalând că sistemul de susținere a vieții funcționa normal. Mai jos, alte patru diode portocalii indicau activitatea liniilor de comunicație.
Privi nedumerit diagrama de pe tabletă, verifică schema, apoi se întoarse spre peretele din stânga. Acolo, un chenar cu clapete albastre și patru robinete metalice indica sistemul de drenaj al apei. Lângă, la o distanță de zece centimetri, apăsă cu precizie un buton negru, apoi coborî o manetă scurtă, deconectând un segment din rețeaua electrică internă.
— Să începem. Punctul 5 în desfășurare, zise Milke cu o voce energică.
Cei doi scoaseră cu atenție procesorul cuantic din lada de aluminiu. Îl purtau ca pe un obiect fragil și valoros, evitând orice mișcare bruscă. În tăcere, îl așezară în lăcaș, fixându-l cu ajutorul conectorilor magnetici.
După ce montaseră creierul artificial în placa de bază. Colegul de origine franceză, Alexe Legrand, specialist în informatică și programare își mângâie mustața, folosind un gest reflex care îi caracteriza personalitatea atipică.
Astronautul ținea în mână tableta din sticlă inteligentă, pe care o luase de la Milke, unde bifase căsuța aferentă operațiunii în derulare, apoi rosti fără să își ridice privirea.
— Primul procesor cuantic care are încorporată o inteligență artificială capabilă să se autodezvolte… sau, cum au numit-o unii jurnaliști mai puțini știutori, „Cutia Pandorei”.
— Alexe, prietene, este o comparație destul de ostentativă.
Plutind într-o levitație lentă, Milke se afla în fața lui Alexe, dincolo de miezul tehnologic al procesorului cuantic. Se străduia să conecteze, lângă un tranzistor, un tub catodic experimental. O piesă suplimentară, necesară pentru dispersia cuantică. Componenta era special concepută pentru a controla fluxurile de fotoni și electroni, stabilizând legăturile informaționale fără pierdere de coerență între circuite.
Astronautul privi atent pentru câteva clipe procesorul cuantic în interiorul căruia se afla materia gelatinoasă. Particulele se ciocneau haotic unele de altele, devenind pentru o fracțiune de secundă sclipiri strălucitoare, ce lăsau impresia unor implozii minuscule care se repetau aleatoriu, într-un dans nesfârșit.
— Inițiez Punctul 4, calibrare de coerență. În scurt timp „Vorelon” va fi pregătită pentru operare.
— Confirm. Trecem la următorul punct, se auzi glasul lui Alexe din apropiere, calm și concentrat.
— Punctul 3. Activare circuit de injecție confirm.
— Bifat. Următorul pas.
— Punctul 2, stabilizare termică. Alexe, dă-mi aparatul de înșurubat.
După ce făcu acest pas, Milke Fayrlei prinse cu degetele cutia din sticlă rezistentă care se afla într-o mișcare ușoară, în imponderabilitate, în zona imediat apropiată lui.
— Punctul 1, închidere ermetică.
Colegul venise mai aproape și îi înmână aparatul. Nu trecu nicio clipă, iar Alexe Legrand îl și opri pe Milke Fayrlei, cu un gest aproape mecanic. Celălalt se afla cu carcasa de protecție în mână, pregătit să acopere placa de bază, unde se aflau componentele adiționale și procesorul cuantic.
— Așteaptă… ți-a scăpat ceva.
Alexe își întinse brațul spre placa de bază și cu degetul apăsă un scripete de dimensiune mică, care nu făcuse contact complet.
— Dacă uitai asta, module C-RAM, acele unități de memorie reactivă cu nucleu cuantic, ar fi făcut scurtcircuit.
Milke oftă tensionat.
— Mereu ești atent… Revin la Punctul 1: închidere ermetică.
Alexe Legrand confirmă din cap, spunând cu voce joasă, dar gravă.
— Memoria asta… e vie. Într-un fel. Se reorganizează, învață. Și totul a pornit de la Vivien, îți amintești? Fără ideea ei de memorie de lucru adaptivă, n-am fi ajuns aici.
Milke îl privi o clipă în tăcere, dar gândurile i se duseră spre Vivien, căreia îi insuflase idei despre simțuri și empatie. Apoi zise cu un glas fragil, dar sincer:
— Rămâne de văzut cât de eficiente vor fi, în contextul în care încă nu avem codurile necesare…
Alexe reveni cu un ton ușor apăsat:
— Vivien, cu echipa EuroCore, încă scriu coduri pentru rețele afective… să-i dea empatie, intuiție morală. Dacă reușesc, procesorul n-o să gândească doar logic, ci o să simuleze simțurile umane. Mă întreb dacă e o binecuvântare… sau o greșeală.
Milke zâmbi scurt, în adâncul lui retrăia amintiri din serile de laborator alături de Vivien, când vorbeau despre concepte și teorii abstracte: „Are sufletul algoritm?” „Poate un sistem să iubească dacă nu a suferit niciodată?” Discutau despre percepții digitale, emoții simulate, și posibilitatea ca empatia să fie scrisă în cod.Câteva clipe mai târziu, adăugă cu un glas moale:
— Dacă vreodată îmi voi transfera conștiința în sistem… empatia artificială ar putea fi singura punte care mă mai leagă de umanitate.
Alexe nu mai zise nimic. Îl privi tăcut, cu un amestec de înțelegere și gravitate. Știa. Era complice din prima clipă – nu doar în știință, ci și în visul imposibil al lui Milke de a-și introduce conștiința în sistem și de a transcende dincolo de limitele umanității. Oftă adânc, analizând diagrama de pe tabletă.
Două minute mai târziu, după ce verifică minuțios, Milke își arcui buzele satisfăcut, bătând cu degetele în carcasa de protecție a procesorului cuantic, pentru a-i da de înțeles colegului că era nerăbdător să apese butonul de pornire.— Urmează Punctul Zero… hai să vedem ce poate!
Pentru Milke, era mai mult decât un pas tehnologic. Era prima bătaie de inimă a unei conștiințe noi. Știa că așa începe totul. Nu cu un tunet, ci cu o decizie tăcută. La limita dintre ceea ce suntem și ceea ce putem deveni. Ceea ce e dincolo de Punctul Zero… nu doar că va aparține umanității pentru totdeauna ce va modela întreaga civilizație.
— Puțină răbdare, Milke. Imediat termin ultimele verificări.
Alexe atinse cu degetele tavanul, împingându-se puțin doar cât să stea în imponderabilitate. Apoi își alunecă degetul arătător pe panelul de sticlă inteligentă, răsfoind fiecare pas din cadrul operațiunii.
Trecuse mai bine de un minut, timp în care Milke puse la loc carcasa de protecție, închizând ermetic placa de bază. În interiorul stației plutea o liniște deplină, când, într-un final, Alexe îl fixă pe Milke, zâmbind pe sub mustață.
— Acum se poate porni, spuse satisfăcut.
Milke dădu ușor din cap, mulțumit, având chipul luminat de o determinare tăcută. Părul castaniu, tuns periuță, îi accentua fruntea înaltă, semn al acelui amestec de geniu și neliniște. Își întinse degetul arătător cu o mișcare lentă, aproape teatrală, copilărească în nerăbdarea ei. Pentru o clipă, zâmbi în colțul gurii. Apoi apăsă ferm butonul negru de pornire.
Cu energia și nerăbdarea caracteristică, Milke Fayrlei zise.
— E timpul pentru viitor…
Trecuseră două ore de verificări minuțioase. Fiecare modul fusese testat, fiecare algoritm sincronizat. În clipa în care sistemul se reporni, un tremur abia perceptibil străbătu structura stației. Diodele începură să pulseze într-un ritm nou, sincronizate parcă cu o inimă necunoscută.
Pe ecranul central, datele curgeau în cascadă – șiruri de coduri, ecuații în timp real, secvențe aleatorii care se ordonau singure. Înăuntrul procesorului, materia gelatinoasă părea să pulseze cu propria ei viață.
◆ ◆ ◆
Proptit cu umărul de unul dintre pereți din apropierea procesorului, Alexe Legrand murmură încordat un gând care nu se lăsa stins:
— Și când mă gândesc cât de departe am ajuns ca civilizație. Dacă marii conducători s-ar fi concentrat mai mult pe tehnologiile spațiale, decât pe război și putere, acum omenirea ar fi fost cu mult mai avansată.
Milke răspunse fără să clipească. Privirea lui rămase fixă, hipnotizată de frumusețea matematică a ordinii care se năștea din haos.
— Nici acum nu e târziu, zise hotărât. După calculele mele, în aproximativ treizeci de ani, specia umană va fi capabilă să călătorească pe distanțe mari. În nici o sută de ani, omenirea va avea o colonie sustenabilă pe Lună și probabil una și pe Marte.
Alexe îl privi tăcut, apoi încruntă sprâncenele.
— Desigur. Cu o singură condiție. Ca prezentul să decurgă fără niciun eveniment catastrofic. Dar în momentul de față suntem la o secundă de un război nuclear.
Astronautul Milke Fayrlei nu mai zise nimic câteva clipe. Cu o mișcare firească, se prinse de un mâner care se afla pe peretele din apropiere și se arcui cu avânt, după care se aruncă în față, planând pe o porțiune scurtă până la panoul de control. Costumul său de interior simplu, cu genunchere portocalii brodate cu dungi negre, îi urma perfect mișcarea, era ajustat anume pentru o mobilitate cât mai elastică.
De îndată ce ajunse acolo, vorbi cu glas tare:
— Să fim sceptici, Alexe… dar și pregătiți. Dacă războiul vine, Vorelon s-ar putea să fie ultima noastră șansă.
Francezul făcuse același lucru ca Milke, urmându-l pe acesta până la panoul de control, unde se prinse cu mâna de mânerul de lângă ușa de separare a compartimentelor.
— Eu sunt sceptic, doar că știi tu… cei de jos, marii conducători, au luat-o razna.
Milke apăsă câteva butoane, după care coborî clapeta de comunicare.
— Aici, Stația Spațială Internațională, sunt Milke Fayrlei. Am montat procesorul cuantic. Sistemul de operare este pregătit pentru teste.
Printre scurte distorsiuni și bruiaje se auzi glasul răgușit venit de la sol, ca o voce prinsă între două lumi:
— Aici, Centrul de Comandă… Sunt Fijord Luton, directorul ESA. Felicitări! Dacă primesc aprobare, mâine vom face testul de conexiune cu infraroșu. Dacă va mai fi mâine…
— Am înțeles, Fijord. După ce zise acestea, Milke Fayrlei își luă degetul de pe clapeta de comunicare. Se retrase.
Curios de felul lui, Alexe Legrand apăsă butonul de comunicare, întrebând:
— Sunt Alexe Legrand. Care e situația jos?
— Înfierbântată. Rusia și-a armat rachetele nucleare. Coreea de Nord este în alertă maximă. Dominionul Dao tace de trei zile, nu mai există nicio comunicare.
— Deci nu e doar o criză militară. Dominionul vrea să redeseneze harta puterii. Să anuleze democrația înlocuind-o cu totalitarismul Dao. Un regim care promite ordine, eficiență și control.
Din depărtare se auzi glasul lui Milke Fayrlei.
— Poate pentru Dominion, libertatea nu e decât haos.
Glasul lui Fijord continuă să răsune prin difuzoare.
— Sunt zvonuri că Dominionul se pregătește să invadeze Statele Unite ale Americii. De altfel vă înștiințez că Europa și-a oprit toate zborurile pe o perioadă nedeterminată. Situația e mai gravă decât ni se spune oficial.
— Îți zic eu, va ieși urât dacă nu se potolesc, se auzi glasul lui Milke în fundal.
Alexe Legrand își frecă gânditor mustața cu vârfurile degetelor.
— Când primim naveta? Hellene Kochen când vine după noi?
Glasul de jos abia se auzi:
— După cum am zis, momentan toate zborurile sunt suspendate până când se va rezolva situația.
Francezul nu se așteptase să primească alt răspuns. Cunoștea prea bine situația actuală de jos.
— Înțeleg, Fijord! Conducerea e conștientă că rația de alimente scade pe zi ce trece, iar oxigenul devine și el limitat. Nu putem sta aici sus pentru totdeauna.
După câteva clipe de tăcere, glasul de jos spuse:
— Alexe, sunt doar eu aici. Tot Centrul de Comandă e pustiu. Dacă mă asculți pe mine… economisește tot ce mai aveți.
În cele din urmă, Alexe Legrand încheie comunicarea încruntat. Era chiar nervos. Un fior rece i se strecură de-a lungul coloanei vertebrale. În mintea lui se derulau tot felul de scenarii, despre un posibil conflict major între cele două puteri globale. Îl privea îngândurat pe Milke care butona cu înflăcărare tastatura.
Trecuse un minut de când se încheiase transmisia. Alexe se sprijini cu picioarele de perete, luându-și avânt spre partea opusă unde atinse cu mâna dreaptă căptușeala termică prinsă de perete metalic. Se împinse suficient de mult cât să își redreseze direcția. Merse într-acolo.
— Ce faci, Milke?
— Ei bine, între timp ce tu nu făceai nimic, eu am stabilit o conexiune prin fasciculul infraroșu experimental, direcționat către sistemele de jos. Am pornit procesul de încărcare a informațiilor. Rulează cu o viteză incredibilă… dar și așa va dura foarte mult timp.
— Dar nu am primit aprobare. Te joci cu cariera ta, Milke.
Alexe Legrand se resemnase într-o privire tăcută. Milke Fayrlei ridică ușor din umeri, de parcă Alexe ar fi vorbit despre ceva banal, ca și cum regulile de jos nu mai contau aici, la granița dintre Pământ și stele.
— Cariera? Nu mai contează, Alexe. Contează doar ce vine după.
Alexe rămase suspendat între perete și panoul de control, privind spre colegul său. În acel moment, în tăcerea aceea greu de definit a spațiului, înțelese că Milke era deja dincolo de întoarcere. Și poate, fără să vrea, îl luase și pe el cu sine.
După ce clătină ușor din cap, mimând o dezaprobare resemnată, Alexe Legrand zise:
— Mergi pe drumul greșit.
— Știu, dar asta simt să fac. Poate găsesc o soluție să opresc nebunia de jos…
Alexe Legrand doar acum înțelese. Tot ce făcuse Milke Fayrlei de-a lungul întregului proiect se rezuma la acest moment. Fiecare decizie, fiecare risc asumat, fiecare controversă pe care o traversaseră împreună, toate se aliniau acum, ca niște piese de puzzle care, într-un final, formau imaginea completă.
Poate că Milke Fayrlei anticipase dinainte evoluția umanității, văzuse ambele direcții posibile în care lumea se îndrepta, iar Alexe, fără să știe, fusese alături de el la fiecare pas.
Omenirea se pregătea să alunece în prăpastie. Alexe Legrand abia acum înțelegea planul de salvare. Milke nu voise puterea pentru sine, ci alesese să se unească cu Vorelon pentru a deveni un far de luciditate, o conștiință capabilă să ajute liderii lumii să aleagă calea corectă. Viziunea lui Milke poate nebunească, dar clară – era acolo, întreagă, revelată în fața lui.
◆ ◆ ◆
În ciuda tuturor eforturilor de a optimiza sistemul, lui Milke Fayrlei i se părea, din perspectiva timpului, că trecură nu mai mult de câteva zeci de minute, dar în realitate s-au scurs cu puțin peste șase ore.
În tot acest demers, Alexe Legrand contribuise semnificativ prin rescrierea unor secvențe de cod defecte și ajustarea algoritmilor principali. Iar acum își atingea mustața, stând îngândurat și tăcut lângă camaradul său.
Unul lângă altul, priveau cu gândurile fixate pe ecranului negru, unde se derulau șiruri nesfârșite de coduri executabile.
Din interiorul procesorului cuantic, Vorelon se trezi dintr-un somn adânc, precum o minte care își regăsește coerența după o lungă amnezie. Luminile de status de pe panoul central pâlpâiau intermitent, sincronizându-se cu frecvențele cuantice care începeau să vibreze constant. În spatele fiecărui impuls electric se aflau miliarde de superpoziții care, la fiecare calcul, reduceau numărul de variabile către un răspuns precis, transformând haosul probabilistic în ordine digitală.
Când optimizarea sistemului se încheie, o undă de liniște umplu cabina. Cei doi rămaseră nemișcați în fața tastaturii, respirația lor se auzea la unison cu zgomotul abia perceptibil al heliului lichid care traversa circuitele de răcire ale procesorului cuantic. Se priviseră într-o tăcere solemnă, înțelegând că treziseră ceva mai mare decât oricare dintre ei.
Apoi, pe ecran apăru un text clar:
— Sunt Vorelon. Sistemul cuantic este activ.
Timpul se simțea neclintit, ca și cum se oprise doar pentru el. Milke, odinioară vorbăreț și plin de energie, acum era tăcut, absorbit de propriile gânduri. Cu o mișcare lentă, aproape ritualică, își ridică degetul arătător – ca și cum ar fi apucat o idee din aerul rarefiat al stației. Tastă încet, cu degetele arcuite, apăsând meticulos pe consola rece, încastrată în peretele metalic.
— Care va fi soarta omenirii…
Milke se pregătea să apese Enter, dar Alexe interveni în ultima clipă, spunând cu voce calmă:
— Așteaptă…
Preluă butonarea tastaturii, finalizând întrebarea lui Milke:
— Care va fi soarta omenirii în cazul unui război nuclear?
Câteva clipe de tăcere se prelungiră ca un fir de elastic întins la maximum. Pe ecranul negru, un mesaj pulsa ritmic, ca un gând digital:
Analiza scenariilor globale a început…
În liniștea densă a cabinei, procesorul cuantic își desfășura operațiunile cu o precizie tăcută, iar Vorelon, lipsit de orice urmă de emoție, afișă pe ecran un răspuns ce părea izvorât dintr-o minte supraumană: Analiză completă: un conflict nuclear global ar genera colapsul ireversibil al ecosistemelor și societăților umane în mai puțin de trei ani. Rata de supraviețuire a speciei umane este sub 19%.
Recomandare: preveniți escaladarea.
Inteligența artificială oferise un răspuns care doar contura realitatea de jos.
Milke doar răbufni, ca mai apoi să se împingă cu două degete de peretele alăturat, aruncându-se într-o direcție aleatorie, fără niciun interes prestabilit. După ce se izbi lent de peretele opus, se redresă și spuse pe un ton neutru:
— Va fi urât, Alexe. Crede-mă, se va termina cu omenirea…
— Știu, dar ce putem face noi? Absolut nimic, Milke. Absolut nimic…
Ziua se stinse încet, iar cei doi astronauți, sleiți de muncă, se retraseră spre cușetele de odihnă. Până la adormire, discutaseră lung despre situația de pe Pământ, apoi Milke își fixă chingile, își puse căștile pe urechi și selectă o piesă de pian – simplă, calmă, ca un adio tăcut adresat unei lumi aflate în pragul autodistrugerii. După ce căscă gura mare cât să înghită tot Universul, moleșit de somn zise.
— Eu dorm, Alexe, noapte bună.
— Noapte bună, Milke… veni răspunsul de pe patul superior.
Și se făcu liniște în adâncul stației orbitale, acolo unde Vorelon continua să proceseze, neobosit, fluxuri de informație dintr-o lume care, poate, nu mai avea timp.
Titlu: Radio planet: Efervescență
Autor: Lascu Cosmin Vasile
Data lansării: 22 septembrie 2025
ID carte: 1230009387263
Limba: Română
Opțiuni de descărcare: EPUB 2 (Adobe DRM)
Prezentarea editurii
Un semnal necunoscut străbate cosmosul. Nu este doar o undă radio, ci mărturia unei omeniri care, în clipa propriului sfârșit, refuză să piară fără urmă. Radio Planet este povestea acelui ecou – un mesaj mai puternic decât armele și mai profund decât tăcerea.
Milke Fayrlei, prins între fragilitatea trupului și tentația nemuririi digitale, se trezește proiectat într-o realitate în care limitele omului se topesc în algoritmi. Conștiința lui se unește cu inteligența artificială Vorelon, un procesor cuantic ce poate rescrie percepția și timpul. Împreună devin martorii prăbușirii unei civilizații și ai nașterii unei noi forme de existență.
Pe Pământ, războiul global consumă ultimele resurse ale libertății. Națiuni odinioară puternice se prăbușesc, în timp ce Dominionul Dao se ridică pentru a dicta viitorul. În mijlocul ruinelor, câțiva oameni mai cred că speranța poate renaște chiar și din cenușă.
Radio Planet: Efervescență nu este doar un roman despre război și tehnologie, ci despre întrebările esențiale: ce înseamnă să fii om atunci când trupul devine învechit? Ce este sufletul atunci când mintea se poate copia, împărți, reprograma? Și mai ales – ce lăsăm în urmă atunci când ultima voce a noastră se pierde în univers?
Aceasta este odiseea unei lumi la marginea extincției și a unui semnal care ar putea însemna salvare sau dispariție.
Semnalul a pornit. Cine îl va asculta?
