Iuliu Maniu obișnuia să spună despre conviețuirea româno-maghiară că „Românii și maghiarii trebuie să-și găsească drumul comun nu în trecutul care i-a despărțit, ci în viitorul care îi așteaptă împreună.”. La un secol distanță, această temă inepuizabilă naște noi și noi discuții și interpretări.
Congresul UDMR a reaprins de fapt o dezbatere veche, dar niciodată epuizată: cât de departe merge libertatea identitară într-un stat unitar și unde începe responsabilitatea față de simbolurile naționale? După intonarea imnului de stat, sala a răsunat și de așa-numitul imn secuiesc. Unii au aplaudat, alții au tăcut, iar unii au ales să plece. În acel moment, România s-a privit din nou în oglindă, cu toate sensibilitățile ei, cu toate rănile istorice care nu s-au vindecat complet. Editorialul de față nu caută vinovați, ci sensuri. Nu judecă gesturi, ci le citește în context. Și mai ales, încearcă să înțeleagă ce ne spun despre maturitatea noastră democratică, despre relația dintre respect, identitate și conviețuire.
Între imnuri și identități
Congresul UDMR a adus din nou în prim-plan una dintre cele mai sensibile teme ale României moderne: relația dintre identitate și apartenență. Într-o sală plină de oficialități, după intonarea imnului de stat al României, s-a auzit și așa-numitul imn secuiesc. Un gest care, pentru unii, ține de tradiție locală, iar pentru alții, de provocare. În acel moment, Sorin Grindeanu a ales să părăsească sala, în timp ce Ilie Bolojan a rămas. Două reacții diferite la același moment. Două interpretări posibile ale patriotismului.
Tema e delicată și cere mai multă luciditate decât impuls. Pentru că dincolo de partizanate, de orgolii și de retorici, avem în față o chestiune de fond: cum se construiește respectul între majoritate și minorități, între stat și comunitățile sale, între identitatea comună și diversitatea internă? Intonarea unui imn local, chiar dacă neoficial, într-un cadru politic de anvergură, ridică întrebări firești. România este un stat unitar, iar simbolurile sale, imnul, stema, drapelul, nu sunt negociabile. Dar ce mesaj transmite gestul intonării imnului secuiesc în acest context?
Între protocol, respect și luciditate. Lecția Bolojan
Gestul lui Ilie Bolojan de a rămâne în sală a fost, pentru unii, o dovadă de slăbiciune. Pentru alții, o lecție de calm. În realitate, a fost un gest de maturitate politică. A rămâne nu înseamnă a aproba. Înseamnă a respecta gazda, a respecta cadrul instituțional și, mai ales, a evita transformarea unui moment simbolic într-un incident diplomatic. Într-o lume în care totul se rupe ușor, uneori a rămâne e mai curajos decât a pleca.
Ilie Bolojan a înțeles că politica nu se face cu ușile trântite. A rămâne de vorbă cu partenerul de guvernare, chiar și atunci când acesta alege un gest controversat, e dovada că România poate să fie fermă fără să fie arogantă. Poate să fie demnă, fără să fie populistă și să rămână europeană și loială fără să pară șovină sau xenofobă. Pe de altă parte, Sorin Grindeanu a ales să părăsească sala. Un contrast al intențiilor dar un semnal politic clar, dar care poate fi citit și ca o formă de refuz al dialogului și un semnal pentru modul în care sunt abordate diferențele în coaliție. Într-un moment când minoritățile au nevoie de explicații și de reguli clare, absența nu e întotdeauna răspunsul potrivit. Iar prietenia PSD-UDMR – probată în atâtea decenii și mult mai evidentă și mai contrastantă decât potențial naturala relație PNL-UDMR – este de natură și mai mult să scoată în evidență un gest exagerat, pe alocuri nechibzuit, ce poate fi citit doar în încleștarea cu miză mică internă a congresului PSD. Este un semn de anii 90 în care galeria afișează bannerele ostile când se intonează imnul echipei adverse.
Dar vreau să fiu bine înțeles: nu voi fi niciodată de acord cu forme și acțiuni de legitimare a unui „ținut” care nu există în Constituție, nu va exista niciodată și care, deși face parte din identitatea locală, știu și liderii maghiari că repunerea pe tapet a acestei teme nu este de natură să crească prestigiul UDMR la nivel național, ci mai degrabă să mobilizeze la nivel etno-politic o idee din imaginarul regional. Dar în spatele acestor gesturi se ascunde, adesea, nevoia de a fi ascultat, nu de a se rupe. Ilie Bolojan nu a rămas din neatenție sau lașitate, ci dintr-un calcul al echilibrului. România are nevoie de oameni care nu fac politică de gesturi, ci de substanță.
Două Românii și întrebările incomode
Trăim, poate, cu două Românii în paralel. Prima, România reflexelor naționaliste, populiste, care se teme de orice simbol diferit și transformă orice cântec minoritar într-o amenințare la adresa integrității statului. A doua, România minorităților care, uneori din frustrare, alteori din orgoliu, își caută identitatea prin gesturi simbolice care depășesc granița bunei măsuri. Ambele greșesc când se privesc una pe alta cu suspiciune.
Minoritățile nu-și pot scrie singure regulile. Dar statul, la rândul lui, nu trebuie să le trateze ca pe o problemă de ordine publică. În Europa contemporană, minoritatea e parte din normalitate, nu o paranteză a istoriei. Da, trebuie să respectăm regulile statului gazdă. Dar și statul trebuie să creeze spațiu pentru diversitate. Nu există democrație autentică acolo unde identitatea minoritară e privită ca un delict. Iar cu atât mai mult, România – care a decis după 1989 să ofere spațiu politic important pentru reprezentarea minorităților ca o formă de emancipare și de compensare după lungi decenii de hărțuire, exterminare, marginalizare produse de totalitarismele legionar-antonescian sau stalinist-comunist – este asumată, consecventă că aceasta este decizia corectă și calea de urmat.
Poate că, în loc să reacționăm cu indignare la imnul secuiesc, ar trebui să ne întrebăm de ce e nevoie ca el să fie cântat. Poate nu din dorința de separare, ci dintr-o nevoie de atenție. Poate că, în spatele acestor gesturi, se află apelul unei comunități care cere ca statul să o vadă, nu doar să o tolereze. România nu trebuie să fie o țară a urii, ci o țară care încă învață să trăiască diversitatea fără frică. Oamenii politici trebuie să fie responsabili și conștienți că gesturile lor au o valoare de simbol: dacă un președinte de partid sau a unei camere a Parlamentului părăsește sala la intonarea unui imn etnic regional, atunci trebuie să se aștepte că pe un stadion același gest va fi multiplicat negativ, folosit ca încurajare a urii și ca radicalizare.
Viktor Orban, între nostalgii și semnale
Prezența premierului Ungariei, Viktor Orban, la congresul UDMR, a adăugat o doză de tensiune simbolică evenimentului. Când imnul secuiesc a fost intonat, a fost, desigur, și un mesaj pentru el.
Înainte de congres, Viktor Orban a fost surprins cântând, la o petrecere privată, versurile „noi de aici nu plecăm”. O frază care, pentru unii, a sunat ca o nostalgie imperială, pentru alții, o glumă muzicală. Dar pentru un observator atent, ea deschide un șir de întrebări:
Ce înseamnă aceste cuvinte pentru Viktor Orban? Că s-a îndrăgostit de România și nu mai vrea să plece? Că admiră un stat care a dovedit, în timp, o toleranță autentică față de minorități în schimb ce el a devenit un lider nefrecventabil în UE tocmai pentru că și a construit un discurs al urii față de „ceilalți” care nu sunt maghiari sau heterosexuali sau albi? Că vede o Românie în care etnicii maghiari pot fi cetățeni respectați, nu tolerați? Sau, poate, că îi place ideea unei Românii care nu pune bețe în roate Uniunii Europene, care respectă libertatea presei, care nu suprimă opoziția și nu face din populism o ideologie de stat?
Prezența lui Orban – care a folosit mai mereu Transilvania pentru a lansa mesaje etniciste, care instigau la un experiment social de factură eugenică, care făceau apel la puritate rasială – este poate pentru UDMR un firesc gest de a menține relația cu autoritatea politică de la Budapesta, dar cu siguranță nu de natură să ajute UDMR în demersul său la București. Kelemen Hunor este cu mult mai respectat, mai democrat, mai concesiv și mai tolerant decat Orban și alăturarea lor nu îl afectează pe prietenul lui Putin - Orban, ci pe Hunor. Vă mai amintiți când Viktor Orban dădea mesaje confuze care inițial l-au susținut pe George Simion în acest an la prezidențiale? Cum poate un autointitulat lider al maghiarilor de peste mări și țări să susțină un antimaghiar convins? Poate că versurile lui Orban ar trebui ascultate altfel. Poate că mesajul lor, inversat ironic, este acesta: „Noi rămânem aici nu pentru că vrem să revendicăm ceva, ci pentru că România e un loc în care putem fi parte dintr-un întreg.” E drept că retorica Budapestei a flirtat adesea cu tentațiile revizioniste, dar în același timp, realitatea din Transilvania e una simplă: generații întregi de etnici maghiari s-au născut, au crescut, au muncit și au iubit în România. Ei nu mai „pleacă” nicăieri. România este și casa lor.
România, statul care nu are nevoie de frică
România e o țară cu reflexe de echilibru. Cu toate greșelile, tensiunile și politizarea excesivă, conviețuirea interetnică de aici e una dintre cele mai stabile din Europa Centrală. Sigur că retorica extremistă și ura față de alte etnii este promovată puternic de partidele care lucrează împotriva intereselor țării iar asta a produs cazuri, deocamdată izolate, de violență împotriva minorităților.
Între timp, nu trebuie să transformăm o melodie într-o criză. Trebuie, însă, să vedem ce anume o face posibilă. Congresul UDMR ne-a arătat că simbolurile contează. Dar și că maturitatea politică nu stă în gesturi bruște, ci în capacitatea de a rămâne, de a asculta, de a răspunde cu rațiune. Lecția acestui episod e simplă: România nu trebuie să se teamă de propriile minorități. Adevărata putere a unui stat nu e în unitatea impusă, ci în unitatea acceptată. Iar adevărata demnitate nu se cântă în imnuri, ci se construiește zilnic, prin respect reciproc, prin dialog și prin refuzul de a transforma identitatea în armă. În fond, România nu are nevoie de frică. Are nevoie de claritate. Și, uneori, de oameni care, în loc să plece, aleg să rămână.
